Glossa de Mihai Eminescu - Redacteaza un eseu de minimum 400 de cuvinte, in care sa prezinti particularitati ale unui text poetic studiat, apartinand lui Mihai Eminescu

Poezia "Glossa" de Mihai Eminescu - Curentul cultural/literar; Orientare tematică :Romantism

Specia literară/genul literar: poezie filozofică şi dezvoltă un comentariu adeseori sentenţios, gnomic

Glosa este o poezie cu formă fixă apărută în Spania în secolul al XV-lea, Poezia “Glossa” de Mihai Eminescu a aparut in volumul de “Poezii”-editia I de Titu Maiorescu in decembrief 1883

Cuprins:

• Poezia: Glossă de Mihai Eminescu

• Eseu Glossă de Mihai Eminescu

• Variante Bacalaureat Subiectul al III-lea: Mihai Eminescu

Redactează un eseu de minimum 400 de cuvinte, în care să prezinți particularităţi ale unui text poetic studiat, aparţinând lui Mihai Eminescu

Poezia: Glossă de Mihai Eminescu

„Vreme trece, vreme vine,
Toate-s vechi şi nouă toate;
Ce e rău şi ce e bine
Tu te-ntreabă şi socoate;
Nu spera şi nu ai teamă,
Ce e val ca valul trece;
De te-ndeamnă, de te cheamă,
Tu rămâi la toate rece.”

Prima strofă se deschide cu un şir de enumeraţii antitetice, ale căror termeni se pun în valoare prin raportarea la noţiuni contradictorii: „Vreme trece, vreme vine, / Toate-s vechi şi nouă toate”. Simetria antitetică a primelor două versuri evidenţiază noţiunile de timp, desemnată prin sinonimul cu caracter general vreme şi de efemeritate, desemnată prin pronumele nehotărât toate.

Forma de plural a pronumelui asociat cu vechi şi nouă ( formă arhaică a pluralului noi ) marchează generalitatea discursului poetic, ca şi substantivul vreme, folosit în context pentru bogăţia lui semantică. Primele două versuri sunt structurate pe un paralelism sintactic. În centrul fiecărui vers se situează noţiunea esenţială – vreme, toate – evidenţiată prin antiteze, simetrii:  trece - - s vechi, vine – nouă. 

Următoarele două versuri introduc adresarea directă, prin folosirea persoanei a II-a singular a pronumelui personal, cu funcţie generalizatoare. Versul al treilea face legătura dintre sentinţele enumerate iniţial şi meditaţia asupra acestora: „Ce e rău şi ce e bine / Tu te-ntreabă şi socoate”. Meditaţia asupra condiţiei umane, dominată de efemeritate, este organizată prin repetiţii ale negaţiilor şi ale cuvintelor aparţinând câmpului lexical prin care se desemnează „trecerea”: „Nu spera şi nu ai teamă / Ce e val ca valul trece; / De te-ndeamnă, de te cheamă, / Tu rămâi la toate rece”.

Reluarea articulată a substantivului val, inclusă într-o comparaţie accentuată prin antepunere, conturează o anumită atitudine, de contemplare apolinică, detaşată, a existenţei. Persoana a III-a a verbelor îndeamnă, cheamă, pusă în relaţie cu persoana a II-a a pronumelor accentuează impersonalizarea discursului poetic. Ultimul vers, cu valoare conclusivă, desemnează explicit atitudinea specifică înţeleptului, detaşat de lumea înconjurătoare: „Tu rămâi la toate rece”. Acest vers continuă sensul primelor două, accentuând inutilitatea trăirii în timp efemer: „Vreme trece, vreme vine, / Toate-s vechi şi nouă toate /… Tu rămâi la toate rece”:

Strofa a doua a poemului este o glosă la primul vers al strofei – nucleu.

„Multe trec pe dinainte,
În auz ne sună multe,
Cine ţine toate minte
Şi ar sta să le asculte?
Tu aşază-te deoparte, Regăsindu-te pe tine,
Când cu zgomote deşarte
Vreme trece, vreme vine.”

Repetiţia altui pronume nehotărât, folosit la plural – multe -  şi prezenţa pronumelui interogativ cine cu valoare generalizatoare, inclus într-o interogaţie retorică, susţin tonalitatea instituită în prima strofă  a poemului, caracterizată de gravitate şi sobrietate. Primele patru versuri ale acestei strofe alcătuiesc o interogaţie retorică   prin care umanul este pus în relaţie cu generalul, abstractul. Termenii care fac referire la simţuri primordiale sunt incluşi în structuri care subliniază deşertăciunea unui proces cognitiv centrat pe încercarea descoperirii unui sens acolo unde acesta lipseşte:”Multe trec pe dinainte, / În auz ne sună multe / Cine ţine toate minte / Şi ar sta să le asculte?” Încadrarea pronumelui toate între termenii care alcătuiesc locuţiunea verbală îl subliniază , situându-l pe o poziţie privilegiată. Parte a doua a strofei poate fi pusă în relaţie cu un motiv al filozofiei indice, care imaginează omul ca un univers în miniatură. În aceste circumstanţe, contemplarea sinelui e o cale de cunoaştere a universului ( în realitate singura cale de cunoaştere ) şi de sustragere de sub dominaţia deşertăciunii timpului. Retragerea în sine înseamnă posibilitatea atingerii absolutului, pentru că sufletul stă sub semnul eternului, opus efemerului, „vremii”: „Tu aşază-te deoparte, / Regăsindu-te pe tine / Când cu zgomote deşarte / Vreme trece, vreme vine”. Epitetul calificativ „zgomote deşarte” subliniază antiteza dintre sine şi lume.

Cunoaşterea sinelui ca modalitate de acces la absolut apare ca motiv şi în filozofia antică greacă, avându-şi punctul de plecare într-o inscripţie de pe frontispiciul templului din Delfi – „Gnôthi seauton ( Nosce te ipsum )” – „Cunoaşte-te pe tine însuţi!” În Glossa eminesciană, acest motiv specifică o atitudine, proprie numai înţeleptului – „aşază-te deoparte” - , argumentând ideea că prezenţa impersonalului tu este numai o modalitate de evidenţiere a eului liric ( sau, mai bine spus, este modalitatea de subliniere a caracterului autoconfesiv al discursului poetic, obţinut prin disocierea eului liric în eu şi tu ).

Strofa a treia reia ideea efemerităţii existenţei umane prezentată în strofa-nucleu şi pregăteşte introducerea altui motiv de circulaţie universală – lumea ca teatru:

„Nici încline a ei limbă
Recea cumpăn-a gândirii
Înspre clipa ce se schimbă
Pentru masca fericirii,
Ce din moartea ei se naşte
Şi o clipă ţine poate;
Pentru cine o cunoaşte
Toate-s vechi şi nouă toate.”

Contemplarea apolinică este desemnată printr-o metaforă – „Recea cumpăn-a gândirii” – care vizează o condiţie situată în afara patimilor mărunte, desemnate tot printr-o metaforă – „masca fericirii”. Efemeritatea condiţiei umane este sugerată prin eterna trecere a timpului, ca şi în Scrisoarea I . „Clipa suspendată” are drept corespondent, în Glossă, „clipa ce se schimbă, ambele metafore încifrând motivul timpului efemer. Succesiunea generaţiilor care trăiesc în virtutea „dorului nemărginit” este dominată de  situarea sub semnul morţii. Sub aparenţa fericirii efemere se ascunde esenţa nefericirii determinate de incapacitatea omului de a fi martor al propriului destin, trăindu-şi doar condiţia de actor. Reluarea versului al doilea al primei strofe precizează deşertăciunea condiţiei umane, situată în antiteză cu detaşarea prin cunoaştere: „Pentru cine o cunoaşte / Toate-s vechi şi nouă toate”.

Strofa a patra dezvoltă, ca motiv central, ideea lumii ca teatru. Motivul apare din antichitate, în filozofia stoică, potrivit căreia înţeleptul trebuie să se conducă numai după raţiune, să ignore pasiunile şi să se dovedească neclintit în faţa vicisitudinilor vieţii. Motivul, cu o largă circulaţie universală, apare, ulterior, la Shakespeare, în romantismul francez şi la dramaturgul spaniol Calderon de la Barca.

„Privitor ca la teatru
Tu în lume să te-nchipui
Joace unul şi pe patru
Totuşi tu ghici-vei chipu-i
Şi de plânge, de se ceartă,
Tu în colţ petreci în tine
Şi-nţelegi din a lor artă
Ce e rău şi ce e bine.”

Ideea este prezentă şi în filozofia schopenhaueriană, susţinând opinia că oamenii nu fac decât să joace nişte roluri, astfel încât să respecte convenţiile sociale, orice om trăind sub dominaţia clipei, a unor circumstanţe oarecare. Interpretând mai multe roluri potrivite cu o situaţie anume, rolurile şi măştile oamenilor sunt, în esenţă, aceleaşi, pentru că ei sunt incluşi într-o piesă unică, a disimulării şi a ipocriziei. La nivel lexical, ideea este susţinută prin disocierea lui unul în patru – „Joace unul şi pe patru” - , imaginile în succesiune ilustrând caracterul unitar al reacţiilor umane în raport cu detaşarea geniului: „Joace unul şi pe patru / Totuşi tu ghici-vei chipu-i!”. Alternanţa unul – patru – chipu-i reliefează persoana contemplatorului, capabil să descopere esenţa dincolo de aparenţe. Arta de a trăi efemer, rezervată oamenilor efemeri prin incapacitatea de a-şi domina destinul, este ceea ce îl deosebeşte pe geniu de ceilalţi. Acesta se detaşează de lume, de aparenţele cotidianului:”Lumea e ca o boabă de spumă; e ca un miraj […] Proştii se pierd în ea, dar înţeleptul rămâne detaşat” ( Amita Bhose, Eminescu şi India , Junimea, 1977 ). Trăirea autentică este numai expresie a sinelui, singurătatea detaşată şi contemplativă fiind unica atitudine posibilă. Izolarea de lume este subliniată la nivel lexical printr-un termen care restrânge la maximum spaţiul acordat sinelui: „Tu în colţ petreci în tine”, metafora având rolul de a preciza ideea de esenţă opusă aparenţei.

Tudor Vianu indică drept punct de plecare al motivului Cugetările  lui Oxenstierna, din care Mihai Eminescu a publicat un fragment în Curierul de Iaşi din 1876. „Un element nou intervine, totuşi în comparaţia lumii cu teatrul, reluată de Glossa  lui Eminescu. Cine este actorul şi regizorul spectacolului ? La Eminescu, el nu mai este nici providenţa stoică, nici divinitatea creştină a poetului baroc. Conducătorul spectacolului este acum o putere obscură şi înşelătoare, în care putem recunoaşte <<voinţa>> din filozofia lui Schopenhauer: <>[…] Eminescu contaminează motivul tradiţional al lumii ca teatru cu ideea <<voinţei>> schopenhaueriene şi rezolvă întreaga alegorie în spiritual sarcastic, disociat de spectacol, al iluminismului” ( T. Vianu, Studii de literatură universală şi comparată, Editura Academiei, 1963 ).

Strofa a cincea dezvoltă motivul prezentului etern, preluat din filozofia lui Schopenhauer. Asocierea antitetică a noţiunilor referitoare la timp, aflate în raport de coordonareşi incluse într-o metaforă, accentuează ideea că, în esenţa lor, cele trei  coordonate temporale sunt identice, relevând „proasta mecanică a lumii”, pentru că tot ce se întâmplă şi se va întâmpla nu reprezintă altceva decât o repetare a trecutului, adică un prezent etern” ( G. Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu ). La nivel lexical, relaţia trecut – prezent – viitor este sugerată prin asocierea la timpul prezent a celor doi termeni antitetici:”Viitorul şi trecutul / Sunt a filei două feţe”. 

„Viitorul şi trecutul
Sunt a filei două feţe,
Vede-n capăt începutul
Cine ştie să le-nveţe;
Tot ce-a fost ori o să fie
În prezent le-avem pe toate,
Dar de-a lor zădărnicie
Te întreabă şi socoate”.

Relaţia de cauzalitate dintre cele trei secvenţe temporale este subliniată tot printr-un raport de coordonare – disjunctivă – şi prin repetiţia verbului a fi  la timpuri diferite: „Tot ce-a fost ori o să fie / În prezent le-avem pe toate”. Detaşarea de temporalitate oferă posibilitatea înţelegerii legăturilor de cauzalitate dintre fenomene: „Vede-n capăt începutul / Cine ştie să le-nveţe”. Motivul prezentului etern este pus în relaţie cu motivul „deşertăciunea deşertăciunilor şi toate sunt deşertăciune” ( Ecleziast), introdus printr-o conjuncţie adversativă: „Tot ce-a fost ori o să fie / În prezent le-avem pe toate, / Dar de-a lor zădărnicie / Tu te-ntreabă şi socoate”. Modificarea topicii atributului pronominal accentuează disensiunea sine – lume: „a lor” – „te întreabă”.

Strofa a şasea continuă ideile strofelor anterioare, fiind introdusă printr-o conjuncţie cu valoare conclusivă. Lipsa de individualitate a umanităţii este sugerată prin acelaşi motiv al lumii ca teatru. Condiţia umană, subordonată unui destin care îi determină reacţiile, este opusă condiţiei contemplatorului detaşat. Adjectivul pronominal demonstrativ de identitate ( aceloraşi), pronumele nehotărât ( câte ) şi adjectivul pronominal nehotărât ( alte) susţin, la nivel lexical, motivul central al strofei.

„Căci aceloraşi mijloace
Se supun câte există,
Şi de mii de ani încoace
Lumea-i veselă şi tristă;
Alte măşti, aceeaşi piesă,
Alte guri, aceeaşi gamă,
Amăgit atât de-adese
Nu spera şi nu ai teamă.”

Continuitatea şi uniformitatea trăirilor umane sunt subliniate prin repetiţii simetrice: „Alte măşti, aceeaşi piesă, / Alte guri, aceeaşi gamă”. Epitetul dublu asociat lumii sintetizează noţiuni antitetice care definesc condiţia umană: „Şi de mii de ani încoace / Lumea-i veselă şi tristă”. Construcţia cu valoare de superlativ absolut asociată unui epitet definitoriu pentru condiţia umană accentuează tonalitatea sceptic – amară a poemului: „Amăgit atât de-adese / Nu spera şi nu ai teamă”.

Strofa a şaptea reia un fragment al ultimului vers din strofa anterioară. Motivul geniului susţine scepticismul discursului liric, care dobândeşte, în această strofă, şi accente pamfletare. Omul comun, desemnat prin temeni depreciativi, mişeii, nătărăii se situează în antiteză cu geniul, desemnat printr-o metaforă: „De ai fi cu stea în frunte”. 

„Nu spera când vezi mişeii
La izbândă făcând punte,
Te-or întrece nătărăii,
De ai fi cu stea în frunte;
Teamă n-ai, căta-vor iarăşi
Între dânşii să se plece,
Nu te prinde lor tovarăş:
Ce e val, ca valul trece.”

Afirmaţiile sentenţioase din primele versuri pregătesc introducerea subordonatei concesive, postpusă termenului regent, subordonată referitoare la condiţia geniului. Izbânda efemeră, invidia măruntă sunt capcanele omului comun, de care înţeleptul se disociază: „Teamă n-ai, căta-vor iarăşi / Între dânşii să se plece, / Nu te prinde lor tovarăş, / Ce e val, ca valul trece”. Motivul valului, reluat în această strofă, subliniază efemeritatea condiţiei umane.

Strofa a opta se structurează pe motivul aparenţelor înşelătoare. Mitul sirenei încifrează caracterul iluzoriu al existenţei umane. „Viaţa ca vis” şi „lumea ca miraj” nu sunt decât capcanele sufletelor nehotărâte. În spatele spectacolului lumii se ascunde regizorul nevăzut, care hotărăşte desfăşurarea acestuia. Cărarea dreaptă poate fi pusă în relaţie cu o imagine din poemul macedonskian Noapte de decemvrie ( „Pustia aşteaptă în largu-i s-o treacă” ), sugerând semnificaţii asemănătoare: evitarea ispitelor, prin menţinerea unei conduite autoimpuse:

„Cu un cântec de sirenă
Lumea-ntinde lucii mreje;
Ca să schimbe-actorii-n scenă,
Te momeşte în vârteje;
Tu pe-alături te strecoară,
Nu băga nici chiar de seamă,
Din cărarea ta afară
De te-ndeamnă, de te cheamă.”

Personificarea lumii în ispititoarea fata morgana este însoţită de atribute caracteristice, sugerate prin intermediul inversiunii lucii mreje. Lumea ca teatru ,motiv dominant al poemului, se asociază în această strofă cu imprecizia în privinţa regizorului aflat în spatele oamenilor – marionete, condiţie subliniată prin antepunerea circumstanţialei de scop: „Ca să schimbe-actorii-n scenă / Te momeşte în vârteje”.Chemarea lumii înşelătoare aminteşte de o operă a lui Dimitrie Cantemir, Divanul sau Gâlceava înţeleptului cu lumea sau Giudeţul sufletului cu trupul. Păstrarea integrităţii sinelui nu poate fi realizată decât prin menţinerea atitudinii detaşate: „Tu pe-alături te strecoară, / Nu băga nici chiar de seamă, / Din cărarea ta afară / De te-ndeamnă, de te cheamă”.

Strofa a noua revine la stilul ironic – sarcastic. Ironia amară a romanticilor subliniază antiteza înţelept – lume:

„De te-ating, să feri în laturi,
De hulesc, să taci din gură;
Ce mai vrei cu-a tale sfaturi,
Dacă ştii a lor măsură;
Zică toţi ce vor să zică,
Treacă-n lume cine-o trece;
Ca să nu-ndrăgeşti nimică,
Tu rămâi la toate rece.”

Succesiunea condiţionalelor antepuse şi valoarea de imperativ a modului conjunctiv reliefează atitudinea înţeleptului. Scepticismul atitudinii romantice este susţinut de prezenţa pronumelor nehotărâte şi relative:”Zică toţi ce vor să zică, / Treacă-n lume cine-o trece…”. Ultimul vers explicitează condiţia înţeleptului în lume :”Tu rămâi la toate rece”.

Ultima strofă reia, în ordine inversă, versurile primei strofe, susţinând circularitatea ordinii interioare a poemului şi accentuând logica ideilor din strofa – nucleu. Jocul poetului sugerează reversibilitatea situaţiilor şi predeterminarea condiţiei umane: „Tu rămâi la toate rece, / De te-ndeamnă, de te cheamă; / Ce e val ca valul rece, / Nu spera şi nu ai teamă; / Te întreabă şi socoate / Ce e rău şi ce e bine; / Toate-s vechi şi nouă toate: / Vreme trece, vreme vine”. „Adunarea de la sfârşit a tuturor preceptelor şi maximelor are un sens superior formei goale a glosei: e socoteala totală a lumii, linia trasă dedesubt pentru această sumă” ( G. Călinescu, op. cit. ).

Opţiunea pentru o poezie cu formă fixă accentuează ideea circularităţii, comună atât aspectului formal, cât şi temelor şi variaţiunilor acestuia ( circularitatea temporală, a destinelor individuale ). Tensiunea discursului liric se creează între rigiditatea formei şi profunzimea conţinutului. „Forma riguroasă […] sau forma metrică severă […] nu e un element adăugat de tehnică exterioară, nu e un gratuit exerciţiu de virtuozitate care ameninţă să convenţionalizeze viziunea, ci e una dintre modalităţile luptei poeziei cu limbajul, unul dintre polii tensiunii dintre viziune şi limbaj din a căror armonizare se naşte discursul poetic.” ( Ioana Em. Petrescu ).

Limbajul Glossei eminesciene este simplu, muzicalitatea versurilor fiind obţinută printr-o rigurozitate a rimei care include câte patru sunete: dinainte – minte, multe – asculte. Severitatea expresiei poetice, care nu apelează decât foarte rar la figuri de stil, ilustrează jocul ideilor pure, care se impun atenţiei cititorului. „Glossa trebuie integrată, pentru a fi interpretată adecvat, ansamblului liricii eminesciene. Ea îşi va dezvălui atunci coordonate adânci, greu de surprins la o analiză separată. Aspiră oare Eminescu să exprime aici recomandări etice obiective de valabilitate universală? Şi da şi nu. Răspunsul la întrebarea pusă poate fi afirmativ în măsura în care poetul indică temeiurile unei atitudini de repudiere faţă de proasta întocmire a lumii. Glossa e animată de suflul unei revolte lucide, asociată însă – semn al aceleiaşi structuri duale de care am mai vorbit – unei vizuni fataliste. Pe de altă parte, poezia reprezintă un moment al dramaticei dezbateri lăuntrice a însuşi creatorului: un moment care trebuie încadrat într-o succesiune. Ca monolog interior, Glossa propune unele soluţii etice subiective: un eroism al solitudinii, al izolării voluntare, aspiraţia spre puritate glacială, realizată prin contemplaţia ironică. E acesta un aspect al valorii de autoconfesiune pe care o are orice mare poezie. Soluţiile numite subiective nu încheie, în Glossă, marea dezbatere în care e angajată întreaga biografie artistică a lui Eminescu; nu sunt nici soluţiile cele mai frecvente la care ajunge poetul”. ( Matei Călinescu )

„Eminescu nu adnotează aici un anumit text, […] ci glosează Cartea Existenţei, carte care arată rostul lumii şi al lucrurilor, al oamenilor comuni şi al celor de geniu”. ( Mircea Scarlat, Luceafărul şi Glossa în Istoria poeziei româneşti, vol. IV, Bucureşti, 1990 )

Poemul instituie un „Joc al formelor şi al sensurilor” care se adresează cititorului avizat, capabil să descopere semnificaţiile profunde din spatele măştilor lirice, incluse în metafora condiţiei geniului.

^{↑Înapoi la Cuprins}

Variante Bacalaureat Subiectul al III-lea: Mihai Eminescu:

1. Redactează un eseu de minimum 400 de cuvinte, în care să prezinți particularităţi ale unui text poetic studiat, aparţinând lui Mihai Eminescu

^{↑Înapoi la Cuprins}

Poezia romantică: Romantismul Mihai Eminescu (2 poezii obligatorii pentru examenul de bacalaureat)

• Eseuri Floare albastră de Mihai Eminescu:

  • ✓ Redactează un eseu de minimum 400 de cuvinte, în care să prezinți particularităţi ale unui text poetic studiat, aparţinând lui Mihai Eminescu: Text suport "Floare albastră" de Mihai Eminescu 
  • ✓ Tema şi viziunea despre lume/Particularităţi de structură, compoziţie şi limbaj...în poezia "Floare albastră" de Mihai Eminescu

• Glossă de Mihai Eminescu

• sau Luceafărul de Mihai Eminescu:

  • ✓ Eseu Luceafărul de Mihai Eminescu - Temă şi viziune
  • ✓ Eseu Luceafarul de Mihai Eminescu
  • ✓ Eseu 2 Poezia romantica Luceafarul de Mihai Eminescu

Alte conținuturi pentru examenul de Bacalaureat: