Mihai Viteazul





Mihai Viteazul deschide în istoria poporului român o nouă epocă, care se va desfăşura sub semnul marii lui înfăptuiri politice: Unirea Ţărilor Române. Puternica personalitate a marelui domn şi faptele sale, de răsunet european, au dat un nou curs politic istoriei Ţărilor Române.
Ridicându-se împotriva regimului dominaţiei otomane şi biruind în raporturile cu Poarta, el a dovedit resursele puterii pe care Ţara Românească le avea. Sporind prestigiul acesteia prin Unirea Ţărilor Române, Mihai Viteazul a pus sub semnul întrebării, deopotrivă, stăpânirea otomană şi tendinţele de dominaţie ale Imperiului Habsburgic şi Poloniei. Dar domnia lui Mihai Viteazul, şi mai cu seamă stăpânirea lui în Transilvania, a fost pentru nobilimea de aici un prim semn al prăbuşirii dominaţiei ei în viitor. Unirea din timpul lui Mihai Viteazul a devenit un simbol în epoca emancipării naţionale pentru unirea într-o singură ţară.
Ca urmare a războaielor purtate în Asia, cu perşii şi, în Europa, cu puterile creştine, cerinţele Imperiului Otoman faţă de Ţările Române au sporit. Amestecul în treburile interne, abuzurile de tot felul şi ştirbirea autonomiei interne vădeau intenţia de a le transforma în paşalâcuri. Tributul Ţării Româneşti ajunsese la suma de 155 000 galbeni. Singura soluţie de a ieşi din acest impas era o angajare de puterile creştine în lupta antiotomană.
În aceste împrejurări politice, o parte a boierimii pregătea înscăunarea lui Mihai Viteazul (1593-1601) pe tronul Ţării Româneşti.

Înainte de a fi domn, a câştigat o vastă experienţă străbătând lumea Răsăritului. A parcurs toate treptele dregătoriilor, ajungând ban al Craiovei. Cu asentimentul sultanului, sprijinit de boieri, de puternica familie a Buzeştilor, de Cantacuzinii de la Constantinipol, în 1593 ocupă tronul. El a avut şi sprijinul principelui Transilvaniei, Sigismund Báthory.
Pentru cucerirea liniei Dunării, intrată sub stăpânirea lui Mihai din primele luni ale anului 1595, oastea otomană se pregătea de luptă. Duşmanul a încercat să treacă fluviul. Primele tentative au eşuat. Mai multe unităţi de munteni, moldoveni şi cazaci au făcut incursiuni pe malul Dunării, pustiind Nicopole şi Bagdadul. Insuccesele l-au determinat pe sultan să încredinţeze comanda trupelor bătrânului vizir Sinan-Paşa, care, între 14 şi 17 august 1595, a trecut Dunărea la Giurgiu. Pregătind lovitura decisivă, Mihai, cu 15 000 de oameni, ajutat şi de o oaste din Transilvania, condusă de Albert Kiraly, a ales locul favorabil de luptă la Călugăreni, pe apa Neajlovului. Folosind cu pricepere terenul (râul, mlaştina, zona păduroasă), la 23 august 1595 Mihai a repurtat, şi datorită exemplului personal, o mare victorie.
Armata otomană retrasă spre Giurgiu se reorganizează. Domnul, pentru a evita o nouă luptă, se îndreaptă spre munţi, aşteptând ajutor de la Sigismund Báthory. Între timp, Sinan-Paşa a ocupat oraşul la Bucureşti, începând organizarea ţării în paşalâc. Încercarea de organizare a paşalâcului a provocat o categorică opoziţie a tuturor forţelor sociale şi mai cu seamă a maselor ţărăneşti.
În luna septembrie, 20 000 de ostaşi trimişi de Sigismund, împreună cu un contingent de artilerişti toscani, se unesc cu oastea refăcută a lui Mihai. Ei eliberează Târgoviştea şi-I urmăresc pe otomani. Contraofensiva le-a fost uşurată de loviturile date de masele populare cotropitorilor otomani. Ajunsă la Giurgiu, o mare parte din oastea otomană şi-a găsit moartea în Dunăre. Aici, trupele unite ale Ţării Româneşti, Transilvaniei şi Moldovei au zdrobit trupele otomane, care încercau să treacă Dunărea pe un pod de vase, au ocupat, Giurgiu obţinând o strălucită victorie. Această izbândă a însemnat asigurarea independenţei Ţării Româneşti. Victoria a dovedit că unirea eforturilor Ţărilor Române este cheia succesului militar şi temeiul păstrării neatârnării.

În perioada care urmează, în relaţiile cu Poarta, Mihai alternează negocierile cu politica de confruntare armată. Acţiunile lui sunt tot mai îndrăzneţe şi încununate de succes. În aceşti ani reapare însă şi opoziţia boierească, nemulţumită de domnia lui autoritară. Uneltirile de la Istanbul pentru a aduce un nou domn, comploturile boiereşti, năvălirile tătarilor, intenţiile polonilor de a pune în scaun pe Simion Movilă, fratele domnului moldovean, precum şi confruntările dintre imperiali şi otomani în Ungaria îl fac pe Mihai să-şi dea seama că singura soluţie posibilă este pacea cu otomanii, în condiţiile recunoaşterii domniei şi independenţei ţării. Mihai încheie pacea cu otomanii în 1597, nu înainte de a fi întărit alianţa cu Transilvania. Pacea cu Imperiul Otoman a fost determinată de politica nedecisă a Imperiului Habsburgic, de înscăunarea lui Ieremia Movilă în moldova de către Polonia şi de renunţarea lui Sigismund la tron în favoarea austriecilor. În aceste împrejurări, pentru Ţara Românească se prefigura o situaţie dificilă.
Convins că pacea cu Imperiul Otoman însemna de fapt un armistiţiu, duce tratative cu Imperiul Habsburgic şi semnează un tratat, în 1598. Aceasta a anulat pretenţiile de suzeranitate ale principelui Transilvaniei asupra Ţării Româneşti. Mihai s-a dovedit cu acest prilej un mare şi iscusit diplomat, ştiind să deschidă noi posibilităţi de afirmare a ţării şi planurilor sale de viitor. Introducerea în tratatul cu imperialii a clauzei domniei ereditare în familia domnului şi a independenţei ţării mărturiseşte gândurile politice ale marelui voievod.
Mihai a desfiinţat, în condiţii externe nu întotdeauna favorabile şi sub presiunea boierimii, dreptul de liberă strămutare a ţăranilor, legându-I de glie (1595-1596). Documentele afirmă că ţăranul “care pe undeva va fi acolo să fie rumân veşnic, unde se va afla”. Au fost transformaţi în şerbi şi unii ţărani liberi şi orăşeni, retraşi în faţa pericolului otoman în timpul războiului şi aşezaţi pe pământurile boiereşti. Prin acest act, Mihai a servit interesele boierimii. A urmărit în acelaşi timp, întărirea puterii centrale, asigurarea de venituri boierimii şi domniei în vederea susţinerii politicii de independenţă.
Situaţia politică a ţării părea pentru un moment parţial consolidată. Nu după mult timp însă, politica oscilantă şi nehotărâtă a lui Sigismund, revenit la tron pentru scurtă vreme, aduce pe tronul Transilvaniei pe cardinalul Andrei Báthory, sprijinitor al politicii poloneze. Aceasta a însemnat renunţarea la politica de independenţă faţă de otomani. În aceeaşi vreme, apropierea de Polonia deschidea calea lui Simion Movilă spre tronul Ţării Româneşti. Momentul impunea o soluţie imediată, hotărâtă, fiindcă dominaţia poloneză în Ţările Române ar fi dus la anularea rezultatelor politice obţinute de Mihai Viteazul. Era ameninţată independenţa Ţării Româneşti şi, de asemenea, sistemul politic întemeiat pe alianţa Ţărilor Române. Cu atât mai mult, cu cât Andrei Báthory a adoptat o politică hotărât duşmănoasă faţă de Mihai, cerându-i recunoaşterea suzeranităţii, apoi părăsirea ţării.
Situaţia politică a ţării părea pentru un moment parţial consolidată. Nu după mult timp însă, politica oscilantă şi nehotărâtă a lui Sigismund, revenit la tron pentru scurtă vreme, aduce pe tronul Transilvaniei pe cardinalul Andrei Báthory, sprijinitor al politicii poloneze. Aceasta a însemnat renunţarea la politica de independenţă faţă de otomani. În aceeaşi vreme, apropierea de Polonia deschidea calea lui Simion Movilă spre tronul Ţării Româneşti. Momentul impunea o soluţie imediată, hotărâtă, fiindcă dominaţia poloneză în Ţările Române ar fi dus la anularea rezultatelor politice obţinute de Mihai Viteazul. Era ameninţată independenţa Ţării Româneşti şi, de asemenea, sistemul politic întemeiat pe alianţa Ţărilor Române. Cu atât mai mult, cu cât Andrei Báthory a adoptat o politică hotărât duşmănoasă faţă de Mihai, cerându-i recunoaşterea suzeranităţii, apoi părăsirea ţării.
Conştient de destrămarea coaliţiei antiotomane, Mihai şi-a dat seama că, în aceste împrejurări politice primejdioase, numai unirea Ţărilor Române sub o singură cârmuire mai putea salva independenţa obţinută cu atâtea sacrificii.
Mihai, ca şi împăratul Rudolf, dorea înlăturarea lui Andrei Báthory şi scoaterea Transilvaniei din sistemul politic polon favorabil alianţei otomane. Pentru aceasta trebuiau întreprinse măsuri energice. Mihai Viteazul are meritul de a fi luat singur hotărârea înlăturării lui Andrei Báthory şi de eliberarea Transilvaniei în vederea înfăptuirii unirii Ţărilor Române. În fruntea unei armate Mihai trece din pasul Buzăului (14 octombrie 1599), pătrunzând în Braşov. A doua coloană, adusă din Oltenia de către boierii Buzeşti şi de banul Udrea, a pătruns în Transilvania prin pasul Turnu roşu. Cele două armate au făcut joncţiunea la Tălmaciu, lângă Sibiu. Mihai dispunea acum de peste 20 000 de ostaşi.
Bătălia cu oştirea lui Andrei Báthory s-a dat la Şelimbăr, lângă Sibiu (28 octombrie 1599). În sprijinul lui Mihai au venit şi vreo 2000 de secui, conduşi de Moise Székely. Lupta s-a sfârşit cu o strălucită victorie a lui Mihai. Acest succes a însemnat readucerea Transilvaniei la alianţe antiotomane şi unirea sa cu Ţara Românească. Victoria lui Mihai Viteazul a contribuit la declanşarea unor puternice mişcări ţărăneşti îndreptate împotriva nobililor. Iobagii - spun izvoarele – începură să se mişte, “întemeindu-se pe încrederea ce le-o da un principe de naţia lor”. La 1 noiembrie , primit cu mult alai, domnul a intrat în Alba-Iulia, capitala Transilvaniei.
. A introdus boieri munteni în Consiliul principatului; Teodosie Rudeanu a fost numit logofăt pentru ambele ţări; a numit în cetăţile Transilvaniei căpitani dintre oamenii lui de încredere; a dat porunci în limba română; a făcut danii pe seama nobilimii române. În aceeaşi vreme, a obligat să acorde drept de păşunat satelor româneşti şi scutire de robotă preoţilor români. Se cristalizează ideea considerării religiei ortodoxe ca religie receptă şi a aşezat Mitropolia Ortodoxă a Transilvaniei la Alba-iulia. A întărit secuilor vechile libertăţi, ca unora “ce au oştit pentru binele obştimii creştineşti”,adică împotriva otomanilor. Mihai Viteazul încearcă să creeze o bază socială, mai cu seamă românească, domniei. Toate aceste măsuri au arătat tendinţa de unificare politică a celor două ţări române. Încercarea de a introduce administraţia română şi, în general, politica lui Mihai Viteazul au nemulţumit nobilimea şi au înrăutăţit raporturile cu împăratul.

Pentru crearea frontului comun antiotoman al celor trei ţări româneşti, trebuia înlăturat Ieremia Movilă, supus polonilor, tributar otomanilor şi duşman al lui Mihai. În primăvara anului 1600, o armată condusă de Mihai a trecut prin pasul Oituz înaintând pe Trotuş, iar alta prin pasul Rodna, sub conducerea lui Baba Novac. Din sud, din Ţara Românească, înainta oastea condusă de Nicolae Pătraşcu, fiul lui Mihai.

Oştile moldovene au trecut de partea gloriosului domn, uşurându-I biruinţa. După trei săptămâni, toată Moldova se afla sub stăpânirea lui Mihai. Pentru prima dată în istorie, cele trei Ţări Române erau unite sub aceeaşi cârmuire. De acum înainte, Mihai se va intitula “domn al Ţării româneşti, al Ardealului şi a toată Ţara Moldovei”.
Înfăptuirea unirii politice a Ţărilor Române de către Mihai Viteazul, în condiţiile politice ale epocii, a răspuns unei necesităţi istorice. Ea venea ca o încoronare a unei îndelungate evoluţii istorice, la care au colaborat o seamă de factori. În primul rând, faptul că Ţările Române, pe deasupra separatismului politic, reprezentau o singură civilizaţie, creaţie a poporului român, unitar prin originea lui etnică, prin limbă, cultură şi religie. Ideea o exprimau boierii munteni, într-om scrisoare prin care cereau a fi la un loc cu Ţara Românească, fiindcă “suntem toţi de o limbă şi o lege”. Ideea solidarităţii între români s-a văzut şi în atitudinea ţăranilor de origine română din Transilvania care, la vestea victoriei de la Şelimbăr, s-au ridicat împotriva nobilimii maghiare.

Înfăptuirea politică a lui Mihai a stârnit nemulţumirea duşmanilor externi şi interni. Formarea unui stat puternic nu era pe placul habsburgilor, polonilor şi otomanilor, fiecare urmărind să stăpânească Ţările Române. Nobilimea transilvăneană submina realizarea lui Mihai Viteazul, văzându-şi ameninţate pivilegiile sociale şi politice.
În lipsa lui Mihai din Transilvania, nobilimea s-a răzvrătit şi a trecut de partea generalului imperial Gheorghe Basta, depunând jurământ împăratului, la Turda. În faţa acestei situaţii, Mihai înfruntă oastea nobilimii şi a lui Basta la Mirăslău, lângă Aiud (18 septembrie 1600). Înfrânt, se retrage spre Făgăraş. În Moldova, polonezii îl readuseră pe Ieremia Movilă, continuându-şi apoi înaintarea în Ţara românească, pentru instalarea lui Simion Movilă.
Cu oastea sa, pentru a preîntâmpina acţiunea polonezilor, Mihai a trecut munţii, dar a fost înfrânt. În aceste condiţii, domnul se îndreaptă spre Curtea imperială, pentru a-I solicita ajutor împăratului. Mihai ajunge foarte curând la înţelegere cu împăratul, deoarece nobilimea se răsculase împotriva reprezentanţilor împărăteşti, proclamându-l, din nou, principe pe Sigismund Báthory.
Astfel, oastea lui Mihai şi oastea lui Basta pornesc la înlăturarea lui Sigismund. Între timp, boierii Buzeşti au alungat din ţară pe Simion Movilă şi oastea polonă. Lupta cu Sigismund Báthory s-a dat la Guruslău, lângă Zalău (la 3 august 1601), Sigismund fiind înfrânt. Mihai era din nou domn al Ţării Româneşti şi pe cale de a se înstăpâni în Transilvania. El putea de acum să continue opera de refacere a Unirii. Basta, dominat de ambiţii proprii, fiind convins de adeziunea curţii imperiale care dorea Transilvania pentru imperiu, a pus la cale asasinarea lui Mihai, săvârşită la 19 august 1601, în tabăra de lângă Turda.

Alte Lectii din istorie

Please enable / Bitte aktiviere JavaScript!
Veuillez activer / Por favor activa el Javascript![ ? ]