Test 01. Subiectul al III-lea, Profil Real, Bacalaureat 2021
Redactează un eseu de minimum 400 de cuvinte, în care să prezinți particularități de construcție a unui personaj într-un roman interbelic studiat.
În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere:– prezentarea statutului social, psihologic, moral etc. al personajului ales;
– evidențierea unei trăsături a personajului ales, prin două episoade/secvențe comentate;
– analiza a două elemente de structură, de compoziție și de limbaj ale romanului interbelic studiat, semnificative
pentru construcția personajului ales (acțiune, conflict, modalități de caracterizare, relații temporale și spațiale,
incipit, final, tehnici narative, instanțe ale comunicării narative, registre stilistice, limbaj etc.).
Romane interbelice:
- "Ion" de L. Rebreanu
- "Enigma Otiliei" de George Calinescu
- "Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi" de Camil Petrescu
- Baltagul de M. Sadoveanu
1. "Ion" de L. Rebreanu, personajul Ion Pop al Glanetașului
2. "Enigma Otiliei" de George Calinescu, personajul principal Felix
3. "Enigma Otiliei" de George Calinescu, personajul principal feminin Otilia Mărculescu
06. "Baltagul" de Mihail Sadoveanu, Caracterizarea personajului Vitoria Lipan
Particularități de construcție a unui personaj într-un roman interbelic studiat
1. "Ion" de L. Rebreanu, personajul Ion Pop al Glanetașului
Romanul „Ion”, publicat de către Liviu Rebreanu în perioada interbelică, reprezintă o capodoperă incontestabilă a literaturii române, acesta înfăţișând într-o manieră realistă universul satului ardelenesc, din primele decenii ale secolului al XX-lea. Fiind un roman realist și obiectiv, „Ion” recreează o comunitate românească rurală, cu personaje credibile și complexe, dând iluzia realităţii imediate. Tema ruralităţii are la bază setea nemăsurată pentru pământ a protagonistului, Ion, acţiunea urmărind dezumanizarea treptată a acestuia.
Ion Pop al Glanetașului este personajul principal, eponim, individual, complex prin problematica pe care o propune, dar și realist prin categoria socială pe care o reprezintă. Putem spune că viziunea despre lume și creaţie a lui Rebreanu a stat la baza construcţiei personajului, dar și a romanului, formaţia realistă a romancierului justificându-se, în primul rând, prin transformarea unor experienţe din viaţa reală în adevărate puncte-cheie ale romanului. Astfel, întâmplări reale precum sărutul pământului, bătaia primită de o fată de la tatăl ei pentru că se dăruise unui fecior netrebnic sau discuţia scriitorului cu Ion Pop Glanetaṣul care se plângea de lipsa pământului, sunt atribuite de Rebreanu lui Ion, personaj care îṣi demonstrează prin nume ṣi fapte autenticitatea.
Trăsăturile protagonistului sunt puse în lumină prin metoda caracterizării directe, mai exact, pornind de la spusele naratorului, dar și de la părerile celorlalte personaje. Astfel, prin cuvintele sale din expoziţiunea romanului, naratorul face cunoscute anumite aspecte biografice, Ion fiind prezentat ca fiu al lui Alexandru Glanetașu ṣi al Zenobiei. De asemenea, naratorul nu doar că evidenţiază însușirile lui Ion, ci și anticipă totodată faptele acestuia: „Avea ceva straniu în privire, parcă nedumerire și un vicleṣug neprefăcut.”. Portretul moral este completat cu opiniile divergente ale celorlalte personaje. Doamna Herdelea evidenţiază calităţile: „E muncitor, e harnic, e săritor, e isteţ”, pe când Vasile Baciu îl numește: „sărăntoc”, „tâlhar”, „hoţ”, iar preotul Belciug îl crede: „un stricat și-un bătăuș, și-un om de nimic”. Utilizând tehnica oglinzilor paralele, Rebreanu evidenţiază opinii diferite referitoare la același personaj ṣi demonstrează pe de-o parte complexitatea acestuia, iar pe de altă parte construcţia sa realistă, fiind un personaj credibil, cu defecte și calităţi, rupt din viaţa reală.
Caracterizarea indirectă pune în lumină alte trăsături ale personajului, acestea putând fi deduse pornind de la fapte, comportament, limbaj dar ṣi de la relaţiile cu celelalte personaje. Astfel, putem observa faptul că Ion face parte din tipologia ţăranului sărac, dar harnic, care râvneṣte să deţină cât mai mult pământ, într-o societate în care lipsa pământului este echivalentă cu lipsa demnităţii umane. Ion este un flăcău harnic și muncitor, pentru care posesiunea pământului devine un scop primordial, toate acţiunile sale fiind subordonate acestui ţel.
Considerat un băiat inteligent ṣi bun la carte de către învăţătorul Herdelea, Ion se îndepărtează de școală pentru a se dedica în totalitate pasiunii sale mistuitoare pentru pământ. Isteţimea se transformă treptat în viclenie, faptele sale dovedind dezumanizarea iremediabilă. Astfel, deși o iubește pe Florica, Ion renunţă la iubire pentru avere, alegând-o pe Ana, fata urâtă, dar bogată. Cu ticăloșie și cinism, Ion o seduce pe Ana și o lasă gravidă, făcând-o de ruṣine în sat și determinându-l astfel, pe Vaile Baciu, tatăl acesteia, să accepte căsătoria. Pentru a-l constrânge pe Vasile Baciu să-i dea averea, Ion devine violent cu Ana, neţinând cont de faptul că aceasta era însărcinată. Obţinându-ṣi pământurile mult visate, Ion își îndreaptă atenţia înspre Florica, fiind indiferent în raport cu soarta Anei și a copilului lor. Moartea acestora din urmă nu-i schimbă planul de recuperarea a iubirii, deși, între timp, Florica se căsătorise cu George Bulbuc. Dând dovadă de ipocrizie ṣi vicleṣug, Ion mimează o prietenie cu George doar pentru a-și atinge obiectivul, dar este descoperit și ucis cu sapa de acesta.
Relaţia lui cu celelalte personaje este, după cum am evidenţiat anterior, oscilantă, ea depinzând de lăcomia ṣi ambiţia protagonistului. Oricum, principala relaţie pe care Ion o stabileṣte, ṣi care stă la baza romanului, este cea cu pământul. Devenit un adevărat personaj prin amploarea pe care i-o dă însuṣi protagonistul, pământul este mobilul tuturor acţiunilor sale. După cum mărturiseṣte naratorul în partea de început a romanului, „Iubirea pământului l-a stăpânit de mic copil […] De pe atunci i-a fost mai drag decât o mamă.”. Relevantă în acest sens este scena în care Ion sărută pământul, gest care evidenţiază pasiunea nemărginită pentru pământul pe care îl divinizează și setea nestăvilită de a-l poseda printr-o sărutare: ,,Îl cuprinse o poftă sălbatecă să îmbrăţiṣeze huma, s-o crâmpoţească în sărutări.”ebacalaureat.ro. Această poftă îl determină să fure o bucată din pământul lui Simion Lungu ṣi să renunţe la iubire în favoarea averii.
Limbajul personajului pune în lumină impulsivitatea ṣi agresivitatea acestuia, ilustrative în acest sens fiind acuzaţiile sau înjurăturile la care Ion apelează adesea pentru a-și impune punctul de vedere și pentru a-și atinge obiectivele. Numele personajului este ṣi el relevant, dând chiar titlul romanului. Acest nume este unul des întâlnit, comun, ceea ce sugerează faptul că societatea care pune bariere de netrecut între bogaţi ṣi săraci, determină existenţa multor cazuri similare. Criticul George Călinescu afirma în acest sens: „Toţi flăcăii din sat sunt varietăţi de Ion”, ipostaza în care apare personajul fiind aceea de victimă a societăţii în care trăiește.
Autocaracterizarea este conturată prin intermediul monologului interior, Ion fiind frământat de un puternic conflict interior care se dă între glasul pământului, reprezentat de averea Anei ṣi glasul iubirii, reprezentat de Florica. Bineînţeles, lupta este câștigată de iubirea pentru pământ: „Las’ că-i bună Anuţa! Aș fi o nătăfleaţă să dau cu piciorul norocului pentru niṣte vorbe…”.
Concluzionând, putem spune că personajul lui Rebreanu impresionează nu doar prin complexitatea sa, ci și prin autenticitate, el fiind un produs al societăţii în care trăieṣte. Împotrivindu-se destinului său de om sărac, Ion este aspru pedepsit, moartea sa simbolizând reinstalarea ordinii sociale.
Particularități de construcție a unui personaj într-un roman interbelic studiat
2. "Enigma Otiliei" de George Calinescu, personajul principal Felix
„Enigma Otiliei”, lucrare publicată de către George Călinescu în perioada interbelică, reprezintă un roman obiectiv, modern, de tip balzacian, acesta având la bază crezul autorului: „literatura trebuie să fie în legătură directă cu sufletul uman”. Impresia de autenticitate este conferită de caracterul realist al romanului, dar şi de introspecție sau de analiza psihologică a personajelor. Felix Sima, personaj martor la evenimentele petrecute, poartă o dragoste adolescentină pentru Otilia, iubirea lor stând sub semnul inocenţei, dar și al raționalului.
Personaj principal, masculin, Felix este participant la acțiune, dar și martor, fiind un personaj complex prin problematica pe care o propune. Astfel, perspectiva narativă este modernă, întrucât avem de-a face cu un narator omniscient, care relatează la persoana a III-a, însă există și un al doilea narator, Felix, martor al evenimentelor, care realizează legătura dintre naratorul romanului și cititor. Prezentat încă din primul capitol al romanului, Felix Sima este un orfan încredințat de către Iosif Sima lui Costache Giurgiuveanu, „unchiul” său. Moș Costache devine tutorele personajului care, ajuns în București, urmează cursurile Facultății de Medicină.
Trăsăturile lui Felix sunt evidenţiate atât prin metoda caracterizării directe, cât şi prin cea a caracterizării indirecte. Caracterizarea directă este realizată de către naratorul omniscient, acesta punând în lumină, prin tehnica detaliului, portretul fizic al personajului: „fața îi era juvenilă sau prelungă, aproape feminină”, „cu șuvițe mari de păr ce-i cădeau de sub șapcă”, „un tânăr de vreo optsprezece ani, îmbrăcat în uniformă de licean […] strânsă bine pe talie ca un veșmânt militar, iar gulerul tare și foarte înalt și șapca umflată îi dădeau un aer bărbătesc și elegant.”. Trăsăturile morale ale personajului sunt expuse tot de narator, în mod direct: Felix era ambițios, cu o voință de fier, întrucât „voia să ajungă doctor mare”. Acesta avea „o fire libertină” și era „un om disciplinat”.
De asemenea, părerea celorlalte personaje, expusă în mod direct ne ajută să îl cunoaștem mai bine pe Felix, acesta având în ochii celorlalți un statut superior, fiind un „intelectual”. Pascalopol îl consideră „un om cu desăvârșire”, Otilia îl vede mai mult ca pe un copil sau frate, iar Aglae îl consideră un candidat în plus la moștenirea averii bătrânului. Cu toate acestea, Aglae observă și calități deosebite în studentul de la medicină, el alegându-ṣi un domeniu „care cere mulți ani”. Chiar și Felix e conștient de acest aspect, însă nu se dă în lături de la muncă, având un țel înalt, după cum putem deduce din autocaracterizare: „să-mi fac o educație de om. Voi fi ambițios, nu orgolios”.
Prin caracterizare indirectă, pornind de la gesturi, comportament, relaţiile cu celelalte personaje, sunt reliefate şi alte trăsături de personalitate. Cu un spirit de observație puternic dezvoltat, Felix se dovedește a fi un personaj care are o gândire rațională, fiind mereu în căutarea certitudinilor. Fiind captivat de Otilia, îi mărturisește acesteia că o iubește, însă răspunsul primit nu este cel așteptat, Otilia făcând aluzie la bogăția lui Pascalopol: „iubirea e un cuvânt mare, dar apoi vezi că singură n-ajunge”. Transformările lui Felix sunt evidente în urma pronunțării sentimentului de iubire: o iubește „pe Otilia, fără să poată determina conținutul acestui sentiment” și devine sentimental, romantic, imaginându-și cum „Otilia tremurând, îl strângea cu brațele ei subțiri de gât”. Dă dovadă de discernământ și analizează corect comportamentul lui Pascalopol, deși consideră apropierea acestuia din urmă față de Otilia „între sentimentul erotic și cel de paternitate”.
Fiind gelos, Felix se hotărăște să îl izgonească pe Pascalopol din casa lui moș Costache, iar ulterior e cuprins de un sentiment de vinovăție, căci începuse să îi lipsească „glasul blând și vesel la ore fixe”. E capabil să lase totul pentru Otilia și îi propune acesteia să trăiască împreună ṣi să formeze un cămin. Otilia e indecisă și îi respinge propunerea, urmând să plece cu Pascalopol la Paris. Devastat de această decizie, Felix este bulversat, în sufletul său fiind instalat haosul, întrucât iubește „o fată admirabilă”, dar pe care n-o înțelege. După moartea lui moș Costache, lucrurile se limpezesc, Felix maturizându-se în urma eșecului în dragoste.
În fond, romanul poate fi considerat un bildungsroman, prin drumul inițiatic parcurs de Felix: studentul de la început devine profesor universitar și om de știință recunoscut, având o carieră respectată. Fiind lucid, având o minte sclipitoare ṣi o gândire rațională, el înțelege că într-o societate mediocră sentimentul de iubire nu îl poate împlini, căsătoria fiind doar o modalitate de supraviețuire. Prin căsătoria cu fiica unei personalități cunoscute din acea vreme, Felix își face intrarea „într-un cerc de persoane influente”. Peste mulți ani, întâlnindu-se cu Pascalopol în tren, o vede din nou pe Otilia într-o fotografie și află că Pascalopol se despărțise de aceasta. Condus de amintiri, Felix revine pe strada Antim și are impresia că îl vede pe moș Costache, însă totul e o iluzie. Simetria incipitului cu finalul este evidentă, Felix amintindu-și cuvintele de la început: „Aici nu stă nimeni!”. Comportamentul inexplicabil al Otiliei rămâne pentru Felix un mister, lăsându-i sufletul tulburat, titlul romanului fiind o justificare pentru caracterul enigmatic al personajului feminin.
Consider că Felix este un personaj original, realist, profund derutat de comportamentul tulburător al Otiliei. Afirmaţia lui Pascalopol din finalul romanului: „A fost o fată delicioasă, dar ciudată. Pentru mine e o enigmă” este îmbrățișată de Felix, întrucât tânărul nu poate descifra reacțiile Otiliei și rămâne în suflet cu o adevărată enigmă.
Concluzionând, George Călinescu creează caractere, Felix fiind un personaj „martor și actor”, care impresionează nu doar prin rafinament şi candoare, ci şi prin autenticitate, credibilitate și luciditate. Având la bază ideea că „ceea ce conferă originalitate unui roman nu este metoda, ci realismul fundamental”, romanul lui Călinescu a suscitat mereu interesul cititorilor, aceştia devenind martorii unei povești care depăşeşte proba timpului.
3. "Enigma Otiliei" de George Calinescu, personajul principal feminin Otilia Mărculescu
Caracterizare Otilia Mărculescu:
Cuprinsă între 1918 şi 1939, perioada interbelică se evidenţiază în literatură printr-o deosebită dezvoltare a romanului. În cadrul “secolului romanului”, proza este caracterizată prin coexistenţa tendinţelor moderniste, ce domină epoca, cu cele tradiţionaliste.
George Călinescu considera că literatura trebuie să fie în legătură directă cu "sufletul uman", abordând astfel realismul clasic.
Publicat în anul 1938, "Enigma Otiliei" este un roman, caracterul acestuia ilustrând mai multe tipare : clasic şi obiectiv, prin perspectiva narativă, realist, balzacian, prin temă, veridicitate, personajele "tipice în împrejurări tipice", tehnica detaliului semnificativ folosită în descrieri, monografic sau social prin aspectele lumii urbane înfăţişate, interbelic prin perioada în care este încadrat, de sinteză estetică, prezentând şi elemente moderne- naturalismul, constând în interesul pentru alienare şi senilitate, motivate prin ereditate şi mediu şi tehnicile moderniste de caracterizare(comportamentismul, pluriperspectivismul- reflectarea poliedrică, oglinzile paralele) şi romantice- prin gruparea antitetică a personajelor(de exemplu, Moş Costache şi Pascalopol) şi analiza sentimentului erotic.
Personajele realiste sunt tipice, acționând în situaţii tipice, relaţiile ce se fundamentează între ele evidenţiind tarele societăţii tentaculare, precum obsesia banului, superficialitatea iubirii sau insecuritatea adolescentină, ultimele două aspecte ilustrate complex de protagonistă.
Tema relevă caracterul balzacian şi citadin al lucrării. Scriitorul este interesat de problematica balzaciană, abordând subiecte precum paternitatea şi moştenirea.Aceasta este o frescă socială întrucât conţine o imagine amplă a societăţii bucureştene de la începutul secolului al XX-lea şi reprezintă un fundal în cadrul căruia are loc maturizarea tânărului Felix Sima, care, înainte de a-și putea clădi o carieră, trăieşte experienţa iubirii şi a relaţiilor de familie (bildungsroman). De asemenea, este abordată tema iubirii, de factură romantică şi cea a dezagregării personalităţii, modernă. Viziunea este realistă, oferind în detaliu experienţe verosimile din viaţa burgheziei bucureştene, accentuând diferenţa dintre aparenţă şi esenţă, în afară de Felix şi Otilia, toate celelalte personaje dorind să pară ceea ce nu sunt.
La nivel morfologic, titlul este constituit dintr-un substantiv comun articulat căruia îi este subordonat un substantiv propriu în cazul genitiv,ce denumeşte personajul feminin ,eponim, al romanului, revelând fascinaţia lui Felix pentru misterul Otiliei. Titlul iniţial, modificat din motive editoriale, "Părinţii Otiliei", ilustra motivul balzacian al paternităţii, dat fiind faptul că fiecare dintre personaje are un aport la soarta orfanei Otilia, luând locul figurilor parentale.
Otilia Mărculescu este personajul principal, rotund şi eponim al romanului, întruchipare a feminităţii enigmatice, a eternului mister feminin, a sufletului indescifrabil. Cocheta din tipologia clasică, fata exuberantă, scoate în evidenţă sensibilitatea romantică ,deși deţine condiţia socială de orfană, care are încă nevoie de protector. Studentă la Conservator în Bucureştiul anului 1909 se remarcă drept intelectuală, superioară, mai ales prin raportare la copiii familiei Tulea.
Pentru portretizare, autorul alege tehnica balzaciană a descrierii mediului şi fizionomiei, din care se deduc trăsăturile de caracter, alături de tehnici moderne precum pluriperspectivismul şi comportamentismul, conferind ambiguitate personajului. Otilia este caracterizată în mod direct de către narator şi prin autocaracterizare, sau în mod indirect, trăsăturile reieşind din faptele sale şi relaţiile cu celelalte personaje.
În ceea ce priveşte portretul fizic al Otiliei, acesta este surprins din perspectiva lui Felix , care observă "un cap prelung şi tânăr de fată, încărcat cu bucle, căzând pe umeri.". Verişoara Otilia, pe care o ştia doar din scrisori, se dovedeşte a fi o surpriză plăcută, graţie frumuseţii ei -"Fata părea să aibă optsprezece-nouăsprezece ani. Faţa măslinie, cu nasul mic şi ochii foarte albaştri", "trupul subţiratec, cu oase delicate de ogar, de un stil perfect".
Portretul moral este dominat de interesul pentru artă, ce se manifestă în propriul comportament, conferindu-i o aură enigmatică. Otilia mărturiseşte cu sinceritate faţă de Felix, prin autocaracterizare, că are un temperament dificil, spunând "Sunt foarte capricioasă, vreau să fiu liberă![...] Eu am un temperament nefericit: mă plictisesc repede, sufăr când sunt contrariată". Portretul îi este realizat şi prin tehnici moderne. Până în capitolul al XVI-lea, Otilia este prezentată mai ales prin comportamentism. Aceastei tehnici îi este adăugată cea a reflectării poliedrice, ceea ce conferă ambiguitate personajului, iar în plan simbolic sugerează enigma, misterul feminităţii. Ea este "fe-fetiţa" cuminte pentru moş Costache, "admirabilă, superioară" pentru Felix, "cu un temperament de artistă" pentru Pascalopol, "o stricată" pentru Aglae, "o fată deşteaptă" pentru Stănică. Cel care intuieşte adevărata personalitate a Otiliei este Weissmann, prietenul lui Felix, care îi spune acestuia, la un moment dat : "Orice femeie care iubeşte un bărbat fuge de el, ca să rămână în amintirea lui ca o apariţie luminoasă".
Otilia îi va purta de grijă lui Felix încă din seara sosirii tânărului în casa lui moş Costache. Neavând o cameră pregătită, aceasta îi oferă cu generozitate camera ei, prilej pentru Felix de a descoperi prin amestecul de dantele, partituri, romane franţuzeşti şi parfumuri o parte din personalitatea exuberantă a tinerei. În cazul acestui portret se recurge la tehnica balzaciană a caracterizării prin descrierea mediului.
Sentimentele care se înfiripă de la început între ei pornesc de la o apropiere firească între doi tineri, dar şi de la o grijă reciprocă între doi orfani, ce simt nevoia să se apere unul pe celălalt. Otilia devine o obsesie pe care, în funcţie de nevoile sale, Felix o dărâmă şi o reconstruieşte, fără a fi capabil de generozităţi sentimentale prea mari. Otilia concepe iubirea în felul aventuros al artistului, caracterizată prin dăruire şi libertate absolută, pe când Felix este dispus să aştepte oricât până să se însoare cu ea. Diferenţa dintre ei şi posibilitatea de a reprezenta o piedică în calea realizării profesionale a lui Felix o fac pe Otilia să îl părăsească şi să aleagă o căsnicie cu Pascalopol.Ultima întâlnire dintre Felix şi Otilia, înaintea plecării ei din ţară împreună cu Pascalopol, este esenţială pentru conturarea personalităţii tinerilor şi a atitudinii lor faţă de iubire.
În epilog, câţiva ani mai târziu de la aceste întâmplări, Felix se întâlneşte în tren cu Pascalopol, care îi dezvăluie faptul că i-a redat Otiliei cu generozitate libertatea de a-şi trăi tinereţea, iar ea a devenit soţia unui conte exotic. Felix observă în fotografia pe care i-o arată moşierul o femeie frumoasă, dar în care nu se mai distinge tânăra exuberantă din trecut- "un aer de platitudine feminină stingea totul". În acest fel, este surprinsă transformarea fetei prin tehnica modernă a fotografiei.
Otilia este guvernată pe tot parcursul operei de libertate, exuberanţă, spirit artistic și gândire raţională, într-un moment cheie al evoluţiei sale. Aceasta realizează sacrificiul din iubire şi deschide calea împlinirii adevărate, conformă cu aspiraţiile sale şi ale lui Felix, alături de care desfăşoară un proces de cunoaştere prin Eros, ce le definitivează personalităţile .
În concluzie, Otilia este un personaj monumental în literatura română, întreaga sa existenţă putând fi sintetizată prin spusele lui Pompiliu Constantinescu ce considera că "Enigma Otiliei constă în însăşi feminitatea ei, mereu proaspată, de un magnetism care deformează şi pe avarul Costache Giurgiuveanu şi pe cei mai aprigi duşmani ai săi".
04. "Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi" de Camil Petrescu, Ștefan Gheorghidiu, personajul principal al romanului
Roman interbelic, modern, al experienței, subiectiv și de analiză psihologică, „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” sugerează prin intermediul protagonistului, Ștefan Gheorghidiu, aspirația spre unicitatea sentimentului de iubire și conturează o imagine inedită prin experiențele trăite de acesta în timpul Primului Război Mondial. Astfel, granița dintre ficțiune și realitate se estompează armonios, mai ales că romanul are la bază un jurnal de campanie, în care timpul cronologic este simțit paralel cu timpul subiectiv.
Așa cum remarcăm încă din titlu, temele romanului sunt iubirea și războiul. Tânjind după iubirea absolută, romanul tratează aspirația spre ideal, înfățișând relația dintre Ștefan Gheorghidiu și Ela. Cu ajutorul memoriei involuntare, experiențele interioare ale protagonistului sunt aduse în spațiul real, în timpul obiectiv, drama războiului fiind mult mai puternică decât cea a sentimentului de iubire.
Ștefan Gheorghidiu, personajul principal al romanului „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, căutător al sentimentului absolut de iubire, evidențiază drama intelectualului lucid. Pentru acesta, iubirea reprezintă o formă de cunoaștere, romanul evidențiind două experiențe fundamentale: cea a iubirii, prin rememorare, și cea a războiului, cu ajutorul jurnalului de front. În fond, acțiunea romanului este complexă, defășurându-se pe două planuri narative: un plan interior, care evidențiază gândurile și trăirile interioare ale personajului-narator și un plan exterior, în care sunt relatate evenimentele și experiențele acestuia. Văzută din punctul de vedere al participării la război, experiența personală de iubire este analizată retrospectiv.
Fiind un roman subiectiv, perspectiva narativă este modernă și evidențiază punctul de vedere al unui narator-personaj. Prin urmare, Camil Petrescu relatează la persoana I frământările interioare, romanul fiind o creație literară bazată pe autenticitate, după cum însuși autorul mărturisește: „Eu nu pot vorbi onest decât la persoana I”. Conform acestei precizări, caracterizarea directă a lui Ștefan Gheorghidiu este realizată de el însuși.
Având în vedere faptul că avem de-a face cu un narator – personaj, notațiile sale intră în categoria autocaracterizării. Cu ajutorul acestei metode aflăm detalii importante. Analizându-și viața, protagonistul conștientizează că nu este fericit: „Niciodată n-am avut prilejul să fiu până la capăt nefericit”. Din lașitate, nu are curajul să recunoască acest lucru: „Nu, n-am fost niciodată gelos, deși am suferit atâta din cauza iubirii”.
Aflat la vârsta maturității, Ștefan Gheorghidiu este un filosof, prezentat în incipitul romanului ca fiind sublocotenentul care ajuta la amenajarea fortificațiilor de pe Valea Prahovei. Deși este sărac, situația financiară se schimbă atunci când primește moșternirea de la unchiul său, Tache. Din punct de vedere moral, protagonistul dă dovadă de inteligență, calm, modestie, renunțând ușor la afaceri, în favoarea continuării studiilor de filosofie.
Prin intermediul caracterizării indirecte, din acțiunile, faptele și concepțiile sale, descoperim un intelectual aflat în căutarea absolutului. Plecarea la război scoate în evidență curajul acestuia. Fire meditativă, nu se poate adapta social și nu îi plac petrecerile. Plimbarea la Odobești îi oferă prilejul unei crize de gelozie accentuate treptat, declanșând analizarea amănunțită a comportamentului Elei, până la felul în care aceasta vorbea: „Nevastă-mea avea o voce ușor emoționată”.
Confesiunile în jurnalul de front sunt analizate în detaliu de Ștefan Gheorghidiu, cu luciditate, fiind copleșit de aflarea adevărului și obținerea certitudinilor. În urma dialogului dintre ofițeri, Ștefan ajunge să își spună punctul de vedere, fiind de părere că „Cei care se iubesc au drept de viață și de moarte unul asupra celuilalt”. De la această discuție, cu ajutorul memoriei involuntare, protagonistul aduce în timpul prezent experiența sa de iubire: „Eram însurat de doi ani și jumătate cu o colegă de la Universitate și bănuiam că mă înșală”. Ștefan o admira pe Ela, femeia care beneficia de admirația tuturor: „să tulburi atât de mistuitor o femeie dorită de toți; să fii atât de necesar unei existențe, erau sentimente care mă adevereau în jocul intim al ființei mele”. Din orgoliu, această admirație se transformă în pasiune, devenind, în timp, o iubire unică: „orgoliul a constituit baza viitoarei mele iubiri”.
Fire reflexivă, Ștefan Gheorghidiu este copleșit de incertitudine, neliniște și suspiciuni în privința comportamentului fidel al Elei. Frământările îi tulbură liniștea și îi torturează viața, astfel încât se naște un conflict interior, care are la bază o nuanță filosofică: valorile absolute și unicitatea sentimentului de iubire.
Experiența războiului îl scoate din peisajul experienței de iubire și îl plasează în circumstanțe noi, probând sentimente diferite, lansate de pericolul morții și suferința alături de ceilalți „colegi de război”. Întors în București, gesturile Elei nu mai au aceeași valoare. Mărturisește că se simte înstrăinat de cea pentru care „cândva ar fi putut ucide” și își dă seama că oricând ar fi putut „găsi alta la fel”, oferindu-i „de la obiecte de preț la cărți...de la lucruri personale, la amintiri.
În ceea ce privește felul în care este văzut de celelalte personaje, doamna în vârstă, anonimă îi spune: „Dumneata ești dintre cei care fac mofturi interminabile și la masă. Dintre aceia care totdeauna descoperă firele de păr în mâncare”. De asemenea, soția sa, Ela, subliniază profunzimea ființei sale: „Ești de o sensibilitate imposibilă”. Mai mult decât atât, în episodul în care îl încurajează să lupte pentru moștenire, îl consideră excesiv de bun: „Dar nu vezi că toți vor să te înșele…Pentru că ești prea bun.”. De asemenea, Ștefan Gheorghidiu însuși este conștient de felul în care ceilalți îl văd: „Aveam o reputație de imensă răutate, […] mă decretau lacom, egoist, lipsit de caracter”.
În concluzie, Ștefan Gheorghidiu, personajul principal al romanului, reușește să dea o nuanță de originalitate acestei lucrări literare prin analizarea propriei conștiințe, confesiunile pline de luciditate, preocuparea pentru problemele profunde ale existenței, căutarea absolutului. Conform părerilor criticilor literari, relevantă este opinia lui George Călinescu, acesta considerându-l pe protagonist „un om cu un suflet clocotitor de idei și pasiuni, un om inteligent […] plin de subtilitate, de pătrundere psihologică […] un soi de simfonie intelectuală”.
05. "Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi" de Camil Petrescu, personajul Ela din perspective cuplului Ela-Ştefan Gheorghidiu
În perioada interbelică se conturează una dintre cele mai complexe epoci din cultura română, caracterizată printr-o remarcabilă dezvoltare a romanului, ce în scurt timp atinge nivelul valoric european. În cadrul “secolului romanului”, proza este caracterizată prin coexistenţa tendinţelor moderniste, ce domină epoca, cu cele tradiţionaliste.
Camil Petrescu, reprezentantul unei literaturi bazate pe autenticitate şi experienţa trăită, pune capăt romanului tradițional și rămâne în literatura română, în special, ca inițiator al romanului modern, reuşind sincronizarea cu valorile europene. Publicat în anul 1930, "Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război" este un roman ionic, modernist, psihologic, subiectiv, al autenticității, al experienței, citadin, de dragoste.
Eroii lui Camil Petrescu sunt lucizi, drama lor fiind datorată unor idei absolute, pe care le doresc realizate cu orice preţ, ducand o strânsă luptă interioară cu ei înșişi, izvorâtă din frământări, scepticism, tensiune intelectuală ori dileme privind etica umană, pe care adesea o pierd, văzând în moarte singura scăpare.
Tema ilustrează drama intelectualului inadaptat, lucid, evidenţiindu-se "monografia unui element psihic, acolo ambiţia, pasiunea, aici gelozia" (George Călinescu). Se remarcă cele două mari teme adiacente, corespondente fiecărei părţi a romanului, respectiv dragostea şi războiul.
Titlul este construit pe baza unei duble antiteze "ultima- întâia" şi "dragoste- război", exemplificând astfel o atitudine polemică la adresa literaturii de tip romantic, scriitorul susţinând -"lucrez permanent în opoziţie cu ceva". Cuvantul "noapte", repetat în titlu redă nesiguranţa, absurdul şi tainele firii umane. Cele două "nopţi" sugerează etapele definitorii, situate într-un raport de paralelism în evoluţia protagonistului: iubirea şi războiul.
Perspectiva narativă este subiectivă, cu o viziune “împreună cu” şi un narator personaj ce relatează la persoana I, sub forma unei confesiuni, introducând pasaje realizate prin tehnica ”flashback-ului” . Relatarea astfel realizată conferă autenticitate şi caracter subiectiv textului. Această trăsătură oferă o perspectivă subiectivă asupra personjului feminin, ea neputând fi cunoscută cu adevărat decât prin ochii personajului-narator, Ștefan Gheorgidiu, motiv pentru care ”Nu Ela se schimbă, ci felul în care o vede Ștefan” (Nicolae Manolescu).
Există două tipuri principale de conflicte în romanul “Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” , şi anume interior şi exterior. Conflictul central din roman este unul interior, de ordin psihologic. Principalul motiv al rupturii dintre Ştefan şi soţia sa este implicarea Elei în lumea mondenă, pe care eroul o dispreţuieşte, evidenţiindu-se astfel o diferenţă între aspiraţiile lui Gheorghidiu şi realitatea lumii exterioare. Conflictul interior este dublat de un conflict exterior generat de relaţia lui Ştefan cu societatea (de exemplu, acesta nu reușește să se integreze într-o lume pervertită de ambiții materiale din cauza lipsei de spirit întreprinzător și ambiții superficiale ), acesta fiind plasat în categoria inadaptaţilor social.
Relația dintre cele două personaje este evidențiată cu ajutorul statutului social, moral și psihologic al acestora.
Ştefan Gheorghidiu, personajul-narator, reprezintă tipul intelectualului lucid, inadaptatul superior, ce nu-şi găseşte locul într-o societate mediocră şi imorală. Student la Filozofie, Gheorghidiu este un intelectual care trăieşte înconjurat de idei, considerând că s-a izolat de lumea exterioară, însă, în realitate, evenimentele sunt filtrate prin conştiinţa sa, printr-un proces complex de autoanaliză psihologică. Până în momentul în care acesta primeşte moştenirea de la unchiul Tache, trăieşte în condiţii modeste, însă în armonie, alături de Ela. Al doilea statut pe care îl primește și care ajunge să îl definească este cel de soldat în timpul Primului Război Mondial, având funcţia sublocotenent.
Ela Gheorghidiu, soţia protagonistului, este inițial o femeie simplă, iar mai apoi o cochetă care nutrește atenția altora, demonstrându-se nedemnă de iubirea intelectualului inadaptat. Se căsătorește din dragoste cu Ștefan pe când era studentă la Litere, orfană, crescută de o mătușă. Aceasta deținea un statut social important în cadrul facultății, fiind considerată cea mai frumoasă și cea mai populară, motiv pentru care atrage atenția tuturor, mai ales lui Ștefan,definit de orgoliu.
Caracterizarea personajelor lui C. Petrescu este realizată în mod direct prin tehnici moderne de construcţie a acestora, specifice romanului psihologic (înlocuirea portretului fizic detaliat cu cel moral, interesul asupra trăirilor, introspecţia, monologul interior, fluxul conştiinţei), sau în mod indirect, trăsăturile reieşind din fapte şi relaţiile dintre acestea.
Portretul fizic al personajului este vag prezentat, nepunându-se accentul pe înfăţişare. Totuşi, în puţinele pasaje descriptive, trăsăturile fizice ale Elei sunt puține, dar sugestive pentru frumusețea tinerei care este descrisă ca având "ochii mari, albaștri, vii ca niște întrebări de cleștar".
Din punct de vedere moral, principala trăsătură a lui Ștefan este orgoliul, pe care se bazează întreaga sa relație cu Ela. Ilustrativă în acest sens este mărturisirea lui referitoare la felul în care ia naştere iubirea lui pentru ea: "Iubeşti întăi din milă, din îndatorire, din duioşie, iubeşti pentru că ştii că asta o face fericită". În cadrul unei autoanalize acesta recunoaşte că "orgoliul a constituit baza viitoarei mele iubiri". Această trăsătură va aduce și sfârșitul relației, fiind continuu gelos și refuzând să vorbească cu Ela despre adevăratele sale sentimente, comunicarea deficitară dintre cei doi determinând despărțirea. Pe lângă orgoliu, în roman se evidenţiază şi alte trăsături ale eroului, precum natura analitică şi reflexivă, luciditatea, sensibilitatea exagerată, inteligenţa, conştiinţa propriei valori.
Portretul moral al Elei este ilustrat prin ochii lui Ștefan. În acest sens, la început, lipsa ei de afinitate pentru științe este văzută ca un semn de afectivitate incontestabilă, fata alegând să vină la cursurile lui, deși "avea oroare de matematici", venind "numai ca să fim împreună [...] și asculta, o ora pe saptamană, serioasă și cuminte ca un cățeluș, principiile generale ale calculului diferențial". Odată cu degradarea imaginii ei în mintea protagonistului, acest aspect devine o povară, exasperarea ei fiind surprinsă în secvenţa "Uf...si filozofia asta!", în timp ce Ștefan se simte din ce în ce mai părăsit -”zi de zi femeia mea se înstraina, în preocupările și admirațiile ei, de mine". Ea devine cochetă, preocupată de bani și de viața mondenă la care avea acum acces. Fiind lipsită de afecțiunea soțului său, caută să-și satisfacă vanitatea prin atenția altor bărbați. Orgoliul reprezintă, de asemenea, o trăsătură dominantă pentru personalitatea ei, aceasta alegând să plece de acasă decât să dea ochii cu el.
Evoluția relației dintre Ștefan și Ela este evidențiată prin mai multe secvențe semnificative.
Secvenţa dialogului de la popotă despre iubire provoacă o reacţie violentă din partea lui Ştefan, care consideră că "cei care se iubesc au dreptul de viaţă şi de moarte unul asupra celuilalt". Astfel, prin memorie involuntară, se declanşează amintirea propriei poveşti de dragoste, pe care o consemnează în jurnalul de front: "Eram însurat de doi ani şi jumătate cu o colegă de la Universitate şi bănuiam că mă înşală". Acest prim pasaj ilustrează viziunea distorsionată pe care el o are asupra realității și asupra relației sale eșuate cu Ela, cât și lipsa continuă de încredere în fidelitatea fetei, față de care nu avea o dovadă clară.
Excursia la Odobeşti este o secvenţă narativă care evidenţiază primul moment de criză al cuplului, Ela devenind foarte apropiată de Grigoriade, avocat și bun dansator. Soțul suferă cumplit de gelozie și, la întoarcere, îi reproșează Elei atitudinea din timpul excursiei. Ela pare surprinsă, mimează nevinovăția și îi demonstrează că nu facuse nimic mai mult decât făceau alte femei din societatea pe care o frecventau. Gheorghidiu se razbună și flirtează la rândul său cu altă femeie. La urmatoarea petrecere, Ela ii provoacă o nouă criză de gelozie, refuzând să plece înainte de sfârșitul evenimentului. El maschează totul printr-o veselie excesivă, suferind o dramă a geloziei care-l macină continuu ”Toată suferința asta monstruasă îmi venea din nimic”. Aceste certuri sunt generate de orgoliul fiecăruia și de lipsa de comunicare.
Relaţia cu Ela capătă o întorsătură imprevizibilă, include despărţiri şi împăcări repetate, Gheorghidiu încercând să-și demonstreze certitudinea că Ela este infidelă. Treptat, personajul suferă un proces de dezumanizare, salvarea venind odată cu izbucnirea Primului Război Mondial, când se înrolează ca voluntar. Rănit şi spitalizat, se întoarce în Bucureşti, cu certitudinea înşelării, însă nu mai dă importanţă acestui aspect şi se desparte de Ela, lăsându-i casa de la Constanţa, banii, "tot trecutul".
Relaţia dintre Ştefan Gheorghidiu şi Ela se dovedeşte mai mult o iluzie a celui îndrăgostit decât o situaţie reală. Ştefan Gheorghidiu trăieşte într-o lume a ideilor pure, pe care nu o poate adapta concretului. Pentru el, Ela nu este femeia din realitatea imediată, ci este o imagine proiectată într-o utopie a propriilor aspiraţii sufleteşti. Când perspectiva asupra ei se modifică, Ela devine ceea ce a fost, de fapt, de la început: o femeie obişnuită, asupra căreia Ştefan a aplicat o aură ideală.
În concluzie, putem vorbi despre personajul Ela din perspective cuplului Ela-Ştefan Gheorghidiu care este reprezentativ pentru proza autorului, urmând tiparul previzibil al structurii camilpetresciene, în cadrul căruia bărbatul este în căutarea absolutului, în vreme ce femeia este frivolă, superficială, cu aspirații mediocre.
06. Caracterizarea personajului Vitoria Lipan din romanul ”Baltagul” de Mihail Sadoveanu
Literatura română a secolului al XX-lea, în deosebi proza, se remarcă prin cele două tendinţe formale şi de conţinut: realismul, orientare a literaturii române către veridicitate, redată cu obiectivitate şi modernismul, orientare contrastantă, spre tendinţele noi din arta occidentală. Secolul al XX-lea este cunoscut sub denumirea de “secolul romanului”, dată fiind dezvoltarea pe care specia literară o are în această perioadă.
Opera lui Mihail Sadoveanu se poate grupa în diferite etape care corespund unor direcții sau curente literare dominante într-o anumită epocă: o primă etapă sămănătoristă, cea de început, a nuvelelor și povestirilor, a doua mitico-simbolică, din perioada interbelică şi ultima ce corespunde realismului socialist , în acord cu perioada comunistă la care Sadoveanu va adera ideologic. Publicat în luna noiembrie a anului 1930, odată cu împlinirea vârstei de 50 de ani a prozatorului, “Baltagul” reprezintă una dintre cele mai înalte culmi ale creaţiei sadoveniene, fiind, conform lui Nicolae Manolescu “probabil singurul roman obiectiv” al scriitorului. “Baltagul” este un roman, specie a genului epic, în proză, de mari dimensiuni, cu acţiune complexă şi complicată, desfăşurată de obicei pe mai multe planuri narative, la care participă un număr mare de personaje. Caracterul acestuia ilustrează mai multe tipare, subliniindu-se astfel polimorfismul structurii: romanul este social sau monografic deoarece surprinde viaţa muntenilor, ocupaţiile, tradiţiile, obiceiurile şi trăsăturile lor principale, tradiţional prin ataşamentul faţă de specificul naţional şi valorile sale, mitic prin cultivarea elementelor ce ţin de mitologia egipteană, dar şi a unuia dintre cele patru mituri fundamentale ale poporului român(transhumanța), iniţiatic prin urmărirea maturizării lui Gheorghiţă, “realist în sensul cel mai propriu” prin oglindirea realităţii în detaliu, în mod obiectiv.
Personajele conturate în opera lui Mihail Sadoveanu sunt complexe, reprezentative pentru lumea pe care o înfăţişează. Nicolae Manolescu, în "Arca lui Noe", observă că autorul a restrâns în "Baltagul" descrierea, dezvoltând acţiunea, a zugrăvit caractere puternice, a înfăţişat meticulos satul de munteni, fără urmă de poezie în raporturile dintre oameni, în obiceiuri şi moravuri.
Tema ilustrează lumea arhaică a satului românesc, trăsăturile ţăranilor munteni ca păstrători ai lumii vechi, ai tradiţiilor, dominaţi de principiile seculare. La fel ca în balada ”Mioriţa”, sunt prezentate teme precum comuniunea dintre om şi natură sau atitudinea omului în faţa morţii. Fiind un roman al perioadei de maturitate a lui Sadoveanu, marile teme exploatate de acesta se regăsesc şi în lucrarea de faţă. Viziunea despre lume propusă porneşte de la întrepătrunderea elementelor realiste cu cele mitice, conturând o lume guvernată de tradiţii.
La nivel morfologic, titlul este constituit dintr-un substantiv comun, articulat hotărât enclitic, fapt ce accentuează elementul în jurul căruia gravitează acțiunea. Baltagul (toporul cu două tăişuri) este un obiect simbolic, ambivalent: armă a crimei şi instrumentul actului justiţiar. Se concretizează astfel, prin valorile ce pot fi atribuite titlului, motivul labirintului de la nivelul acţiunii, ilustrat de drumul şerpuit pe care îl parcurge Vitoria Lipan în căutarea soţului, atât un labirint interior, al frământărilor sale, cât şi un labirint exterior, al drumului pe care îl parcursese Nechifor Lipan.
Perspectiva narativă este obiectivă, cu un narator omniscient şi omniprezent ce relatează la persoana a III-a, reconstituind prin tehnica detaliului şi observaţie, lumea satului muntenesc şi acţiunile Vitoriei Lipan. Deşi naratorul omniscient este unic, la parastasul soţului femeia preia rolul acestuia, povestind crima celor prezenţi, pe baza propriilor sale presupuneri. Modul principal de expunere este naraţiunea, ce se îmbină cu descrierea şi dialogul.
Există două tipuri principale de conflicte în romanul “Baltagul” , şi anume interior şi exterior. Este prezent conflictul exterior, de tip social, generat de dorinţa de îmbogăţire a lui Calistrat Bogza şi Ilie Cuţui, a căror victimă este Nechifor Lipan, ucis pentru cele 200 de oi. Acest conflict, plasat în trecut, generează acţiunea din planul prezentului şi se prelungeşte, având un impact asupra Vitoriei Lipan, în plan psihologic. Conflictul interior este cel de bază al romanului, numit şi labirint interior, cristalizându-se în neliniştea sufletească a femeii, cauzată de absenţa prelungită a soţului. Apar conflicte secundare ce au rolul de a întregi portretul Vitoriei, precum cel dintre ea şi cei doi ucigaşi, în încercarea sa de a-i demasca.
Vitoria Lipan este personajul principal, rotund, dinamic, puternic individualizat, reprezentând tipul femeii justiţiare . Este soţia lui Nechifor Lipan, oier priceput, împreună cu care are doi copii, Minodora şi Gheorghiţă. Sugestiv este numele ei: Vitoria, formă populară de la „victorie”, întrucât femeia a reuşit să-şi atingă scopul.
Caracterizarea acesteia este realizată atât în mod direct, trăsăturile fiind indicate de narator, alte personaje sau prin autocaracterizare, cât şi în mod indirect, însuşirile reieşind din fapte ori limbaj.
Portretul fizic, realizat în mod direct de către narator în expoziţiune, dezvăluie frumuseţea femeii aflate la vârsta de 40 de ani, prin tehnica detaliului semnificativ, tipic realist: “Nu mai era tânără, dar avea o frumuseţă neobişnuită în privire.”. Acesta surprinde elemente ce înfățișează aspectul fizic, dar şi tumultul interior al eroinei: "avea ochii căprui, aprigi şi încă tineri, ce căutau zări necunoscute”. Înfăţişarea fizică subliniază îngrijorarea pentru întârzierea soţului ei, plecat la Dorna să cumpere oi.
Portretul moral dezvăluie atât calităţile, cât şi defectele femeii surprinse în cele trei ipostaze: soţie, mamă şi munteancă. Este o femeie neştiutoare de carte, dar înzestrată cu o inteligenţă nativă deosebită. Neştiinţa de carte este suplinită de o bună cunoaştere a tradiţiilor şi a semnelor naturii.
Mamă a doi copii, Minodora şi Gheorghiţă, veghează cu grijă şi dragoste asupra lor, fapt evident în relaţiile cu aceştia. Pe Minodora o creşte în spiritul respectului faţă de datinile străbune. Îi reproşează că nu manifestă suficient respect faţă de obiceiuri, acceptând formele noi de conduită: coafura, vestimentaţia, dansul modern, scrisorile de amor. Vitoria îi reaminteşte cu dârzenie fiicei sale principiile de bine, de frumos, de sfinţenie, interzicându-i adoptarea unui alt tip de comportament:“în legea noastră ai să trăieşti şi tu”. Cu Gheorghiţă se arată mai tolerantă, pentru că-l vede sfios şi nesigur. Când îşi dă seama că el va trebui să ia locul tatălui său, face din el un bărbat curajos şi energic. La început, Vitoria a crezut că-l poate trimite pe flăcău singur, dar din întrebările lui îşi dă seama că n-ar fi ştiut cum să procedeze. Hotărăşte astfel să meargă împreună, pentru a-l deprinde să se descurce în situaţii inedite, în împrejurări chiar periculoase, având un aport important la maturizarea sa. Va găsi mijloacele potrivite „ca mintea ei să ajute şi braţul lui să lucreze”. Îl atenţionează că vârsta ingenuităţii s-a încheiat, fiindcă tragedia pe care o anticipa va schimba cursul vieţii întregii familii.
Axa fundamentală a sufletului femeii o constituie dragostea şi credinţa faţă de soţ. Nechifor Lipan este centrul universului ei: “era dragostea ei de douăzeci şi mai bine de ani”. Absenţa prelungită a bărbatului este cauza interiorizării eroinei. Dispariţia lui Lipan îi absorbe toate gândurile: „Ziua şi noaptea eu nu mă gândesc la alta”. Rostul vieţii ei devine găsirea bărbatului:“N-am să mai am hodină cum n-are pârâul Tarcăului pân’ ce l-oi găsi pe Nechifor Lipan”.
Când realizează adevăratul motiv al neîntoarcerii lui Nechifor Lipan, Vitoria nu se lamentează, nu aşteaptă rezolvarea dramei din partea nimănui, nu se pleacă în faţa destinului. Ea cere putere lăuntrică şi sprijin moral exclusiv instanţei divine. Va iniţia cu tenacitate o acţiune paralelă cu ancheta oficială şi va reuşi să-i găsească singură pe asasini.
Este o femeie credincioasă, dar şi superstiţioasă, fapt vizibil în scena dinainte de plecare,când ea cere sprijin moral preotului, îşi purifică sufletul postind douăsprezece vineri, se roagă la icoana Sfintei Ana şi face daruri bisericii.
Este aprigă, voluntară, descifrând psihologia oamenilor, pe tot parcursul drumului ascultând şi culegând informaţii de la cei care l-au cunoscut pe soţul ei. Ea dovedeşte o mare pricepere în descifrarea sufletului oamenilor: “Eu te cetesc pe tine, măcar că nu ştiu carte” sau “toate pe lumea asta arată ceva”. Negustorul David este impresionat de inteligenţa şi de caracterul ferm al femeii, iar Anastasie este uimit de tenacitatea cu care conduce ancheta, de observaţiile pertinente, de puterea de stăpânire, de arta disimulării, printre oamenii străini având puterea de a-şi ascunde suferinţa, gândurile, neliniştea.
Spirit justiţiar, Vitoria regizează magistral scena demascării vinovaţilor la praznicul de înmormântare. Cu o logică impecabilă, prin vorbe înţepătoare şi aluzive, ea îi constrânge pe făptaşii crimei să mărturisească adevărul. Datoria faţă de bărbatul ucis fusese “împlinită cu muchia baltagului în frunte asupra ucigaşului” de catre Gheorghiţă. Pentru Vitoria, datoria creştinească se afla înainte de toate. Datina înmormântării şi pedepsirea ucigaşilor vin dintr-o etică străveche a poporului: “cine ucide om nu se poate să scape de pedeapsa Dumnezeiască”.
Odată împlinite datoriile faţă de soţ şi faţă de datină, ea îşi reia preocupările cu o vitalitate impresionantă, fără să cedeze sorţii. Este sigură pe ea, rece, calculată. Fără umbră de tristeţe în glas îndrumă băiatul în noile sale atribuţii.
Evoluţia personajului evidenţiază stăruinţa sentimentului de iubire, atât faţă de soţ, cât şi faţă de cutumele lumii satului, ce o ghidează în toate acţiunile întreprinse.
Personajul Vitoria Lipan reuşeşte să sintetizeze prin caracteristicile sale definitorii unul dintre cele mai importante principii ale satului arhaic, ideea de ciclicitate între viaţă şi moarte şi delimitarea dintre cele două lumi, redată de vorbele sale "să luăm de coadă toate câte-am lăsat”. Spiritul său justiţiar accentuează totodată necesitatea dreptăţii pentru continuarea existenţei, fiind descrisă neliniştea femeii din momentul descoperirii cadavrului soţului său şi până la prinderea făptaşilor.
În concluzie, Vitoria Lipan este unul dintre cele mai complexe personaje feminine din literatura română, motiv pentru care părerile referitoare la adevărata sa natură sunt diverse, George Călinescu considerând-o "un Hamlet feminin", în vreme ce Nicolae Manolescu îi atribuie trăsăturile de "nereligioasă, vicleană şi rea".
Particularități de construcție a unui personaj sadovenian: Vitoria Lipan din romanul ,,Baltagul’’, schemă
Romanul „Baltagul”, creație de maturitate a lui Mihail Sadoveanu, reprezintă una dintre capodoperele marelui scriitor, alături de „Hanu Ancuței”, „Zodia Cancerului”, „Creanga de aur” și „Frații Jderi”. Valoarea acestui roman constă în complexitatea lui ce dezvoltă atât o imagine realistă a satului moldovenesc de la munte, cât și sensuri simbolice și mitice.
„Baltagul”prezintă, așadar, esențiale caracteristici ale oamenilor de la munte, fapt care-l apropie de balada păstorească „Miorița”, din care Sadoveanu a împrumutat versurile puse ca motto: „Stăpâne, stăpâne, / Mai cheamă și-un câne”.
Statutul social, psihologic si moral
Vitoria Lipan, personajul principal și poate fi comparată cu măicuța bătrână care își caută fiul, din balada „Miorița”.
Vitoria este o țărancă din satul Măgura, de pe apa Tarcăului, soția lui Nechifor Lipan, gospodar harnic și oier. Vitoria Lipan este o femeie matură, asupra căreia greutățile vieții și-au lăsat urma și a cărei tinerețe se păstrează în ochii aprigi și căprui, „în care parcă se răsfrângea lumina castanie a părului”. Ca îmbrăcăminte, poartă costumul femeilor de la munte.
Portretul moral predomină asupra celui fizic, personajul remarcându-se prin admirabile trăsături de caracter. Vitoria este caracterizată, în plan afectiv, de dragostea față de soțul ei, pe care îl iubea ca la început, deși aveau acum copii mari. Această dragoste este exprimată de Vitoria însăși prin metafora: „Am fost înflorită cu dânsul”. Dragostea maternă o caracterizează, de asemenea, pe Vitoria. Iubirea ei față de cei doi copii se manifestă cu severitate: pe Minodora o ceartă că încalcă vechile obiceiuri, iar pe Gheorghiță îl ia cu ea în călătorie ca să-l maturizeze, să-l transforme dintr-un copil, într-un bărbat.
Pe parcursul romanului, Vitoria dovedește o uimitoare tărie de caracter. Când dobândește certitudinea morții lui Nechifor, soția lui nu plânge, deși sufletul îi este îndurerat. În toate acțiunile ei, Vitoria respectă cu strictețe tradițiile oamenilor de la munte, „datinile lor de la începutul lumii”. Datina a învățat-o să înțeleagă toate semnele naturii și ale visului. Astfel, ea știe că Nechifor a murit, pentru că-l visează trecând călare o apă neagră și pentru că văzuse cocoșul cântând spre poartă. Când, în căutarea ei, observă că vântul s-a oprit, recunoaște semnul că acolo era locul unde avea să-l găsească pe Nechifor. Înțelegerea acestor semne dovedește și o legătură strânsă între munteancă și natură. Fapt specific pentru proza lui Sadoveanu, natura contribuie și ea la caracterizarea personajului, precum în episodul în care Vitoria culege primii ghiocei ai primăverii, care reflectă speranța și dorința de viață din sufletul ei: „Trupul ei ar fi vrut să cânte și să înmugurească, simțea intrând în el soare și bucurie, dar în același timp se ofilea în ea totul, grabnic, ca clopoțeii pe care îi ținea între degete și care pieriseră.”
Un prim element de structură este perspectiva narativă este obiectivă, iar naraţiunea se realizează la persoana a III-a, de către un narator omniscient, obiectiv. Deşi naratorul este omniscient, el este unic la parastasul soţului, Vitoria preia rolul naratorului, deoarece inteligentă şi calculată, ea reconstituie crima şi îi determină pe Calistrat Bogza şi pe Ilie Cutui să-şi recunoască vina.
Relaţia incipit- final. Incipitul romanului este o legendă despre ocupaţiile şi modul de viaţă al păstorilor şi al altor neamuri, pe care o spunea Nechifor la ,,cumătrii şi nunti’’. Legenda este rememorată de Vitoria în absenţa soţului ei şi anticipează destinul acestuia, având rol de prolog. Finalul (epilogul) cuprinde planurile de viitor ale Vitoriei în legătură cu familia ei, rostite după încheierea deznodământului.
Arta neîntrecută a lui Sadoveanu realizează Vitoriei Lipan un portret complex, făcând din ea unul dintre personajele remarcabile ale literaturii române.
-
Modele de subiecte (teste de antrenament) Bacalaureat 2021 la toate materiile
-
Programa Bacalaureat 2021 la toate materiile
-
CALENDARUL examenului de bacalaureat national 2021
