Curente literare pentru examenul de Bacalaureat Subiectul II

Curentele culturale/ literare fac parte din programa examenului de bacalaureat și se găsesc atât în textele literare studiate dar și în texte la prima vedere (cunoașterea curentelor culturale/ literare și care sunt caracteristicile acestora te vor ajuta atât în rezolvarea subiectelor probei scrise cât si la proba orală de competențe lingvistice).

OBS: Această pagină este actualizată cu toate curentele literare, dar fii atent la programă unde a fost cazul am specificat (scos din programa de bac). Urmărește programa în funcție de profilul la care ești: real ori uman. Nu te speria de volumul mare de informații. Selectează noțiunile pe care trebuie să le înveți în funcție de profil și crează-ți propriile fișe de pe care să poți învăța mai ușor.

*Dacă esti un creator de conținut pe nișa bacalaureat iar siteul ebacalaureat.ro te ajută în selectarea informațiilor te rugăm să specifici sursa.

*conținutul este actualizat frecvent, dacă ai completări/ observații nu ezita să ne scri pe una dintre paginile de socializare (FaceBook, Instagram, Discord sau e-mail.

Curentele literare: Cuprins:

Programa Profil Uman/ Real

Curente culturale/literare în secolele XVII-XVIII:

• • • Umanismul 
    • Iluminismul 
•  
  • – perioada modernă:

a. secolul al XIX-lea – începutul secolului al XX-lea (perioada
paşoptistă; criticismul junimist)

b. curente culturale/literare în secolul al XIX-lea – începutul secolului al XX-lea (romantismul, realismul, simbolismul):

• • • Romantismul
    • Realismul
    • Simbolismul
•  
  • perioada interbelică: modernism, tradiţionalism; identitate culturală în context european
    • Tradiționalismul
    • Modernism
    • Postmodernismul (scos din programa de bac 2021-2022)
    • Neomodernismul  (scos din programa de bac 2021-2022)
    • Identitate culturală în context european 

• *Latinitate si dacism - Originea limbii romane 

• *Romania intre Orient si Occident 

 Punerea în context a textelor studiate prin raportare la epocă sau la curente
culturale/literare

Profil uman Programa:

3.1. Identificarea şi explicarea relaţiilor dintre operele literare şi contextul cultural în care au apărut acestea

– trăsături ale curentelor culturale/literare reflectate în textele
literare studiate sau în texte la prima vedere

3.2. Construirea unei viziuni de ansamblu asupra fenomenului cultural românesc, prin integrarea şi relaţionarea cunoştinţelor asimilate

– fundamente ale culturii române (originile şi evoluţia limbii române
– perioada veche (formarea conştiinţei istorice)
– curente culturale/literare în secolele XVII-XVIII: umanismul şi iluminismul
– perioada modernă:

a. secolul al XIX-lea – începutul secolului al XX-lea (perioada paşoptistă; România, între Occident şi Orient; criticismul junimist)

b. curente culturale/literare în secolul al XIX-lea – începutul secolului al XX-lea (romantismul, realismul, simbolismul, prelungiri ale romantismului şi clasicismului)

c. Perioada interbelică: modernism, tradiţionalism; orientări avangardiste, identitate culturală în context european

Curente culturale/literare româneşti în context european: Umanismul european, Romantismul european, Romantismul romanesc

Anexa nr.2 din Programa:

Profil Real Programa:

3.1. Identificarea şi explicarea relaţiilor dintre operele literare şi contextul cultural în
care au apărut acestea

– trăsături ale curentelor culturale/literare reflectate în textele
literare studiate sau în texte la prima vedere

3.2. Construirea unei viziuni de ansamblu asupra fenomenului cultural românesc, prin
integrarea şi relaţionarea cunoştinţelor asimilate

– curente culturale/literare în secolele XVII-XVIII: umanismul şi iluminismul

– perioada modernă:
a. secolul al XIX-lea – începutul secolului al XX-lea (perioada paşoptistă; criticismul junimist)
b. curente culturale/literare în secolul al XIX-lea – începutul secolului al XX-lea (romantismul, realismul, simbolismul)
c. perioada interbelică (orientări tematice în romanul interbelic, tipuri de roman: psihologic şi al experienţei; poezia interbelică, diversitate tematică, stilistică şi de viziune; curente culturale/literare în perioada interbelică: modernism, tradiţionalism; identitate
culturală în context european)

Curente culturale/literare în secolele XVII-XVIII: umanismul şi iluminismul

Umanismul

Umanismul european

Etapa culturala denumita umanism este strans legata de intreaga miscare a Renasterii europene.

Caracteristici:

- pune in centrul preocuparilor omul si valorile sale

- datorata dezvoltarii burgheziei si oraselor, aceasta noua conceptie se desprinde de cenzura puternica a bisericii, iar caturarul nu mai este, ca in Evul Mediu, doar clericul , ci laicul;

- crede in libertatea, perfectibilitatea si demnitatea omului capabil de a descoperi adevarurile despre sine si despre lume;

- accentul cade pe ratiune;

- idealul umanist este Uomo Universale, personalitatea creatoare capabila sa se afirme in mai multe domenii, sa fie simultan savant, muzician, poet, matematician, pictor(una dintre aceste personalitati fiind Leonardo da Vinci)

Reprezentanti:

Italia: Dante Aligheri, Francesco Petrarca, Giovanni Boccaccio, Ludovico Ariosto, Michelangelo Buonarroti, Niccolo Machiavelli;

Franta: Francois Rabelais, Michel de Montaigne, Pierre de Ronsard;

Anglia: Francis Bacon, Thomas Morus, Wiliam Shakespeare

Tarile de Jos: Erasmus din Rotterdam;

Spania : Miguel de Cervantes, Louis de Gongora y Argote, Lope de la Vega, Pedro Calderon de la Barca;

La noi: Nicolaus Olahus, Nicolae Milescu Spatarul, Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce, Dimitrie Cantemir

Umanismul

Epoca de afirmare plenară a omului şi de impresionantă înflorire a artelor, numită Renaştere prin contrast cu evul mediu văzut ca o perioadă a dogmei şi a fanatismului, cuprinde secolele al XIV-lea, al XV-lea şi al XVI-lea în Italia, al XVI-lea în Franţa, Germania şi Ţările – de – Jos, iar în Anglia şi Spania include şi începutul secolului al XVII-lea.

Renaşterea apare mai întâi în Italia, pentru că aici se creează mai devreme condiţiile economice şi social-politice corespunzătoare. În oraşele – state italiene, dezvoltarea meşteşugurilor şi a comerţului determinase întărirea burgheziei, a cărei opoziţia faţă de feudalism se manifestă şi pe plan ideologic. Înflorirea comerţului duce la marile descoperiri geografice. Lumea cunoscută – restrânsă în evul mediu – se lărgeşte tot mai mult.

Inventarea tiparului face posibilă o răspândire fără precedent a cunoştinţelor ştiinţifice şi a valorilor literare.

Termenul umanism are două sensuri: unul larg, de preţuire a valorilor umane, şi unul restrâns, de interes faţă de valorile antichităţii. În legătură cu Renaşterea, termenul se foloseşte în ambele sensuri.

Evul mediu cunoştea antichitatea, dar numai parţial, adesea trunchiat şi incorect, prin prisma teologiei. Renaşterea ia antichitatea ca model, încercând s-o cunoască în toată bogăţia ei de valori. Începe o căutare febrilă de manuscrise antice, care, o dată descoperite, sunt studiate cu atenţie şi – începând cu a doua jumătate a secolului al XV-lea – tipărite. Săpăturile scot la iveală ziduri şi statui, comori ale artei antice. Se creează biblioteci şi librării, iar academiile nou-apărute grupează savanţi care dezbat probleme filozofice, cum sunt membrii Academiei platoniciene de la Florenţa.

Creaţiile antice devin modele, surse de inspiraţie, atât pentru scriitori – care folosessc adesea chiar limba latină -, cât şi pentru artişti. Antichitatea afirmase cu mândrie că „Omul e măsura tuturor lucrurilor” şi că „În lume-s multe mari minuni; / Minuni mai mari ca omul nu-s!” Reînviind această tradiţie, Renaşterea realizează un ideal de „om universal”, multilateral, un om căruia, ca şi personajului antic, „nimic din ceea ce este omenesc” nu-i este străin: armonios dezvoltat fizic şi cultivat ca intelect, pasionat, iubitor de cunoaştere şi de frumos, om de cultură şi de acţiune în acelaşi timp. Un astfel de om este un „abis de ştiinţă”, după cum se exprima Rabelais, sau, cum se intitula Pico della Mirandola, „doctor în toate ştiinţele şi în alte câteva pe deasupra”.

Spre deosebire de evul mediu, care vedea în om o creaţie a divinităţii, supusă în exclusivitate voinţei acesteia, Renaşterea pune accentul pe raţiunea, libertatea şi demnitatea omului, pe caracterul său perfectibil. „Nimic nu este mai presus pe pământ decât omul, nimic nu este mai presus în om decât mintea şi sufletul[…]”, scria Pico della Mirandola, în Discurs despre demnitatea omului.

Omul Renaşterii tinde să realizeze o armonie între el şi natură. Această atitudine se opune dogmatismului şi fanatismului medieval. Lectura în original a vechilor texte considerate sfinte le permite savanţilor vremii să releve modificările ulterioare şi interesate făcute în aceste scrieri de către reprezentaţii bisericii. Corupţia şi ipocrizia clerului catolic reprezintă unul dintre subiectele favorite ale scriitorilor satirici din Renaştere, iar în Germania Renaşterea se asociază cu Reforma, care favorizează dezvoltarea culturii în limba naţională.

Umanismul românesc

Umanismul românesc valorifică tradiţia culturală a Antichităţii în scopul demonstrării originii romane a poporului nostru şi a originii latine a limbii române.

O figură aparte printre cronicarii munteni o reprezintă stolnicul Constantin Cantacuzino, care a studiat la Pavia, însuşindu-şi ideile umaniste.

Umanismul şi renaşterea ne-au redat sentimentul comunităţii de civilizaţie, limbă şi cultură cu ţările Europei Apusene, conştiinţa unităţii teritoriale a provinciilor româneşti, idealuri din care ne-am tras învăţămintele duratei noastre ca neam, permanenţă spirituală şi ca misiune istorică.

*Citește pe larg despre Umanism si umanismul românesc aici.

^{↑Înapoi la Cuprins}

Iluminismul

Iluminism: Miscarea filozofica, stiintifica, estetica, literara care s-a manifestat in Europa in secolul al XVIII-lea, cunoscuta si sub denumirea de epoca luminilor sau luminism.

Tarile unde se manifesta mai intai sunt Anglia si Franta. Inceputul se leaga de anul 1688 – cand se voteaza in parlamentul Angliei Declaratia drepturilor, care fundamenteaza libertatea si drepturile omului. In Franta, iluminismul va cunoaste impliniri si progrese deosebite prin realizarea stralucitei lucrari de sinteza – filozofica, estetica si social-politica – Enciclopedia, la care au colaborat personalitati ale culturii universale: Montesquieu, Voltaire, Rousseau, Diderot, d’Holbach, Helvétius etc.

Trasaturi: rationalismul, spiritul laic, toleranta religioasa, emanciparea prin cultura si educatie a poporului. Se pun in circulatie concepte ca: egalitatea si dreptul natural, suveranitatea poporului, sistem de guvernare prin monarhia luminata – republica (Monarhul un om luminat – filozof pentru a armoniza interesele claselor).

Prin: „luminare“, toleranta, cultura, buna-intelegere si munca omul poate ajunge la o percepere rationala si universala si la stapanirea de sine. Reprezentanti:

In cultura universala: Franta – Montesquieu (Scrisori persane), Voltaire (Brutus, Zadig, Candid – tragedii), Diderot (Cugetari filozofice, Nepotul lui Rameau etc.), Beaumarchais (Barbierul din Sevilla, Nunta lui Figaro); Anglia – Daniel Defoe (Robinson Crusoe), J. Swift (Calatoriile lui Guliver); Germania – Lessig (Laocoon, drama Nathan inteleptul etc.); Italia – Carlo Goldoni (Badaranii, Hangita etc.); Rusia – Radiscev (Calatorie de la Petersburg la Moscova);

In cultura romana: Scoala Ardeleana: Samuil Micu, Petru Maior, Gh. Sincai, I. Budai Deleanu – miscare politica (drepturile romanilor in Transilvania), miscare ideologica (lucrari istorice, filozofice, (unitatea, originea romanica, continuitatea poporului si a limbii romane), miscare culturala (infiintarea de scoli, manuale, carti) miscare literara (Tiganiada – I. Budai Deleanu; in Tara Romaneasca: Gheorghe Lazar, Dinicu Golescu; in Moldova: Gheorghe Asachi.

*pe larg despre iluminism aici : https://www.ebacalaureat.ro/c/iluminism/480 

^{↑Înapoi la Cuprins}

curente culturale/literare în secolul al XIX-lea – începutul secolului al XX-lea (romantismul, realismul, simbolismul) 

1. Romantismul

Definiție:  romantismul este un curent literar, manifestat in Europa la sf. secolului al XVIII-lea, fiind creat ca o reacție împotriva rigorilor clasice și a raționalismului iluminist.

In prima acceptie a termenului, romantismul este un curent literar dezvoltat in Europa la sfarsitul secolului al XVIII-lea si in primele decenii ale secolului XIX-lea, aparut ca o reactie impotriva clasicismului.

Romantismul european cuprinde următoarele caracteristici:

• afirmarea originalității și a libertății de creație
• revalorificarea afectivității
• așezarea eului intr-un Univers central
• trecerea de la o gândire de tip logic, la una condusă de sentimente
• principalele surse de inspirație: natura, folclorul, istoria
• predomină unele stări de: suferință, ironie.
• folosirea frecventă a termenilor antitetici.
• reactie impotriva ierarhiei genurilor si a doctrinelor clasice ale obiectivitatii si imitatiei;

- domeniile de creatie predilecte: lirice si drama;
- revalorificarea afectivitatii;
- reasezarea eului in centrul lumii;
- trecerea de la rational spre zonele tainice ale sufletului;
- cultivarea tainei,tenebrelor,demonicului;
- predictia pentru mit si simbol;
- surse de inspiratie: folclorul,istoria, natura;
- contemplarea spatiului cosmic(infinit);
- respingerea prezentului fad si decadent (romanticii cauta universuri compensatorii; fie se intorc spre trecut, mai cu seama spre Evul Mediu, fie se cufunda in lumea visului, a reveriei si a iubirii);
- cultivarea starilor de melancolie, nostalgie, suferinta, dar si a ironiei;
- apetenta pentru solitudine (eroii romantici sunt niste mari singuratici);
- prezenta figurilor tutelare: titanul, geniul, profetul, regele, demonul si ingerul;
- la nivel stilistic, se observa folosirea frectventa a antitezei.

Reprezentanți:

Franța: Victor Hugo, Alphonse de Lamartine

Italia: Giacomo Leopardi

România: Mihai Eminescu, Vasile Alecsandri, Barbu Ștefănescu Delavrancea, Dimitrie Bolintineanu.

Germania: Heinrich Heine, Friedrich von Schiller, Friedrich Holderlin, August Wilhelm si Friedrich Schlegel(frati)
Rusia: Mihail Lermontov
Anglia: Percy Bysshe Shelley, George Gordon Byron, Wiliam Wordsworth, Samuel Taylor Coleridge

Romantismul românesc cuprinde următoarele trăsături:

-teme specifice: iubirea, natura,suferința., precedate de motive literare specifice: lacul, marea, izvorul, codrul, noapte, dor.

-prezentarea elementelor specifice: folclorului, naturii sau a istoriei.

-expresivitatea: limbajul fiind unul ambiguu, bogat în figuri de stil; prezența mărcilor lexico gramaticale la persoana I și a II-a (verbe, pronume, adjective pronominale).

-caracter retoric(metodă de persuasiune).

-respingerea prezentului fad și glorificarea trecutului.

   Schemă de răspuns: 

Poezia X (numele poeziei) de Y (numele poetului) se conturează pe tema...(naturii, timpului,  iubirii).

Prima trăsătură care încadrează discursul liric în estetica romantismului o constituie prezenţa antitezei (ex. +comentat). A doua trăsătură:  prezintă tema ......(exemplu), poetul preferă un cadru ...(exemplu) şi are atracţie către ceva neobişnuit, excepţional, ceea ce presupune mister şi fascinaţie (ex.) De asemenea, se manifestă interesul pentru specificul naţional, iar poetul respinge  modelele vechi, apreciate de clasicism. Limbajul este unul expresiv (exemplu de figuri de stil+ comentarea acestroa) . Întreaga creaţie reprezintă o creionare a mesajului poetic.

La unele cerințe, este posibil să vi se ceară doua trăsături ale prozei romantice, în acest caz, veți valorifica următoarele trăsături:

• • prezența unui narator ( fie implicat afectiv, fie omnisicent și omniprezent)
  • prezența  personajelor
  • limbaj bogat în figuri de stil, în special metafore și antiteze [ fie între personaje(ajutând la caracterizare), fie la nivelul unor situații.]

ROMANTISMUL

Este un curent literar şi cultural care s-a manifestat în Europa începând cu secolul al XVIII- lea, având ca punct de plecare preromantismul englez. Manifestul literar al romantismului este considerat Prefaţa la drama Cromwell, a scriitorului francez Victor Hugo: „…întâietatea grotescului asupra sublimului „ , „… se prăbuşeşte în faţa raţiunii şi a gustului arbitrara deosebire dintre genuri”, „… nu există alte reguli decât legile generale ale naturii”, „unitatea de ansamblu este legea de perspectivă a teatrului”, „poetul nu are de primit sfaturi decât de la natură, de la adevăr şi de la inspiraţie”.

Programul realizat de scriitorii romantici se opune, în lunii mari, esteticii clasiciste. Romantismul este un curent al afirmării specificului naţional, prin raportare la valori de circulaţie universală. Spre deosebire de clasicism, care este un curent al elitelor, romantismul aspiră spre veridicizarea caracterelor şi a situaţiilor.

Tema, eroii, conflictul, subiectul au o structură  afectivă. Eroii au trăsături excepţionale şi acţionează în împrejurări excepţionale. Ca surse de inspiraţie sunt căutate istoria, folclorul şi frumuseţile naturii. Se cultivă specificul naţional, se exaltă trecutul glorios şi se critică prezentul decăzut. Romanticii preferă evaziunea în vis, în trecut, într-un decor exotic ( de basm oriental ). Se cultivă fantasticul prin eroi, prin teme, procedee. Cadrul preferat este nocturn, apar elemente specifice: luna, noaptea, lacul, steaua. Natura nu mai este surprinsă din perspectivă statică, ci răspunde la sentimentele celui care se înscrie într-un anumit cadru natural. Sentimentele eului liric şi peisajul descris intră în consonanţă, întrucât natura oferă protecţie.

Personajele sunt complexe, reunesc trăsături pozitive şi negative, sunt surprinse în evoluţie. Romanticii preferă contrastul dintre aparenţă şi esenţă, de aceea le atribuie uneori personajelor trăsături fizice respingătoare, care contrastează cu nobleţea caracterului. Sunt racolate din toate mediile sociale.

Se cultivă amestecul genurilor şi speciilor literare, nu se mai respectă regula celor trei unităţi în piesele de teatru, iar speciile dramatice nu mai sunt considerate imuabile Astfel, în această perioadă se afirmă drama ca specie dramatică nouă, care conţine atât elemente specifice tragediei, cât şi elemente specifice comediei, aspirând să prezinte viaţa în toată complexitatea ei.

Dintre procedeele de creaţie, este preferată antiteza. Specific acestei perioade de creaţie este retorismul, care permite exprimarea intensă a sentimentelor.

Cele mai cultivate specii sunt elegia, pastelul, poemul, meditaţia, idila, drama, jurnalul de călătorie.       

^{↑Înapoi la Cuprins}

 2. Realismul

Definiție: realismul este un curent literar și artistic, manifestat spre sf. primei jumătăți a secolului al XIX-lea, ca o reacție împotriva romantismului. 

Reprezentanți:

Rusia: Tolstoi, Cehov

Anglia: Charles Dickens

România: Ioan Slavici, Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, George Călinescu

Trăsături:

• tehnica detaliului semnificativ ( fiind prezentate în amănunt: personajele, locul desf. acțiunii)
• accentul cade asupra personajelor, acestea aparțin tuturor mediilor sociale ( țăran,  intelecutal) și tipologiilor (avar, arivist, tânărul în formare)
• interesul asupra psihologiei personajelor
• prezentarea unor cadre/situații  veridice ( autorul realist dorește să prezinte realitatea exact cum este ea)
• naratorul neimplicat/omniscient/omniprezent/obiectiv.

REALISMUL

Este un curent literar care apare în Franţa, în secolul al XIX- lea, ca reacţie împotriva romantismului, a simbolismului şi a parnasianismului, preconizând apropierea literaturii de concepţiile pozitiviste, scientiste. Apariţia lui a fost favorizată de revoluţiile burghezo – democrate din Franţa, Anglia, Ţările de Jos şi de filozofia iluministă, de dezvoltarea ştiinţei şi culturii.

Programul estetic al realismului cuprinde: crearea unor eroi tipici care acţionează în împrejurări tipice. Eroul reprezintă o categorie socială, iar împrejurarea – o „felie de viaţă”. Cele mai întâlnite tipuri sunt arivistul, inadaptabilul, demagogul. Se dezvăluie provenienţa lor socială. Personajul reprezintă un individ social într-un complex de evenimente ( situaţii – tip ). În clasicism, personajul se confundă cu caracterul ( aşa apar avarul, bigotul, mizantropul ); romanticii creează personaje antitetice ( bun – rău, frumos – urât ), excepţionale. Realismul creează tipuri, fără să delimiteze strict, subsumând complexitatea trăsăturilor lor psihologice la una dominantă. Se pot distinge mai multe categorii de personaje realiste, cunoscute şi altor curente literare, dar depăşind schematismul, nuanţând şi îmbogăţind conţinutul acestora: învingători şi învinşi, inadaptaţi, avari, nebuni, inocenţi. Un personaj caracteristic curentului este arivistul sau parvenitul.

   Tema, eroii, conflictul sunt luate din realitatea socială, istorică ( satul şi ţăranul, războiul, mediul citadin, moştenirea, banul ca forţă socială ). Autorul are o atitudine critică faţă de realitatea socială. Perspectiva este obiectivă, se urmăreşte obţinerea veridicităţii atmosferei şi a conflictelor.

Ca procedee de creaţie apar: tipizarea, analiza psihologică, descrierea fidelă a realităţii.

Curentul realist s-a aflat într-o permanentă competiţie cu naturalismul, care este, de fapt, o ramificaţie a realismului, constituită în perioada 1870 – 1890. Propunându-şi să studieze ştiinţific existenţa omului în societate, să meargă până la cauzalitatea cea mai adâncă a relelor care o apasă, dar concentrându-şi atenţia unilateral şi excesiv asupra mizeriilor de ordin fiziologic pe care le explică îndeosebi prin ereditate, scriitorii naturalişti creează deliberat impresia că reproduc fotografic realitatea, fără selecţie; ei descriu detaliat, fără menajamente pentru cititor, cele mai teribile fapte sociale şi de patologie umană. Scriitorul naturalist prezintă omul în afara relaţiilor lui cu absolutul. Literatura naturalistă manifestă preferinţă pentru vicii şi tare biofiziologice, pentru mediile sociale obscure.    

^{↑Înapoi la Cuprins}

3. Simbolismul

Definiție: simbolismul este un curent literar care a luat naștere în Franța, în a doua jumătate a secolului al XIX -lea, ca o reacție împortiva parnasianismului. Odată cu începerea acestui curent, se adoptă, în plan european, poezia modernă.

Reprezentanți:

Franța: Paul Verlaine, Jean Moreas

România: Alecandru Macedonski, George Bacovia , Ion Minulescu, etc.

Trăsături:

• preferința pentru simboluri, care devin motive centrale ale poeziei
• muzicalitatea versurilor
• versul liber
• teme specifice: nevroză, decadența, angoasa, melancolie, suferință, depresie, spleen (stare nemotivată de melancolie, manifestată prin plictiseală și dezgust față de tot din jur)
• corespondența dintre  stările interioare ale poetului și anumite corespondențe exterioare, precum: natura.
• utilizarea culorilor, dar transferându-le și alt înțeles (alb  – nevroza, reverie, sfârsit, negru – moarte, disparitie, urât, carbonizare , roșu – boala, degradare, finalitate, galben– deznadejde, dezolare, tristete, gri – angoasa, plictiseala)

*Un subiect posibil pentru subiectul al II-lea: Prezintă două trăsături care justifică încadrarea poeziei Lacustră de George Bacovia:

Lacustră

De-atâtea nopți aud plouând,
Aud materia plângând...
Sînt singur, și mă duce un gând
Spre locuințele lacustre.

Și parcă dorm pe scânduri ude,
În spate mă izbește-un val --
Tresar prin somn și mi se pare
Că n-am tras podul de la mal.

Un gol istoric se întinde,
Pe-același vremuri mă găsesc...
Și simt cum de atâta ploaie
Pilonii grei se prăbușesc.

De-atâtea nopți aud plouând,
Tot tresărind, tot așteptând...
Sînt singur, și mă duce-un gând
Spre locuințele lacustre. 

 

Răspuns posibil:

  Poezia "Lacustră" de George Bacovia aparține simbolismul, datorită particularităților sale de conținut.
  Prima trăsătură care încadrează poezia în estetica simbolistica este reprezentată de tema specifica: starile apăsătoare are poetului. Motivele literare care conturează această temă sunt "ploaie", "mal". 
   A doua trăsătură specifică constă în prezența simbolului  "Lacustra", element care aparține cadrului natural și este ridicat la rang de simbol în Universul literar, totodată fiind repetat de doua ori în poezie și menționat în titlu, fapt care conferă muzicalitate acestei creații lirice.

(răspuns oferit de eleva: Negrușeri Domnica, Liceul Tehnologic "Ștefan cel Mare" Cajvana)

Vezi conținutul din pagina: Ce este simbolismul?   Simbolismul: definitie, caracteristici, teme si motive. Simbolismul romanesc. Simbolismul autentic bacovian 

^{↑Înapoi la Cuprins}

perioada interbelică (modernism, tradiţionalism; identitate
culturală în context european)

4. Tradiționalismul

Definiție: tradiționalismul este o orientare literară a literaturii române către folclor și etnografie, către civilizația rurală în tematica operelor literare, concomitent cu respingerea culturii urbane moderne.

Reprezentanți:  Ion Pillat, Adrian Maniu, Vasile Voiculescu, Aron Cotruș, Radu Gyr.

Trăsături: ​​​​​​​

• preocuparea pentru aspectele din folclor, mit, istorie, religie.
• paseismul
• teme specifice: valorificarea trecutului, legătura omului cu pământul, legătura dintre generații.
• peisajul rural, poeții tradiționaliști preferă spațiul sătesc, considerându-l pe cel citadin ca fiind nociv pentru suflet. 

TRADIȚIONALISMUL

→ Tradiționalismul este tendinţa de supraevaluare a elementelor de tradiţie ale unui popor, de ilustrare în operele literare ale miturilor, motivelor, credinţelor, elementelor de limbaj ale poporului.

Tradiţionalismul nu este un curent literar care s-a constituit şi manifestat într-o anumită perioadă istorică, cu direcţii trasate de un iniţiator, ci este mai mult o ilustrare a spiritului conservator al unui autor (Ex.: majoritatea scriitorilor români manifestă elemente tradiţionale în operele lor).

Semnificațiile conceptului

Programe estetice - reviste - grupări

• „Gândirismul” are ca premise principiile sămănătorismului pe care le depășește însă. Acesta proclamă spiritualizarea tradiției (istoria națională, folclorul) prin accentuarea sentimentului și trăirii religioase (ortodoxismul).
• Civilizația industrială, raționalismul, scientismul sunt considerate expresii ale „răului veacului” și criticate cu vehemență, în opoziție cu idealizarea civilizației rustice și convertirea în mit a istoriei.
• Ideologul gândirismului afirmă că o „cultură proprie nu se poate dezvolta organic decât în aceste condiții ale pământului și ale duhului nostru. Occidentalizarea înseamnă negarea orientalismului nostru [...], negarea unui destin propriu românesc.”.

→ Principiile tradiționalismului sunt susținute și de gruparea revistei „Viața românească” (ediția la Iași, în 1906, apoi la București, între 1920-1935), formulate în articolul-program, „Către cititori”, ai lui Garabet Ibrăileanu, care pledează pentru păstrarea specificului național, considerând experimentele avangardiste „deviațiuni”.

TRĂSĂTURILE TRADIȚIONALISMULUI

PARTICULARITĂȚI ALE POEZIEI / PROZEI TRADIȚIONALISTE

Reprezentanți ai tradiționalismului românesc:

În spaţiul literar românesc, tradiţionalismul este reprezentat, la începutul secolului al XX-lea, în continuarea ideilor „Daciei literare”, de sămănătorism şi poporanism, urmate de gândirism.

 Eseu 1: Traditionalismul: Aci sosi pe vremuri de Ion Pillat

 Eseu 2: TRADITIONALISMUL: Aci sosi pe vremuri de Ion Pillat pentru Examenul de Bacalaureat

 Schemă pentru subiectul al II-lea: Tradiționalism

^{↑Înapoi la Cuprins}

5. Modernismul

 Modernismul apare în literatura secolului al XX-lea si cuprinde toate acele miscari artistice care exprima o ruptura de traditie, negand, in forme uneori extreme, epoca ori curentul care le-a precedat. Desprins din miscarea simbolista, modernismul a încearcat sa puna de acord expresia artistica cu viata moderna, cu sensibilitatea epocii si a contribuit la îmbogatirea mijloacelor de creatie artistica.

In critica literara romaneasca, cel care a teoretizat modernismul, punandu-l la baza unui sistem, gandind si creand in spiritul lui a fost E. Lovinescu, care a contribuit decisiv, prin cenaclu si revista Sburatorul, la intrarea literaturii noastre intr-o noua faza a de evolutie: o buna parte a literaturii, mai ales moderniste, de dupa razboi, este creatiunea exclusiva a Sburatorului, va scrie el in 1937, facand, in acelasi timp, o disociere importanta. Astfel, modernismul lovinescian este unul teoretic si consta intr-o bunavointa principiala fata de toate fenomenele de diferentiare literara. El este cel care a construit teoria sincronismului, conform careia cultura si civilizatia se dezvolta prin imprumut si imitatie, dupa un model mai evoluat. Exista un spirit comun al veaculuicare determina, in ansamblu, aceeasi configuratie a culturilor. Teoria lui Maiorescu, cu privire la formele fara fond, prin care era condamnat importul de forme culturale straine, este contrazisa de Lovinescu prin ideea formelor care isi creeaza, treptat, fondul.

Revistele care au sustinut modernismul sunt: Miscarea literara, Romania literara (conduse de L. Rebreanu); Tiparnita literara (Camil Baltazar); Jurnalul literar (G. Calinescu); Cetatea literara (Camil Petrescu); Vremea (Zaharia Stancu); Sburatorul (apare intre 19 aprilie 1919 – 8 mai 1921; reapare in 1926 – 1927 –condusa de E. Lovinescu).

Principiile de la Sburatorul, care au fost reluate in Istoria literaturii romane contemporane, sunt: racordarea la spiritul veacului; sincronizarea cu Occidentul, in plan cultural si literar, prin imitatia formelor, dar si prin realizarea diferentierii; mutatia valorilor estetice (sub influenta factorilor istoriei); afirmarea autonomiei estetice, obiectivizarea prozei; preferinta pentru tematica citadina, pentru psihologii mai complicate si pentru spiritul analitic; promovarea noilor talente si ,,revizuirea” clasicilor; incredera in progres si refuzul autohtonizarii excesive a literaturii.

Scriitorii promovati la Sburatorul sunt: Hortensia Papadat-Bengescu, L. Rebreanu, Camil Petrescu, Ion Barbu, Anton Holban, Camul Baltazar, F. Aderca.

Modernismul. Lucian Blaga. Opera poetică

Modernismul. Lucian Blaga. Arta poetică (arspoetica)

Modernismul. Eseu: Ion Barbu - Riga Crypto şi lapona Enigel

Modernismul. Ion Barbu - Opera poetică

Modernismul. Eseu: Ion Barbu - Din ceas, dedus...

Modernismul Eugen Lovinescu

^{↑Înapoi la Cuprins}

6. Postmodernismul (scos din programa de bac)

- nu poate fi conceput si apreciat critic decat prin raportare la modernism (asa arata si prefixul "post-");
- dificultatea definirii termenului se datoreaza faptului ca el functioneaza nu doar in literatura, cultura, arhitectura sau in artele plastice, ci si in filozofie, disciplinele social politice etc;
- postmodernismul si postneomodernismul trebuie puse in relatie cu termenii: modernism, modernitate; modernitatea este o perioada istorica din evolutia omenirii, derulata intre Epoca Luminilor (sec al XVII-lea) si primii ani dupa cel de-al doilea razboi mondial, iar modernismul este estetica acestei perioade;
- in literatura romana, fenomenul postmodern ia amploare dupa 1980, respectiv 1990 – 2000;
- postmodernismul mutatie survenita in constiinta umanitatii, cat si ca o modificare a paradigniei culturale;
- postmodernistii modifica fundamental chiar conceptul de "literatura", care se extinde acum dincolo de spatiul pur beletristic, inducand si genurile nonfictionale (jurnal, corespondenta, literatura de popularizare) si literaturile noncanonice (literatura minoritatilor nationale, cea pentru femei etc.);
- scriitorul postmodern traieste apasat de povara secolelor anterioare, fiind constient ca totul a fost deja scris; el trebuie acum sa reinvesteasca fragmentele culturale cu sens, potrivit sensibilitatii sale;
- scriitorul postmodern respinge nemesis-ul, prefera jocul cu limbajul si colajul de sintagme, de teme sau de motive din epocile literare apuse;
- citatul ironic, jocul cu modelele prestigioase, parodierea modelelor, diagul intertextual, parafraza, indica presiunea livrescului asupra existentei;
- granitele culturale, limitele genurilor si ale speciilor literare se anuleaza;
- literatura este inscenata, in mod ludic, fara tragism si fara inocenta;
- fragmente, sintagme, laitmotive, atitudini din texte venerate sunt, reasamblate si puse intr-o noua lumina;

- trasaturi ale literaturii postmoderniste: desolemnizarea discusului, valorificarea prozaismului, cuprinderea diversitatii realului, refuzul stilului inalt, ermetic si impersonal, valorificarea creativa si recuperatoare a stilurilor poetice consacrate, prin ironie, parafraza si parodie, practicarea unei poetici a concretului si a banalului, receptivitatea fata de livresc, in forma intertextualitatii, a metatextualitatii, si a transtextualitatii;
- in literatura romana: Mircea Cartarescu, Mircea Nedelciu, Mircea Horia Simionescu, Traian T. Cosovei, Ion Stratan, Ruxandra Cesereanu

Poezia postmodernista. Poema chivetei de Mircea Cartarescu

^{↑Înapoi la Cuprins}

7. Neomodernismul (scos din programa de bac)

Generatia anilor ’60 este reprezentata de poeti precum: Nichita Stanescu, M. Sorescu, Ana Blandiana, I. Alexandru, A. E. Bacovsky. Prin intermediul acestora, realismul socialist este parasit, poezia se liricizeaza si se deschide perspectiva neomodernismului.

Trasaturi ale liricii:
• Expansiunea imaginatiei
• Luciditatea si fantezia
• Sensibilitatea si ironia
• Erotismul si confesiunea
• Elemente suprarealiste si ermetice
• Universul afectiv al omului contemporan
• Formulele artistice se diversifica
• Preferinta pentru metafora de toate tipurile

N. Stanescu – limbajul poetic surprinzator
M. Sorescu – limbajul simplu, ce implica parodia, umorul
A. Blandiana – limbajul metaforic
I. Alexandru – limbajul solemn, cu tonalitati de imn

Directii ale neomodernismului, stabilite de E. Simion, in "Scriitori romani de azi":
• Poezia poeziei; criza de identitate; un poet al transparentei – N. Stanescu
• Concretizarea simbolurilor – Cezar Baltoj
• Poezia; expresionism taranesc – Ion Alexandru
• Ironisti si fantezisti: M. Sorescu, M. Ivanescu
• Lirica feminina; spiritualizarea emotiei – Ana Blandiana, Constanta Buzea

Conform opiniei lui E. Lovinescu, N. Stanescu schimba sensul si planul speculatiei poetice. Lirismul stanescian este "neasteptat si atenteaza" la intelegerea cititorului.
Edgar Papue situeaza poetul "intr-un anumit spatiu pur, intr-o zona superioara a realitatii". Iar N. Manolescu surprinde in poezia lui N. Stanescu "o rasturnare de perceptii", "o metafizica a realului si o fizica a emotiilor".

"Poveste sentimentala" este integrata in vol. "O viziune a sentimentelor" (1964), ce reprezinta, impreuna cu vol. "Sensul iubirii", momentul liric initial, de manifestare a elanurilor adolescentine. Lirismul este pur, universul este diafan, iar tema centrala este iubirea.
Si in "Poveste sentimentala", erosul tulbura fiinta si face posibila materializarea abstractului sau abstractizarea concretului – iubitii sunt "doua toarte de amfora", intre care "Numai cuvintele zburau", "inainte si inapoi". Asadar poezia ilustreaza tema iubirii resimtite ca o stare de fratie, ca un moment unic al recunoasterii in celalalt.

Substrantivul "poveste" din titlu sugereaza epicitatea poeziei, ilustrata in fluxul narativ al devenirii perechii de indragostiti. Incipitul sta sub semnul …………., poemul incepand brusc, atunci cand intensitatea sentimentului atinsese deja punctul maxim: "Pe urma ne vedeam din ce in ce mai des." Si chiar daca cei doi se afla la o oarecare dinstanta unul de celalalt, imaginea este a unui cuplu, ce trimite la simbolica unitate primordiala: "Eu stateam la o margine-a orei,/ tu-la cealalta,/ ca doua toarte de amfora."

Abstractiile se plasticizeaza, timpul se solidifica ("marginea-a orei"), iar cuvintele sunt insufletite, zburand intre cei doi: "Numai cuvintele zboara intre noi." Astfel, cuvintele devin ele insele "personaje" ale "povestii". Treptat, discursul liric se transforma dintr-o meditatie asupra iubirii, intr-o meditatie asupra limbajului.
Miscarea cuvintelor se intensifica, acestea capata corporalitate, au greutate, se misca, pentru-ca acestea sa se roteasca "inainte si inapoi" si ritmul trairii sa se precipite.
Puterea dragostei este uimitoare, face posibila transversarea materialitatii, trecerea cu usurinta din plan concret in abstract si invers. Mai mult, dragostea da nastere unei energii rare nu doar concretizeaza cuvintele, ci le face sa zboare: "Vartejul lor putea fi aproape vazut." Comunicarea concretului cu abstractul intra pe nesimtite, in zona comunului, starea de surpriza fiind anulata:"… iar cotul mi-l infigeam in pamant,/ numai ca sa privesc iarba inclinata/ de caderea vreunui cuvant."

Iubirea este aceea care-l ajuta pe eul liric sa intuiasca legile devenirii, ale nasterii, tot iubirea este cea care "naste" cuvintele, care refac structura materiei si care recreeaza lumea "de la inceput": "Cuvintele se roteau, se roteau intre noi,/ inainte si inapoi,/ si cu cat te iubeam mai mult, cu atat/ repetam, intr-un vartej aproape vazut,/ structura materiei de la-nceput."
Asadar iubirea este magica, dar si cuvintele care centreaza o ………… misterioasa, care face posibila unirea materiei cu spiritul si a afectului cu rostirea. Actul creator, realationeaza si cu iubirea. Sentimentul uneste, repeta "structura materiei", da viata si conduce spre o alta perceptie asupra lumii si asupra cunoasterii. Poezia devine o cosmogonie, pentru ca iubirea este o sursa inepuizabila a creatiei: "Povestea sentimentala proiecteaza, prin intermediul vorbelor la imperfect ("ne vedeam", "stateam", "zburau" etc.), intr-un timp si intr-un spatiu nedeterminat, clipa trairii; ce induce o viziune tulburatoare a cosmogoniei:
Discursul este simplu si firesc, chiar daca el ilustreaza concepte precum: "timp", "spatiu", "iubire", "limbaj", intr-un stil original.

Neomodernismul. Nichita Stănescu - Opera poetică

Neomodernismul: Poveste de Marin Sorescu

^{↑Înapoi la Cuprins}

8. Pasoptismul. Perioada paşoptistă

Secolul al XIX-lea – începutul secolului al XX-lea (perioada paşoptistă; România, între Occident şi Orient; criticismul junimist)

Perioada paşoptistă (1830-1860) este o epocă de afirmare a literaturii naţionale, în preajma Revoluţiei de la 1848. Perioada se caracterizează printr-o orientare culturală şi literară cu trăsături specifice epocii de avânt revoluţionar, de emancipare socială şi naţionala, de militare pentru realizarea Unirii.

Este perioada în care se încearcă „arderea" unor etape care nu fuseseră parcurse de literatura noastră şi care se desfăşuraseră succesiv în literaturile occidentale, în decursul a mai bine de un secol şi jumătate.

Principala trăsătură a literaturii paşoptiste constă în coexistenţa curentelor literare, nu numai în opera aceluiaşi scriitor, ci chiar şi în aceeaşi creaţie. Curentele literare (iluminism, preromantism, romantism, clasicism, realism incipient) sunt asimilate simultan.

Paşoptismul este o ideologie literară niciodată sintetizată într-un program particular şi supusă unor comandamente exterioare: mesianism cultural şi revoluţionar, spirit critic, deschidere spre Occident şi lupta pentru impunerea unui specific naţional, conştiinţă civică şi patriotică, conştiinţa pionieratului în mai toate domeniile vieţii, o retorică a entuziasmului şi a trezirii la acţiune.

Afirmarea unei generaţii de scriitori, gazetari, istorici şi oameni politici, numită de posteritate generaţia paşoptistă, determină începutul modernităţii noastre culturale, o perioadă de tranziţie şi de prefaceri palpabile. Scriitorii paşoptişti au vocaţia începuturilor şi, poate de aceea, disponibilitatea de a aborda mai multe domenii, genuri, specii, mai multe tipuri de scriitură. 

Polimorfismul preocupărilor individuale se explică în contextul epocii.
Până la 1830 nu se poate vorbi la noi de o tradiţie a literaturii culte sau de o intenţionalitate estetică a scrierilor literare. Conştiinţa faptului artistic, ideea de beletristică, se nasc în această perioadă, când se petrece şi transformarea autorului în scriitor. Curentele sunt importate o dată cu formele, ideile literare vin împreună cu tiparele narative sau prozodice. Occidentalizarea nu s-a produs brusc, ci a traversat etapa iniţială a traducerilor, a adaptării, a imitării modelelor, a respectării structurilor date (în fond, conform ideologiei clasicismului).

Activitatea publicistică a lui Kogălniceanu, Russo, Alecsandri şi Negruzzi, prin atitudinea lor lucidă şi responsabilă, a contribuit la instituirea premiselor culturii române moderne. „Dorul imitaţiei s-a făcut la noi o manie primejdioasă, pentru că omoară în noi duhul naţional. [...] Traducerile însă nu fac o literatură." afirmă Kogălniceanu în Introducţie la Dacia literară, în 1840. Articol-prograra al romantismului românesc, Introductia se axează pe evidenţierea necesităţii de realizare a unei literaturi naţionale originale şi pune în mişcare o schemă de idei generale.

Literatura paşoptistă se dezvoltă sub semnul romantismului european şi parcurge un drum sinuos. După literatura anilor 1825-1830, care abundă în adaptări după autorii străini, în special francezi, e de remarcat sincronismul dintre manifestul romantismului francez (Prefaţa la drama Cromwell, de Victor Hugo, în 1827) şi articolul-program Introducţie, publicat de Kogălniceanu în 1840. Scriitorii români ai epocii asimilează rapid manifestul romantismului francez şi aplică principiile acestuia, cu particularităţile curentului naţional-popular de la revista Dacia literară.

Scriitorii generaţiei paşoptiste au cultivat teme şi motive romantice, au ales istoria ca sursă de inspiraţie pentru o lirică a patriotismului ardent şi natura - coordonată a sufletului românesc, au valorificat literatura populară şi mitologiile orientale. Fantezia creatoare, libertatea de creaţie, aspiraţia spre absolut, spiritul rebel şi contestatar sunt câteva trăsături ale scriitorilor paşoptişti.

Romantismul Biedermeier este o variantă degradată a Romantismului înalt, manifestat în Europa în perioada 1790-1815, impur, eclectic şi predispus la orice compromis stilistic sau simbioză tematică. Conceptul de romantism Biedermeier se poate asocia produsului literar al anilor 1830-1860 (cf. Virgil Nemoianu, respectiv, Nicolae Manolescu) pentru a identifica fenomenul hibridării estetice, conglomerat de forme şi motive vechi şi noi în cuprinsul aceleiaşi opere. Alecsandri ar putea fi în acest sens exemplul tipic.
Poezia paşoptistă cultivă specii lirice şi epice. în unele opere se îmbină trăsături ale mai multor specii.

Poezia lirică: pastelul (Vasile Cârlova, înserare, Ruinurile Tărgoviştii, Vasile Alecsandri, Pasteluri), idila (Vasile Alecsandri, Rodica), elegia (Vasile Cârlova, Păstorul întristat, Dimitrie Bolintineanu, O fată tânără pe patul morţii, Vasile Alecsandri, Steluţa), meditaţia (Grigore Alexandrescu, Meditaţie, Umbra lui Mircea. La Cozia, Anul 1848, Ion Heliade-Rădulescu, Visul, O noapte pe ruinele TărgoiHşteî), oda şi imnul (Vasile Cârlova, Marşul oştirii romane, Vasile Alecsandri, Odă ostaşilor romani, Hora Unirii, Deşteptarea României, Andrei Mureşanu, Un răsunet), satira şi epistola (Grigore Alexandrescu, Satiră, Duhului meu, Vasile Alecsandri, Epistolă generalului Florescu).

Poezia epică: balada de inspiraţie folclorică (Ion Heliade-Rădulescu, Zburătorul), balada istorică (Dimitrie Bolintineanu, Muma lui Ştefan cel Mare, Mircea şi solii), poemul (Vasile Alecsandri, Dumbrava Roşie, Dan, căpitan de plai), legenda (Vasile Alecsandri, Legenda ciocârliei, Legenda rândunicăi), fabula (Alexandru Donici, Fabule, Grigore Alexandrescu, Fabule), snoava în versuri (Anton Pann, Povestea vorbei), epopeea (Ion Heliade-Rădulescu, Anatolida, Mihaida, Dimitrie Bolintineanu, Traianida).

• Sinteza: Latinitate si dacism - Originea limbii romane 

• Sinteza: Romania intre Orient si Occident 

^{↑Înapoi la Cuprins}

*pagină în curs de actualizare

Alte conținuturi pentru examenul de Bacalaureat: