Morala. Bine si Rau. Ce este binele?





Cuprins:

 

Morala

 

Este un ansamblu de reguli, de valori comportamentale acceptate de societate (grup social) la un moment dat.
Este normativă: legi, reguli, principii morale (de exemplu, imperativul categoric, norme morale, cutume).

Tipuri:
- morala virtuții
- morala datoriei
- morala utilității
- etica situațiilor concrete (etica aplicată).

Coduri: sisteme contextualizate de norme și valori.

Tipuri:
- moral-religioase (de exemplu, etica creștină)
- deontologice:
- al politicianului
- al medicului
- al jurnalistului
- al profesorului etc.).

 

BINE ȘI RĂU

 

OMUL ESTE SINGURA FIINȚĂ MORALĂ

 

În raport cu lumea reală, omul manifestă nevoia de a o cunoaște și de a o explica, după cum, față în față cu sine sau cu semenii, manifestă nevoia la fel de imperioasă, de a-și cunoaște propria natură, locul și rostul său în Univers și, mai ales, de a-și înțelege și raționaliza comportamentul. Scopul acestor demersuri este nu numai limitarea arbitrariului și a dezordinii, ci și, mai ales, introducerea armoniei și ordinii în relațiile cu semenii, respectiv asigurarea moralității acțiunilor sale.
Numai acțiunile omului sunt valorizate ca fiind bune sau rele, pozitive sau negative, drepte sau nedrepte, tot așa cum conduita sa în familie, societate, în grupul de prieteni poate fi altruistă sau egoistă, morală sau imorală. Aceste aprecieri sunt morale și este specific omului că își apreciază comportamentul din punct de vedere moral.
Pentru a judeca moral o faptă, trebuie îndeplinită însă condiția esențială: acel comportament să presupună opțiunea, alegerea, deliberarea.
Numai astfel vom putea compara actul nostru cu ceea ce prescrie regula morală, norma prin care apreciem comportamentul în termenii relației dintre ceea ce facem și ceea ce trebuie să facem. Judecata morală se aplică exclusiv conduitei umane, prin urmare, sfera morală este „mediul” propriu, exclusiv comportamentelor omului, căci numai în cazul său vorbim despre ființa morală. Cu toate acestea, nu orice act uman poate și trebuie să fie judecat în termeni morali. Nerespectarea unei promisiuni nu presupune, în mod automat, că am încălcat morala (dacă, de pildă, absența de la întâlnirea cu prietenii este justificată de motive care țin de sănătate).

 

TEORII ETICE

 

 Dar ce este morala? Care sunt temeiurile în baza cărora apreciem că o acțiune este sau nu morală? În context filosofic, morala este reflecția rațională despre scopurile și mijloacele pe care și le propune omul în acțiunile sale. Despre conținutul moral sau imoral al actelor noastre, despre modul și capacitatea de a respecta legile și normele morale se pronunță etica (gr. ețos).

Folosim termenul „etică” și în sens de practică
umană, dar și în sens de teorie, de cercetare a principiilor acțiunii umane deliberate. În filosofia tradițională, s-au conturat două mari teorii etice, care au în comun ideea că orice om este determinat să realize ze propriul
bine: ca scop (etica teleologică) sau ca datorie (etica deontologică).

Pentru teoriile de tip teleologic, care apreciază valoarea morală a acțiunilor în funcție de scopul (gr. telos) lor, problema fundamentală se referă la determinarea celui mai mare bine pentru om și a căilor prin care
acesta poate fi atins. Au fost propuse mai multe „soluții”.


Astfel, „scopul vieții” este:
a) plăcerea (gr. hedone) — pentru hedonism, curent etic întemeiat de către Epicur;
b) fericirea sau desăvârșirea (gr. eudaimonia), înțeleasă ca activitate rațională conformă cu virtutea — pentru eudemonismul rațional, fundamentat de Aristotel ;
c) mântuirea sau împăcarea sufletului cu Dumnezeu — pentru eudemonismul teologic, dezvoltat mai ales de Sfântul Augustin și Sfântul Toma d’ Aquino.

Conform unei teorii de tip deontologic, moralitatea acțiunii este apreciată în funcție de împlinirea datoriei (gr. deion). În acest tip de explicație, datoria trebuie împlinită în afara oricărui interes personal și indiferent de
consecințele sale. Immanuel Kant, întemeietorul acestui tip de etică, consideră că datoria, „obligare necondiționată”, nu este o condiție suficientă pentru a deveni în mod automat fericiți. Ideal de neatins, fericirea rămâne
doar o speranță, dacă nu credem în și dacă nu există Dumnezeu.

Respectarea datoriei este esențială, deoarece numai astfel, deci numai ca ființe morale, suntem demni de fericire.
În teoria concurentă, utilitarismul, dezvoltat mai ales de către John Stuart Mill, se consideră că utilitatea, apreciată prin consecințele acțiunii, este „principiul celei mai mari fericiri”. În acest caz, Binele moral nu mai
înseamnă împlinirea cu orice preț a datoriei, ci, dimpotrivă, moralitatea acțiunii rezidă tocmai în consecințele acțiunii, respectiv în faptul că acestea duc sau nu la realizarea „celei mai mari fericiri”. În plus, dacă aceste
consecințe reprezintă un bine pentru cât mai mulți oameni, atunci, cu atât mai mult, acțiunea este morală. John Rawls, critică utilitarismul clasic,
care, în mod abstract, consideră că binele societății este ceea ce determină dreptatea. Pentru ca binele colectiv (fericirea generală) să fie maximală ar trebui ca „repartizarea” bunurilor în socie tate să nu se facă la
întâmplare, susține Rawls.

 

ETICA APLICATĂ

 În a doua jumătate a secolului al XX-lea, s-a impus ca domeniu important al filosofiei morale etica aplicată.
Complexitatea relațiilor umane, pe de o parte, cât și caracterul abstract-normativ al eticii tradiționale, care, în mod iluzoriu, considera că raționalitatea este unica virtute a ordinii morale în societate, pe de altă parte, au generat problematizările și reflecțiile specifice acestui nou tip de etică. Totodată, știm că standardele morale diferă de la o epocă la alta și chiar de la o societate la alta.
Din perspectiva eticii aplicate, o normă morală, cum ar fi aceea a iubirii semenilor, deși recunoscută ca necesară, nu rezolvă situații de viață dificile. De aceea, etica aplicată cercetează aspecte privind situații de viață concrete, reale (și nu imaginare), cum ar fi etica medicală sau bioetica (eutanasia, avortul, clonarea ș.a.m.d.), problemele ecologice (care privesc atitudinile omului față de mediul natural) sau etica în afaceri, lumea dinamică a economicului având și componente morale, cum ar fi responsabilitatea socială, administrarea crizelor etc.


Etica:
Este sistemul teoriilor morale; doctrină care stabilește criteriile moralității modalitățile și mijloacele acțiunii morale.

Etica tradițională
Care este fundamentul moralității?
Soluții clasice
Tipuri ale eticii tradiționale:
- scopul ⇒ etică teleologică
- hedonism (plăcere)
Aristip
Epicur
- eudemonism rațional
Aristotel
Epictet
- eudemonism teologic
Sf. Augustin
- datoria ⇒ etică deontologică
Imm. Kant
- consecințele ⇒ consecvențialism
(consecinționism)
- utilitarism
J. Bențam
J. St. Mill
Etica aplicată
Determinarea moralității acțiunilor
- în contexte concrete, nu abstracte
J. Rachels
B. Williams.

Ce este binele?

 Binele și răul sunt termeni uzuali. Îi folosim în diverse contexte pentru a exprima aprecieri sau evaluări. Folosim termenul „bine”, de pildă, pentru a spune că „vremea este bună”, că „au trecut ani buni de când s-a întâmplat un eveniment”, că un om „este tată bun”, fie pentru a exprima „bunătatea”, fie pentru a preciza că este vorba despre tatăl natural, sau vorbim despre bunuri patrimoniale, de consum etc. Complexitatea termenilor moralei se manifestă prin două caracteristici: polisemantismul termenilor (așa cum am văzut în exemplele de mai sus) și bipolaritatea categoriilor morale.

De obicei, în aprecierile noastre, facem distincția între fapte și valoarea acestora, prin considerații de tipul: bine/rău, moral/imoral, pios/nepios, drept/nedrept ș.a.m.d. În realitate, de multe ori aceste distincții sunt răsturnate, în sensul că „tratăm binele ca pe un rău și răul ca pe un bine” (Epicur).
Binele și răul sunt categoriile fundamentale ale moralei. În filosofia tradițională, ,,binele” este problematizat în două moduri.

În primul rând, termenul are semnificație metafizică. Astfel, pentru Platon, cea mai înaltă dintre cunoașteri — sursă a dreptății, a virtuților, a ordinii și armoniei etc. — este binele (gr. agațon). Plasat în lumea inteligibilă în vârful ierarhiei Formelor, Binele în sine exprimă ceea ce este, adevăratul bine, principiu ultim, arhetip, sursa cunoașterii noastre adevărate. În schimb, în lumea simțurilor, „lumea vizibilului”, binele fiind confundat cu plăcerea, nu este binele autentic, ci unul aparent, sursa acestuia aflându-se în sensibilitatea, în impresiile omului. Ori de câte ori credem
că trăim binele, în realitate confundăm binele aparent cu binele autentic.

Oricâte bunuri am poseda, oricâtă cunoaștere credem că deținem, în absența cunoașterii binelui, nu cunoaștem nimic cu adevărat, nu știm ce este frumosul, ce este adevărul.
 
Filosoful vorbește despre trei forme ale binelui uman: cel ,,pe care ne-am bucura să-l avem de dragul lui”, cum ar fi veselia sau alte plăceri nevătămătoare; ,,binele pe care-l iubim pentru el, cât și pentru ceea ce provine de la el”, cum ar fi confortul fizic, și binele ,,căruia îi aparțin sporturile, vindecarea bolilor (...) și celelalte modalități de a face bani”. Acesta nu îi poate aduce omului fericirea, ci, în cel mai bun caz, răsplata. Sursa fericirii posibile se află însă în virtutea dreptății.

În viziunea lui Aristotel, Binele în sine este o noțiune vidă, căci nu există un Bine absolut care să unifice toate determinările binelui. Binele real exprimă însă relația dintre acțiunile noastre și scopul propus. În înțlesul său de cauză finală, binele este „menirea” tuturor lucrurilor: „când este vorba de fiecare caz în parte, este binele său, iar când este vorba de natură, în ansamblul său, este Bine absolut” (Metafizica).

În al doilea rând, vorbim despre bine în sens moral. Printre întrebările fundamentale ale eticii, se numără: Ce este binele? Există bine intrinsec?
Este binele însușirea esențială și permanentă a lucrurilor? Sau este doar atributul prin care noi valorizăm în judecățile noastre propriile comportamente, gusturi etc.?

Tradiția filosofică și cea religioasă consideră că binele suprem, Dumnezeu, este reperul moral fundamental; în schimb, răul este o „privare de ceea ce este natural și trebuie să aibă fiecare. Prin urmare, nimic nu este rău potrivit esenței sale”(Toma d’Aquino). Omul, ființă limi tată, înclinată mai degrabă să facă răul, se manifestă ca ființă morală dacă respectă legile divine: îl iubește pe Dumnezeu și se iubește pe sine, iubindu-și semenii.


În altă ordine de idei, relativismul și subiectivismul sunt deopotrivă atitudini morale, dar și viziuni filosofice. Sofiștii au inițiat aceste abordări filosofice: binele este o „măsură” deopotrivă subiectivă și relativă, din moment ce „omul este «măsura» tuturor lucrurilor”. Alți filosofi antici argumentau că binele nu trebuie confundat cu voința subiectivă de a face sau nu binele, în funcție de interese sau scopuri. Dimpotrivă, binele moral se manifestă în relațiile cu semenii prin respectarea virtuților, prin viața rațională dusă în comunitate cu semenii (Aristotel).

NATURA BINELUI

 M-ai auzit de multe ori spunând că ideea Binelui este cea mai înaltă dintre cunoașteri, cea căreia dreptatea și celelalte virtuți îi acordă utilitatea și avantajele lor. Acum ești conștient că nu cunoaștem în mod satisfăcător această idee. Or,
dacă nu o cunoaștem, indiferent cât de bine cunoaștem restul, știi că aceste cunoștințe nu ne-ar fi cu nimic utile. Crezi că ar fi avantajos să avem o mulțime de lucruri, dacă nu sunt bune, sau să cunoaștem totul, cu excepția Binelui, și să nu cunoaștem nimic despre frumos și despre Bine? Desigur, știi la fel de bine că
majoritatea oamenilor confundă Binele cu plăcerea, (...) cei care au acest sentiment nu pot explica despre ce fel de cunoaștere este vorba, dar sunt obligați să spună până la urmă că este cunoașterea Binelui (...) ca și cum noi ar trebui să-i
înțelegem chiar din momentul în care au pronunțat termenul „bine”. Numeam Frumos în sine, Bine în sine și așa mai departe Ființa reală a fiecăruia dintre lucrurile pe care le-am stabilit mai întâi ca multiple, dar le-am aranjat apoi sub
ideea lor proprie, postulând unitatea acesteia din urmă. (...) Recunoaște așadar că ceea ce răspândește lumina adevărului asupra obiectelor cunoașterii și conferă subiectului care cunoaște puterea de a o face este ideea Binelui, (...) dar este fals
să credem că una sau alta sunt același lucru cu Binele; natura Binelui trebuie să fie privită ca mult mai valoroasă. (Platon, Republica)


Analiza ideatică a textului
1. Identificarea problematicii: natura Binelui.
2. Teza susținută: „Binele este cea mai înaltă dintre cunoașteri”.
3. Argumentare: Dacă nu cunoaștem Binele, indiferent cât de bine cunoaștem restul, aceste cunoștințe nu ne sunt utile.
Cauza: majoritatea oamenilor confundă plăcerea cu Binele, prin urmare, cunoașterea lor este aparentă, eronată și inutilă.
4. Concluzia: Binele în sine este:
- realitatea supremă, Unul — temei pentru lucrurile multiple;
- fundamentul a tot ce este real și adevărat și al obiectelor cunoașterii;
- sursa puterii de a face binele.
5. Concepte filosofice: Bine în sine, bine, dreptate, virtute, plăcere, unitate, multiplicitate, adevăr, fals.

 

Aplicații:
1. Evidențiază problema filosofică abordată în textul de mai sus și selectează conceptele utilizate.
2. În explicația lui Platon, semnificația filosofică a binelui este una pur teoretică; poți identifica un argument care să susțină acest mod de înțelegere a
binelui?
3. În ce măsură veselia, confortul fizic și sporturile, ca forme ale binelui, nu reprezintă adevărata cunoaștere a binelui? Poți da exemple din propria experiență?
4. Identifică în relația bine-adevăr dacă, prin dobândirea adevărului, dobândim și fericirea sau dacă fericirea ar putea să fie conse cințaposesiei acestei cunoașteri; dă exemple.

Concepții despre bine și rău

 

Cu scopul de a reevalua valorile, Friedrich Nietzsche consideră că natura binelui și răului nu trebuie căutată nici în „prejudecata teologică”, „nici dincolo de lume”. Problema este de a ști dacă binele și răul sunt
inventate pentru a servi ca fundament al judecăților noastre morale sau în ce măsură, identificând natura binelui și răului, umanitatea progresează în plan moral. Conform filosofului, binele și răul, printr-o dublă determinare,
își au originea în voința de a trăi, mai precis, în voința puternică, a celui pe care îl numește stăpân, și în voința slabă, a sclavului. Nu știm dacă binele este un concept sau este o stare, o atitudine sau un scop etc. Nu avem
nicio certitudine că omul care este considerat bun este într-adevăr bun, iar cel apreciat ca fiind rău nu este bun.
Nici metoda rațională a filosofiei nu ne relevă natura binelui și răului.

O posibilă înțelegere a semnificației lor ar putea fi explicația etimologică a termenilor: în majoritatea limbilor, „bun” înseamnă „nobil”, „distins sufletește”, iar „rău”, „vulgar”, „grosolan”, „josnic”.
În ceea ce privește filosofia moralei, nici aceasta nu a reușit să elucideze problema. De pildă, în morala kantiană, care stabilește că „toate conceptele morale își au sediul și originea cu totul a priori în rațiune” (comună sau teoretică), binele moral înseamnă împlinirea datoriei.
Pentru Nietzsche, binele și, asemenea lui, răul ar trebui mai degrabă înțelese din perspectiva celor două tipuri de morală: „morala de stăpân și morala de sclav”, iar existența acestora este rezultatul modului de
înțelegere și experimentare a binelui și răului. Una exprimă voința puternică, iar cealaltă voința slabă. În sensul acesteia din urmă, „binele” nu este comun celui din primul tip de morală; dimpotrivă, este apreciat ca fiind „răul” din cealaltă.
În consecință, morala de sclav este resentimentară, iar valori cum ar fi mila, compătimirea, modestia etc., deși sunt prețuite în numele binelui însuși, nu sunt, în fond, decât valori „utile” pentru a îndura povara existenței. Lipsiți fiind de forță, de voință puternică, cei slabi sunt permanent preocupați de ceea ce le lipsește, și anume libertatea și fericirea, inutile ca idealuri pentru cei puternici, care simt că ei determină asemenea valori.
Cei cu voință puternică le interpretează altfel: „eu sunt liber, tu trebuie să te supui”!

Așadar, pentru morala de sclav, resentimentul și utilitatea sunt sursele binelui și răului, așa cum le practică voința slabă. În schimb, cei cu voință puternică, care refuză o asemenea morală a resemnării, găsesc că valorile
lor se află dincolo de bine și de rău, dincolo de compătimire și milă.
Încrederea în sine, capacitatea de autodăruire sunt virtuțile cărora li se dedică cei puternici.


În acest fel se explică de ce oamenii puternici, fiind activi, nu vizează o fericire artificială, clădită pe resentiment; „comparându-se cu dușmanii lor (...) ei știu, de asemenea, să nu despartă fericirea de acțiune”. În schimb, fericirea celor slabi este „un narcotic, o amețire, o liniște (...) o destindere a sufletului și trupului, pe scurt, are o formă pasivă”.

 

FRIEDRICH NIETZSCHE (1844–1900)

 

 
Acest filosof și scriitor german a fost inspirat de romantism, mai ales de Arțur Schopen hauer. A lăsat, ca precursor al existențialismului, o vastă și inedită operă despre condiția umană. Și-a propus să înlocuiască fundamentele moralei tradiționale creștine, pentru a edifica o nouă morală, a voinței de putere.

Lucrări principale:
- Așa grăit-a Zarațustra
- Dincolo de bine și de rău
- Ecce Homo
- Genealogia moralei
- Nașterea tragediei
- Știința voioasă


DOUĂ TIPURI DE MORALĂ

 

Există morale de stăpâni și morale de sclavi. (...) În primul caz, în care stăpânitorii sunt cei care determină noțiunea „binelui”, stările sufletești elevate și trufașe sunt resimțite ca distinctive, ele determinând ierarhia. (...) Să remarcăm pe dată că în cazul acestei prime varietăți de morală antagonismul „bun” și „stricat” echivalează cu „nobil” și „detestabil”; antagonismul „bun” și „rău” are o altă origine. (...) E evident că pretutindeni calificativele morale au fost aplicate mai întâi oamenilor și doar mai târziu, prin extindere, asupra acțiunilor. (...)


Aristocratul simte că el este cel care determină valorile, că pentru aceasta nu are nevoie să obțină încuviințarea cuiva, apreciind că „ceea ce îmi dăunează mie este dăunător în sine”, el fiind acela care conferă cel dintâi prestigiu lucrurilor, care creează valori (...) o astfel de morală constă în glorificarea sinelui. (...)


Aristocratul respectă în propria-i ființă pe omul puternic, stăpân asupra lui însuși, pe cel care se pricepe să vorbească și să tacă, pe cel care uzează bucuros de severitate față de sine însuși (...) față de ființele de rang inferior și față de străini cei puternici pot acționa după cum cred de cuviință sau „după voia inimii”, în orice caz „dincolo de Bine și de Rău” — iată un domeniu în care se poate manifesta compătimirea și alte sentimente asemănătoare. (...)


Cu totul altfel stau lucrurile în cazul celui de-al doilea tip de morală, morala sclavilor. Să presupunem că asupriții, oprimații, suferinzii, robii, și chiar cei nedeciși și istoviți de ei înșiși se îndeletnicesc cu morala: care va fi oare numitorul comun al evaluărilor lor morale? (...) Sclavul privește cu invidie virtuțile celor puternici: el este sceptic și suspicios, posedând chiar un rafinament al bănuielii față de tot acel „bun” prețuit de cei puternici. (...) Dimpotrivă, calitățile menite să ușureze existența suferinzilor sunt evidențiate și scăldate în lumină: sclavul prețuiește compătimirea, mâna serviabilă și săritoare, inima caldă, răbdarea, hărnicia, modestia, amabilitatea —, căci acestea sunt calitățile cele mai utile, aproape singurele mij loace de a îndura povara existenței. Morala sclavilor este esențialmente o morală a utilității. Acesta-i locul de obârșie al vestitului antagonism dintre „bun” și „rău”. (Friedrich Nietzsche, Dincolo de bine și de rău).

Aplicații:
1. Arată care sunt ideile principale ale textului de mai sus.
2. Comentează concepția lui Fr. Nietzsche cu privire la cele două tipuri de morală. În care dintre acestea vă regăsiți?
3. Care este semnificația filosofică a termenilor și expresiilor bine, rău, dincolo de bine și de rău, morală a utilității în contextul filo sofiei morale a lui Nietzsche? Compară aceste sensuri cu cele pe care termenii dați le aveau în Antichitate.
4. Argumentează pro și contra față de cele două modalități de a gândi binele și răul.
5. Încearcă să găsești exemple în care răbdarea, hărnicia, modestia sunt valori utile.
6. Ilustrează prin câteva exemple diferite relații interpersonale din perspectiva celor două tipuri de morală.

 

TEORII MORALE

 

Etica teleologică. Eudemonismul

Teoria morală pe care o numim eudemonism s-a manifestat în filosofie sub două forme: eudemonismul rațional și cel religios, ambele fiind exemplificări ale eticii teleologice. Dar ce este eudemonismul? Filosofia morală atribuie eudemonismului problematizarea naturii și mijloacelor prin care omul realizează Binele suprem.

Ceea ce diferențiază cele două forme ale eudemonismului este modalitatea de a identifica natura și mijloacele împli nirii fericirii. În sensul eudemonismului rațional, demonstrația filosofică este axată pe două direcții de problematizare: în ce constă binele și care este actul specific omului; altfel spus, ce fel de „bine” este esențial
pentru ființarea umană și ce îl definește pe om ca specie? Prin aceste determinări, scopul eudemonistului este acela de a demonstra că fericirea este tangibilă și constă în activitatea rațională conformă cu virtutea.


Potrivit lui Aristotel, binele este scopul, principiul final al tuturor acțiunilor omului; în schimb, actul specific uman rezidă în comportamentul rațional al sufletului, care îl constrânge pe om să-și împlinească activitatea proprie; în caz contrar, omul ar trăi asemenea plantelor, limitându-și existența la hrană și creștere. În consecință, activitatea îl conduce spre realizarea binelui și se manifestă ca acțiune morală dacă este conformă cu virtutea.


Dar omului îi sunt proprii și alte activități, care îi aduc în primul rând plăcere. Jocul ar fi una dintre ele. Fără a-l exclude, jocul trebuie înțeles și practicat ca repaus între activități. Aristotel precizează că omul, ființă al cărei specific constă în raționalitate și stări morale, nu își irosește eforturile doar cu scopul distracției. Ar fi și absurd ca scopul vieții să fie dedicat exclusiv doar acestor tipuri de plăceri, care sunt proprii părții „apetente” a sufletului sau celei „pasionale”, a afectelor, fără ca acestea să fie limitate de către partea rațională a sufletului. În schimb, virtuțile, care nu sunt nici afecte, nici pasiuni, trebuie să se manifeste ca „dispoziții habituale” pentru că, datorită habitus-ului (obișnuinței) „omul devine bun și își împli nește bine funcția proprie”.

Virtutea, media dintre două vicii (cum ar fi cumpătarea, ca medie între abuz și insuficiență), reprezintă manifes tarea morală a omului. Aceasta este cu atât mai desăvârșită, cu cât omul o poate practica permanent, „de-a lungul unei vieți desăvârșite”.


În forma sa religioasă, eudemonismul susține că Binele suprem (Summum bonum) este Dumnezeu. Fericirea ca mântuire exprimă acea stare prin care omul, împăcat cu sine și cu lumea de care s-a îndepărtat, reface armonia cu divinitatea. Pentru Augustin din Hippona, eudemonismul este „pacea dintre trup și suflet”, „pacea dintre om și Dumnezeu”, „pacea dintre oameni”. Chiar dacă, în această viață, fericirea se poate atinge doar fragmentar sau preliminar, există însă o fericire viitoare. În om coexistă, deopotrivă, omul exterior, dedicat lumii senzoriale, și omul interior, evlavios, care caută divinitatea, Acesta din urmă deosebește bucuria de adevărata fericire.

 

AUGUSTIN DIN HIPPONA (354–430)

 


Aureliu Augustin s-a născut la Tagastes (în provincia romană Numidia). După studii temeinice, devine profesor de gramatică și retorică la Cartagina, al doilea mare oraș al Occidentului. A trecut la creștinism în anul 387 și a ajuns episcop de Hippona, fiind considerat unul dintre Părinții Bisericii. Cea mai mare parte a vieții și-a con sacrat-o apărării creștinismului, amenințat în acea vreme de religii populare (maniheismul), erezii, secte etc. A interpretat creștinismul prin prisma neoplatonismului.
Lucrări principale:
- Cetatea lui Dumnezeu
- Confesiuni
- Despre Trinitate.

 

FERICIREA ȘI CREDINȚA

Dacă există un scop al actelor noastre pe care-l urmărim pentru el însuși, iar pe celelalte numai în vederea acestuia și dacă nu orice lucru îl dorim în vederea a altceva (...) este evident că acest scop trebuie să fie binele, și anume binele suprem. (...)
Binele este exprimat în tot atâtea moduri ca și existentul (căci în ca-tegoria esenței, de exemplu, el este numit divinitate și intelect, iar în cea a calității este numit virtute, în cea a cantității măsură, în cea a relației utilitate (...) încât e limpede că binele nu este ceva comun general și unic; altfel el nu ar fi fost inclus
în toate categoriile, ci într-una singură (...) Așadar, care dintre felurile de bine ar putea fi considerat ca bine în sine? Cele pe care le urmărim și numai pentru sine, cum sunt gândirea, vederea, unele plăceri sau onorurile? (...)

Fericirea apare deci ca un bine perfect și autarhic, pentru că ea este scopul tuturor actelor noastre (...) ar trebui poate să lămurim și mai bine ce este ea.
Acest lucru va fi ușor de reali zat dacă vom stabili care este actul specific omului.
Căci, așa cum pentru flautist, pentru un sculptor, ca și pentru o activitate sau îndeletnicire anume, se pare că binele și perfecțiunea rezidă în lucrările lor, tot astfel trebuie să fie și pentru om, dacă există un act care-i este specific. Dacă actul specific unui om este activitatea sufletului conformă cu rațiunea sau cel puțin nu lipsită de rațiune (...) actul propriu unui individ oarecare este identic cu cel al unui om desăvârșit. (Aristotel, Etica nicomahică)


FERICIREA ȘI CREDINȚA

 

Când te caut pe tine, Dumnezeul meu, eu caut viața fericită. Dacă trebuie să spun cum voi căuta viața fericită, îmi pun următoarele întrebări. Să o caut oare prin reamintire, ca și cum aș fi uitat-o, dar încă mai țin minte că am uitat-o? Sau
să o caut prin dorința de a o cunoaște, ca și cum ar fi ceva necunoscut pentru mine? (...)

Abia dacă auzim numele fericire și îndată recunoaștem cu toții că pe ea o râvnim; nu ne încântă doar sonoritatea cuvântului. (...) Căci există o bucurie care nu este dată celor fără evlavie, ci doar acelora care te slujesc de bunăvoie, iar această
bucurie ești tu însuți. Și aceasta este adevărata fericire a vieții, să ne bucurăm întru tine, pentru tine, și din cauza ta; aceasta este fericirea adevărată și nu există altă fericire. (Sf. Augustin, Confesiuni)

Aplicații:
1. Evidențiază problema filosofică abordată în unul dintre textele de mai sus și selectează conceptele utilizate.
2. Determinând relația dintre bine și scopuri la Aristotel, analizează aceeași relație la Sf. Augustin.
3. Argumentează pro și contra posibilității fericirii eudemo nistului.
4. În ce fel ar argumenta eudemonistul rațional că fericirea înseamnă „împăcarea” cu sine și cu lumea?
5. Comentează posibilitatea fericirii tale în sensul armoniei sau dizar moniei dintre scopurile pe care ți le-ai propus și reușitele tale.
6. Elaborează un minieseu pornind de la aprecierile că fericirea este „bine perfect și autarhic” și că „fericirea se află în credința în Dumnezeu”.

 

Etica teleologică. Hedonismul și utilitarismul

 

A doua direcție antică în cadrul eticilor de tip teleologic este hedonismul, întemeiat de către Epicur. Prin ideea de calcul al plăcerilor și prin determinarea înțelepciunii drept „cel mai mare bun”, din care „izvorăsc toate celelalte virtuți”, hedonismul lui Epicur se diferențiază de cel susținut de către Aristip din Cirene, potrivit căruia „scopul este plăcerea particulară, în timp ce fericirea este suma totală a plăcerilor particulare”.


În general, pentru o concepție hedonistă, plăcerea este scopul vieții.
Fiindcă este un bun înnăscut, un bine natural, plăcerea este dezirabilă prin ea însăși. Ca atare, valoarea lucrurilor pe care le dorim sau pe care le respingem este dependentă de prezența sau absența plăcerii. Dar, deși toți oamenii sunt determinați, în mod firesc, să trăiască plăcerea, nu toți urmăresc aceleași plăceri și aceeași cantitate a acestora. Plăcerea este definită, în sens negativ, ca „absența suferinței din corp și a tulburării din suflet”. Plăcerea, ca stare de echilibru a trupului și sufletului, care constă în „a avea spiritul lipsit de orice agitație și corpul lipsit de durere”, asigură omului fericirea. Dar cum ar putea omul să dobândească astfel plăcerea?


Soluția lui Epicur este aparent la îndemână: o viață sănătoasă și alungarea fricii de moarte. Pe scurt, fericirea presupune capacitatea de a elimina, pe cât posibil, ceea ce ne provoacă opusul plăcerii, durerea. Prin nuanțarea
relației dintre plăcere și durere, dintre bine și rău, Epicur argumentează în favoarea ideii că principiul plăcerii nu suprimă normele morale. Plăcerile pot fi înalte sau frivole. Astfel, pentru hedonist, trăirea plăcerii este
una morală, pentru că, deși are înclinația naturală de a o trăi, omul nu se mani festă doar instinctiv în raport cu plăcerea. Că unele plăceri sunt mai valoroa se decât altele este dovedit de faptul că nu toți oamenii rezumă
plăcerea doar la distracții. Dimpotrivă, plăcerea morală este seninătatea înțeleaptă, „judecata sobră” (gr. ataraxia), pentru că înțeleptul o caută și o trăiește ca pe o virtute: cumpătat și cu discreție.


Identificarea unui principiu unic al moralității este scopul demersului filosofic al John Stuart Mill. Acest principiu este utilitatea, care întemeiază principiul celei mai mari fericiri. Este moralmente corect ca fiecare să caute să-și diminueze suferința prin împlinirea scopurilor sale, care nu se rezumă doar la plăcerile fizice. Intelectul, imaginația, creația, în general, conțin și produc de asemenea plăceri, dar superioare. Nefiind știință, ci artă, „morala este domeniul în care se manifestă corectitudinea acțiunilor noastre”. Pentru a demonstra că „promovarea fericirii este principiul ultim al teleologiei” și pentru a preveni înțelegerea eronată a principiului utilității (care afirmă că „fericirea este sinonimă cu utilitatea”), Mill precizează că utilitarismul este o doctrină neegoistă. Fericirea ca utilitate, ca „mod de existență” real și activ, nu contrazice moralitatea, dat fiind că, în mod rațional, utilitaristul ia în calcul, evaluează nu doar cantitatea, ci și calitatea plăcerilor sau durerilor.

Criticii atrag însă atenția asupra generalității termenului „utilitate” (un sadic, de pildă, poate considera că plăcerile sale, fiindu-i „utile”, sunt și morale) sau că dreptatea nu poate fi redusă la utilitate și nici promovată printr-un astfel de principiu exclusivist, individualist. John Rawls, preocupat de pericolul pe care îl implică separația dintre politică și morală, critică utilitarismul clasic, care, în mod abstract, nenuanțat, consideră societatea ca și cum ar fi un singur individ; or, pentru ca binele colectiv (fericirea generală) să fie maximal, ar trebui ca „repartizarea” bunurilor în societate să nu fie aleatorie (întâmplătoare).
De aceea o societate nu poate fi morală decât prin afirmarea priorității justiției și libertății, valori deopotrivă morale și politice.

 

PLĂCEREA ESTE UN BUN ÎNNĂSCUT

 

Deoarece plăcerea este primul dintre bunurile înnăscute, de aceea nu trebuie să alegem orice fel de plăcere ar fi, ci adesea renunțăm la multe plăceri, când din ele decurge o neplăcere mai mare pentru noi. Și de multe ori considerăm multe
suferințe preferabile plăcerilor dacă suportarea timp îndelungat a unor chinuri ne aduce, ca urmare, o plăcere mai mare. De aceea, deși toate plăcerile ne sunt, în mod firesc, un bun apropiat, totuși, prin natură nu orice suferință trebuie totdeauna evitată. (...) Atunci când spunem că plăcerea este scopul vieții, nu înțelegem plăcerile vicioșilor sau plăcerile ce constau în desfătări senzuale (...), ci prin plăcere înțelegem absența suferinței din corp și a tulburării din suflet. Nu succesiunea neîntreruptă de chefuri și orgii face o viață plăcută, ci judecata sobră,
căutarea motivelor fiecărei alegeri și respingeri ca și alungarea acelor păreri prin care cele mai mari tulburări pun stăpânire pe suflet. Dintre toate acestea, primul
și cel mai mare bun este înțelepciunea. (…) (Epicur, Scrisoare către Menoiceus)

 

PRINCIPIUL CELEI MAI MARI FERICIRI

 

Poziția care acceptă ca fundament al moralei utilitatea sau principiul celei mai mari fericiri susține că acțiunile sunt juste în măsura în care tind să promoveze fericirea și injuste în măsura în care tind să producă opusul fericirii. Prin „fericire” se înțelege plăcerea sau absența suferinței; prin nefericire durerea și privarea de plăcere. (...) O astfel de teorie a vieții provoacă multor minți (...) o repulsie de neînvins. A presupune că viața nu are (...) un scop mai înalt decât plăcerea, nici un obiect mai bun și nobil pentru dorință și efort, este după ei absolut josnic și înjositor: o doctrină demnă doar pentru porci. (...)

Potrivit Principiului celei mai mari fericiri (...) scopul suprem cu referire la care și pentru care sunt dezirabile toate celelalte lucruri (fie că ne gândim la binele nostru, fie la cel al altor oameni) este o existență ferită pe cât posibil de
durere și cât mai bogată posibil în plăceri atât în privința calității, cât și a cantității. (John Stuart Mill, Utilitarismul)

Aplicații:
1. Evidențiază problema filosofică abordată în unul dintre textele de mai sus și selectează conceptele utilizate.
2. Compară sintagmele „plăcerea ca utilitate” și „utilitatea ca plăcere”.
3. Precizează semnificația filosofică a conceptelor și a expresiilor plăcere, suferințe preferabile plăcerilor, utilitate.

 

Etica deontologică

 

În general, etica deontologică este construită în jurul întrebării: „Ce este o acțiune morală?”. Pentru că încearcă să răspundă la această întrebare apelând la conceptul de datorie, Immanuel Kant este considerat creatorul acestui tip de etică. El apreciază că acțiunile omului sunt determinate de înclinație sau de datorie. Nu au valoare morală acțiunile din înclinație (când subiectul acționează din interes egoist, cum ar fi, în exemplul său, cazul băcanului care le vinde marfa clienților la un preț fix, valabil pentru oricine, pentru a obține un profit cât mai mare) și nici cele conforme datoriei, dar nu din datorie (deși a fi binefăcător este o datorie, poți acționa în acest sens determinat de plăcerea procurată de aprecierea celor din jur). În schimb, au conținut moral acțiunile realizate din datorie care exclud orice înclinație (când filantropul, insensibil fiind la suferințele celorlalți, datorită propriilor suferințe, mai are însă puterea de a fi binefăcător).


Etica deontologică stabilește că omul, ca ființă rațională, are, dincolo de orice imperative ipotetice, anumite obligații, care se supun voinței autonome (raționale) și care sunt necondiționate. Fiind ființă rațională și morală, omul nu trebuie să fie dezinteresat de consecințele acte lor sale și nici de prevenirea conflictului datoriilor, care se ivesc în orice om. În acest sens, Immanuel Kant operează câteva distincții: între scopuri, între imperative și între acțiunile omului, în funcție de caracterul moral sau nonmo -
ral (al scopurilor, al imperativelor și al acțiunilor care le concretizează).

Împlinirea datoriei, „cea mai sublimă obligație”, înseamnă respectarea imperativului categoric; totodată, aceasta reprezintă condiția „unică și universală a demnității de a fi fericit”. Unicitatea acestui imperativ rezidă și în faptul că, fiind o datorie universală, nu are excepții. Astfel, chiar dacă, uneori, ne folosim de semenii noștri, aceasta nu înseamnă că-i folosim doar ca mijloace, prin urmare, doar în vederea anumitor scopuri. Dacă, de pildă, suntem nevoiți să împrumutăm bani și nu îi mai returnăm, atunci înseamnă că ne-am folosit prietenul doar ca mijloc, ignorând că el este totdeauna și în același timp scop (în sine). Tocmai această restricție universalizează imperativul și, în concepția filosofului, îi conferă calitatea de principiu moral.

În ciuda importanței covârșitoare, filosofiei morale kantiene i se reproșează rigorismul excesiv. În acest sens, de exemplu, deși Kant consideră că într-o lume morală minciuna este un viciu de neacceptat, există și situații în care aceasta poate fi justificată, chiar cu prețul încălcării conștiente a datoriei de a nu minți. A respecta rugămintea cuiva de a nu spune familiei sale adevărul că el este grav bolnav reprezintă, potrivit concepției kantiene, o încălcare a datoriei de a nu minți.

De asemenea, mila, compasiunea, chiar dacă este calificată drept înclinație, se manifestă ca un sentiment profund, care nu suprimă morala. Aceste limitări nu exclud însă efortul exemplar al filosofului german de a demonstra și de a argumenta că împlinirea datoriei înseamnă respectarea demnității umane.

Faptul că demnitatea omului nu are preț, așa cum au toate celelalte lucruri, nu poate fi doar o consecință a respectării datoriei, ci mai degrabă condiționarea esențială pentru a ne respecta datoria față de om.

 

IMPERATIVUL CATEGORIC

 

Reprezentarea unui principiu obiectiv, întrucât e constrângător pentru voință, se numește o poruncă (a rațiunii), și formula poruncii se numește imperativ. (...)
Toate imperativele poruncesc sau ipotetic sau categoric. Cele dintâi exprimă necesitatea practică a unei acțiuni posibile considerată ca mijloc pentru a ajunge la altceva pe care-l vrem (sau totuși e posibil ca să-l vrem). Imperativul categoric ar fi acela care ar exprima o acțiune ca obiectiv necesară în sine, independent de orice alt scop. (...)

Scopurile pe care și le propune o ființă rațională, după bunul plac, ca efecte ale acțiunii ei (scopuri materiale) sunt toate numai relative; căci ceea ce le dă valoare este numai raportul lor cu o stare particulară a facultății de a râvni (...) Toate aceste scopuri relative nu sunt, așadar, decât baza pentru imperative ipotetice.
Dar să admitem că ar exista ceva a cărui existență, prin ea însăși, să aibă valoare absolută și care, ca scop în sine, să poată deveni baza anumitor legi, atunci în el și numai în el ar putea să rezide principiul unui imperativ categoric posibil, adică al unei legi practice. (...)

Dacă deci există un principiu practic suveran și, în ce privește voința omenească, dacă există un imperativ categoric, el trebuie să fie un astfel de principiu încât din reprezentarea a ceea ce este în mod necesar scop pentru oricine, fiindcă este scop în sine, să constituie un principiu obiectiv al voinței, prin urmare, care poate servi ca lege practică universală. Fundamentul acestui principiu este: natura rațională există ca scop în sine. Astfel își reprezintă omul în mod necesar propria existență și în acest sens el este un principiu subiectiv al acțiunilor omenești.
Dar la fel își reprezintă și orice altă ființă rațională existența ei în virtutea aceluiași principiu rațional care e valabil și pentru mine; deci el este în același timp un principiu obiectiv, din care, ca dintr-un principiu practic suveran, trebuie să poată fi deduse toate legile voinței. Imperativul practic va fi deci următorul: acționează astfel ca să folosești umanitatea atât în persoana ta, cât și în persoana oricui altuia totdeauna în același timp ca scop, iar niciodată numai ca mijloc. (Immanuel Kant, Întemeierea metafizicii moravurilor)

Aplicații:
1. Evidențiază problema filosofică abordată în textul de mai sus și selectează conceptele utilizate.
2. Dă exemple de imperative ipotetice.
3. Analizează structura argumentativă a următorului punct de vedere, indicând premisele și consecințele sale: „Dacă el a ucis, trebuie să moară. Aici nu există nici un substitut care să satisfacă justiția. Nu există nici o similitudine între o viață, oricât de nenorocită, și moarte” (Immanuel Kant).
4. Care sunt „valorile condiționate” la care ai putea să renunți pentru a respecta imperativul categoric?
5. Identifică situații concrete în care, aplicând imperativul categoric, te-ai simțit tratat ca mijloc.

Dicționar kantian
- moralitatea: raportul acțiunilor cu autonomia voinței, adică cu o legisla ție universală posibilă prin maxime;
- voința: cauzalitate a ființelor vii;
- autonomia voinței: este principiu suprem al moralității; este proprietatea voinței prin care aceasta își
este ei înșeși lege;
- eteronomia voinței: este izvor al tuturor principiilor false ale moralității; exprimă aptitudinea voinței de a-și căuta legea în altceva decât în maxima morală;
- imperativul ipotetic: „eu trebuie să fac ceva, fiindcă vreau altceva”; se spune: eu nu trebuie să mint, dacă vreau să rămân respectat;
- imperativul categoric: „trebuie să fac abstracție de orice obiect, astfel încât acesta să nu aibă nici o influență asupra voinței”; se spune: eu nu trebuie să mint chiar dacă acest lucru nu mi-ar aduce nici cea mai mică rușine;
- datoria: necesitate obiectivă a unei acțiuni făcute din obligație.

Tipuri ale datoriei
- față de sine; de exemplu, conservarea vieții;
- față de alții; de exemplu, prevenirea atentatelor contra libertății și proprietății;
- întâmplătoare (meritorie față de sine însuși); de exemplu, a dezvolta, dar și a conserva umanitatea ca scop în sine;
- meritorie față de alții: de exemplu, scopuri le lui să fie pe cât posibil și scopu rile mele.
(Immanuel Kant, Întemeierea metafizicii moravurilor)

 

PROBLEME DE ETICĂ APLICATĂ

 

Faptul că etica tradițională nu are răspunsuri și soluții satisfăcătoare la problemele omului contemporan a impus în filosofia morală un nou domeniu de cercetare și reflecție: etica aplicată. Fără a se substitui teoriilor moralei generale, etica aplicată confirmă, prin actualitatea ei, că nu există un bine general, care să fie unul valabil pentru toată lumea. Totodată, chiar și teoriile moralei tradiționale sunt divergente în privința binelui. Să ne amintim, de pildă, că datoria și utilitatea sunt valori morale concurente, divergente. În general, fac obiectul eticii aplicate acele probleme care, fiind controversate, pun în dispută o mulțime de argumente pro și contra, astfel încât nu există un principiu moral unic pentru soluționarea acestor situații, cum ar fi aspectele legate de evenimente din sfera politicii și
demersurilor sociale sau ale vieții fiecăruia. Ca să facă obiectul eticii practice, situațiile controversate trebuie să poată oferi argumente — pro și contra — din punct de vedere moral, astfel încât, prin soluționarea lor, să se poată preveni conflictele de ordin moral.

Etica aplicată nu este însă „indiferentă” față de cea tradițională, pentru că principiile moralei generale rămân, indiscutabil, reperele la care se raportează problematizările ei. Ceea ce le deosebește este faptul că, în timp ce etica generală problematizează teme abstracte ca ,,binele și răul”, ,,fericirea viitoare” etc., etica aplicată analizează, contextualizând sub aspect moral, situații concrete, individuale, cum ar fi eutanasia, avortul, drepturile civile ale unor minorități, protecția omului în fața expansiunii tehnologiei, lumea afacerilor, ecologia etc. În acest sens, eticianul James Rachels afirmă că morala creștină, care respinge avortul și eutanasia, de exemplu, nu poate oferi „o ghidare morală precisă”. Deși preceptele religioase „pot fi considerate relevante pentru o multitudine de situații”, acestea ,,nu pot oferi răspunsuri precise la întrebările noastre”; mai mult, ,,în numeroase cazuri, Scripturile și tradiția Bisericii sunt ambigue”. Prin urmare, aprecieri de tipul „corect” și „incorect” nu trebuie folosite ape lând la divinitate.

În cazul eutanasiei, în înțelesul ei de „ucidere din milă”, este vizată direct etica practică. Poate fi acuzat medicul de crimă? Ignoră pacientul, din egoism, normele creștine? Pe de altă parte, nici morala utilitaristă nu poate rezolva o asemenea problemă. Dacă, de exemplu, aplicăm principiul utilitarist al lui John Stuart Mill, potrivit căruia ,,legile care interzic eutanasia nu sunt contrare numai bunăstării generale, ci sunt, de asemenea, restricții neîndreptățite asupra oamenilor de a-și controla singuri propriile vieți”, atunci este limpede că utilitarismul se plasează pe poziții anticreș tine, ceea ce contravine spiritului acestei doctrine morale.
În concluzie, etica aplicată nu elimină conflictele valorice, cum nici nu-și propune, de altfel, dar are avantajul că lărgește câmpul tematic al eticii în general și, mai ales, limitează generalitatea, deseori sterilă, a răspunsurilor la probleme ce vizează viața concretă a omului.

 

Motivația morală

 


Noi apreciem prietenia, dragostea și respectul. (...) Aceasta nu este totuna cu acțiunea dintr-un simț abstract al datoriei sau cu dorința de „a face ceea ce este corect”.
Indoielile cu privire la „idealul” imparțialității
Dragostea și prietenia implică părtinire față de cei iubiți și prieteni; amabilitatea față de oameni în genere este de asemenea o virtute, dar o virtute de un tip diferit. (...) ceea ce ne trebuie nu este o cerință generală de imparțialitate, ci o înțelegere a naturii acestor virtuți.
Etica virtuții și feminismul
Problemele legate de viața privată — în care femeia domină în mod tradițional — sunt aproape în întregime absente. Teoria virtuții poate fi văzută ca o corectare a acestui dezechilibru.
(James Rachels)

 

Etica aplicată

 


- a cunoscut o mare expansiune în lumea anglo-saxonă începând cu anii 1970;
- poate fi considerată, în mod legitim, o renaștere a tradiției cazuistice a Evului Mediu și a începutului epocii moderne;
- afirmarea acestui domeniu prin reviste și centre specializate de cer cetare a fost și o urmare a procesului de transformare a filosofului moral în consilier al instituțiilor publice și în profesionist care practică ședințe individuale de counseling;
- primul domeniu în care s-a exercitat etica aplicată a fost bioetica, care s-a afirmat ca disciplină autonomă după ce s-a răspândit tendința de a dota spitalele și institutele de cercetare biomedicale cu „comisii etice”;
- în cadrul eticii aplicate intră și „etica socială”, adică studiul judecăților morale în domenii legate de drepturile civile, de caracterul (i)li cit al războiului, de responsa bilitățile colective asupra indivizilor.

 

STUDIU DE CAZ

I. TERMENII 
1.1 Prezentarea cazului Viitorii părinți află înainte de nașterea copilului că acesta va avea o boală gravă: sindromul Down.
Consultă mai mulți medici. Unii i-au sfătuit să renunțe la a da naștere copilului, avertizându-i că speranța de viață este limitată și că dezvoltarea copilului va fi afectată sub ambele aspecte: fizice și psihice. Alții, dimpotrivă, îi îndeamnă să nu renunțe, cu speranța că în viitor medicina ar putea oferi soluții.

1.2 Cazuistică
- părinții sunt conștienți de gravitatea bolii copilului;
- părinții știu că avortul este interzis de morala creștină;
- nu există nicio certitudine pentru un tratament eficient în viitorul apropiat.

1.3 Întrebări privind problema
- indică două argumente pro și contra pentru o soluționare a cazului;
- ce opțiune a părinților ar putea fi apreciată ca fiind contrară moralei?
- cum ar trebui să se acționeze: în favoarea copilului sau în favoarea părinților?
- dacă părinții nu ar fi în măsură să-și îngrijească copilul, cum se va implica societatea?

II. PROBLEMATIZARE
Ce soluții ar sugera:
a) eudemonistul raționalist?;
b) eudemonistul religios?;
c) utilitaristul?

III. TEME DE MEDITAȚIE
Viața este sacră pentru orice individ uman.
Cum îi ocrotește societatea pe cei aflați în dificultate?
În ce măsură ar fi justificat oprobriul moral, în cazul în care părinții ar renunța să dea viață unui copil cu handicap?
Comentează, în sensul eticii aplicate, afirmația ,,Etica e făcută să guverneze acțiu nea și nu doar opinia” (Thomas Nagel).

 

Aplicații:
1. Întocmește un tablou al adepților, respectiv al adversarilor, uneia dintre situațiile:
a) este necesară folosirea drogurilor pentru tratarea unor boli incurabile;
b) interzicerea circulației autoturismelor pentru reducerea noxelor din atmosferă;
c) plafonarea impozitării veniturilor, indiferent de mărimea acestora;
d) acceptarea tacită a faptului că în campaniile electorale se fac pro misiuni care nu vor fi respectate.

2. Identifică o situație etică problematică și analizeaz-o din una dintre următoarele perspective:
a) poziția contractualistă: acordurile etice vizea ză respectarea clauzelor contractuale;
b) poziția utilitaristă: acordurile etice vizează ca toți participanții să beneficieze din acea acțiune;
c) poziția moralei generale: analiza deciziei etice ține cont de natura personală a omului, al cărui scop este propria realizare.



MORALA PLAN DE IDEI

 


I. Specificul moralei
- concepte de bază ale moralei
- sfera morală
- valori morale
- reguli morale

- etica și tipurile ei.

II. Binele și răul

- temeiuri și valori morale fundamentale
- abordarea metafizică a binelui (Platon)
- sursa binelui și a răului în concepția lui Nietzsche (voința de putere)
- morale de stăpâni și morale de sclavi
- funcția morală a resentimentului.

III. Tipuri de etică și teoriile moralei tradiționale
- etica teleologică
problema fundamentală: determinarea celui mai mare bine pentru om
- eudemonismul rațional:
— activitatea rațională, conformă cu virtutea (Aristotel)
- eudemonismul teologic:
— fericirea autentică rezidă în mântuirea sufletului sau în împăcarea omului cu Dumnezeu (Sf. Augustin)
- hedonismul antic:
— Aristip din Cirene: plăcerea este dorită pentru ea însăși
— Epicur: plăcerea este scopul vieții, dar viața trebuie să fie înțeleaptă, cumpătată și dreaptă
- consecinționismul (consecvențialismul) utilitatea (ca o consecință a acțiunilor noastre) este principiul celei mai mari fericiri (John Stuart Mill)
- etica deontologică
- principiul datoriei fundamentează actul moral-rațional, indiferent de consecințele acestuia (Imm. Kant)
- autonomia voinței
- omul ca scop în sine
— distincția dintre persoane și lucruri;
— imperativul categoric.

IV. Etica aplicată
- diferențierea față de eticile tradiționale — abstracte, generale; irelevanța teore tizări lor abstracte ale moralei tradiționale
- conflictele și dilemele morale pot fi rezolvate doar în contexte concrete, determinate și nu impun soluții generale, definitive, universale.

 

Evaluare

 


1. În accepția filosofiei, morala exprimă nevoia omului de a-și raționaliza comportamentul față de semeni. Identifică principalele categorii morale prin care apreciem
acțiunile noastre din acest punct de vedere.
2. Toma d’Aquino afirma că „obiectul unei acțiuni umane (…) dă actului respectiv pecificul său moral”. Comentează acest punct de vedere.
3. Exemplifică o situație în care nu te simți constrâns dacă respecți regula „să nu faci în mod intenționat răul!”.
4. Scrie un text în care să folosești în mod corect termenii: moral, imoral, amoral, plăcere, virtute, utilitate.
5. Fie următoarea precizare: „Moralitatea este cel puțin efortul de a îndruma comportamentul cuiva cu ajutorul rațiunii — adică de a face acel lucru pentru care există cele mai bune temeiuri — acordând în același timp valoare egală intereselor fiecărui individ” (J. Rachels). Arată dacă această definire minimală este adecvată principalelor teorii morale pe care le-ai studiat în acest capitol.
6. În Antichitate, au fost identificate la un moment dat trei tipologii umane: „iubitorul de înțelepciune”, „iubitorul de victorii” și „iubitorul de câștig”. Identificând plăcerile
corespunzătoare fiecăreia, analizează, potrivit concepției aristotelice, care dintre cele trei repre zintă binele autentic.
7. Citește cu atenție afirmația: „Prin urmare, cel rău este rău doar datorită unei erori; luați-i eroarea și îl veți face inevitabil bun” (Fr. Nietzsche). Por nind de aici, analizează diferența dintre morala de stăpâni și morala de sclavi.
8. Compară imperativul categoric cu regula recunoașterii voinței semenului ca fiind egală cu a ta și elaborează un dialog imaginar între Fr. Nietzsche și Imm. Kant.
9. Elaborează un eseu despre moralitate plecând de la următorul text: „Și, după cum spune Heraclit, este încă și mai dificil să lupți cu plăcerea decât cu mânia. În legătură cu ceea ce este mai greu intervin însă totdeauna arta și virtutea; căci, prin intervenția lor, binele se transformă în și mai bine” (Aristotel).
10. Argumentează pro sau contra în legătură cu următoarea aserțiune: Dezvăluirea în presă a unor aspecte ale vieții particulare ale unei persoane publice nu încalcă cerințe etice fundamentale.
11. Identifică principalele consecințe etice pe care le implică următoarele abordări filosofice: a) „Fericirea este activita tea conformă cu virtutea „(Aristotel); b) „A desconsidera dictatul rațiunii este echi valent cu a
disprețui porunca lui Dumnezeu” (Toma d’Aquino); c) „(…) fundamentul moralei este utilitatea, sau principiul celei mai mari fericiri” (J.St. Mill).
12. Pornind de la aserțiunea lui J.St. Mill, potrivit căreia promovarea fericirii „este justificarea și trebuie să fie instanța de control a tuturor scopurilor noastre, dar nu este ea însăși singurul scop”, elabo rează un eseu despre relația dintre fericire și moralitate, având în vedere urmă toarele cerințe:
a) identificarea problemei pe care o abordează;
b) identificarea și prezentarea soluției pe care o susține autorul;
c) identificarea și analiza argumentului prezentat în text;
d) indicarea si caracterizarea unei concepții alternative în legătură cu problema respectivă;
e) analiza comparativă a celor două concepții;
f) prezentarea și argumentarea unui punct de vedere personal.

Alte Lectii din filosofie

Please enable / Bitte aktiviere JavaScript!
Veuillez activer / Por favor activa el Javascript![ ? ]