Ideologii şi practici politice democratice
- Caracteristici generale ale evoluţiei regimurilor democratice din Europa.
- La încheierea Primului Război Mondial, regimurile democratice s-au instaurat în unele dintre statele nou constituite în centrul şi estul Europei, aşa cum a fost cazul Cehoslovaciei.
- Totuşi, perioada interbelică, a fost dominată de instaurarea, inclusiv în noile state europene, a regimurilor autoritare sau dictatoriale (Polonia, Iugoslavia, Austria etc.).
- Regimurile democratice, bazate pe principiul separării puterilor în stat, vot universal, alegeri libere, respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, pluripartidism, s-au consolidat în ţările nordice, precum Danemarca, Suedia sau Norvegia, şi în cele mai multe state din vestul Europei.
- Trăsăturile regimurilor democratice erau conforme principiilor înscrise fie în programele partidelor bazate pe ideologii politice de dreapta (liberale, conservatoare, creştin-democrate), fie în acelea ale formaţiunilor socialiste sau social-democrate, exponente ale ideologiei de stânga.
- În Marea Britanie, unde se aplică principiul regele conduce, dar nu guvernează, prim-ministrul, şef al majorităţii parlamentare, are un rol însemnat, îşi alege miniştrii şi are puteri executive extinse.
- Cele mai puternice formaţiuni politice au fost, după 1918, Partidul Conservator şi Partidul Laburist. În prima jumătate a secolului al XX-lea, s-a remarcat personalitatea lui Winston Churchill, prim-ministru, din partea Partidului Conservator, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial (1940-1945; apoi, după război, în 1951-1955).
- În perioada postbelică, alt prim-ministru conservator, Margaret Thatcher, s-a afirmat prin acţiunile de consolidare a economiei, prin privatizarea unor întreprinderi şi servicii de stat, cât şi prin cele care au vizat creşterea prestigiului extern al ţării.
- Franţa, a avut între anii 1918 şi 1940 un regim democratic republican, caracterizat însă prin instabilitate guvernamentală (au funcţionat 42 de guverne).
- După al Doilea Război Mondial, a fost adoptată o nouă Constituţie, care instituia un regim parlamentar clasic. Charles de Gaulle, preşedinte al ţării din anul 1959, a susţinut ideea consolidării puterii şefului statului acesta având dreptul să se pronunţe asupra liniilor generale ale politicii interne şi externe a ţării.
- Reforma constituţională din anul 1962, a stabilit ca preşedintele Franţei să fie ales de cetăţeni prin vot universal, nu de un colegiu electoral, ca până atunci.
- În timpul preşedintelui Georges Pompidou, a fost continuată politica lui de Gaulle, Franţa înregistrând progrese economice importante, dar problemele sociale s-au menţinut Unul dintre preşedinţii de stânga a fost François Mitterand, din partea Partidului Socialist. Datorită flexibilităţii articolelor Constituţiei, în Franţa a fost posibilă şi coabitarea la putere a unui preşedinte şi a unui prim-ministru de orientări diferite. Astfel s-a întâmplat, de exemplu, în anul 1986, preşedintele Mitterand fiind de orientare politică de stânga, iar prim-ministrul Jacques Chirac, de dreapta.
- În primul deceniu interbelic, Germania a fost organizată prin Constituţia de la Weimar ca o ţară cu un regim politic democratic. Situaţia s-a schimbat însă, din 1933, când puterea a fost preluată de regimul dictatorial naţional-socialist.
- În a doua jumătate a secolului al XX-lea, germanii au fost nevoiţi să trăiască în două state separate. În zona de ocupaţie militară a aliaţilor occidentali, s-a constituit un stat democratic, având ca formă de guvernământ republica federală, care a devenit apoi membru NATO şi al Comunităţii Economice Europene (Republica Federală Germană). Un rol însemnat în istoria germană l-a avut cancelarul creştin-democrat Helmuth Kohl, în timpul căruia s-a realizat reunificarea Germaniei (1990).
Trăsături specifice ale regimurilor democratice.
