O scrisoare pierduta de Ion Luca Caragiale - eseu
Literatura română din a doua jumătate a secolului al XIX-lea se detașează prin promovarea unei literaturi autentice care să înlocuiască ”formele fără fond” , context în care se remarcă scrierile celor patru mari clasici: M. Eminescu, I. Creangă, I. Slavici și I. L. Caragiale. Cel din urmă, dramaturg și prozator excepțional, este considerat cel mai de seamă reprezentant al dramaturgiei noastre, fiind numit “un Molière al romanilor”. Opera sa se contureză în două universuri artistice distincte, unul comic și satiric, în manieră realistă, identificat în schițe și cele patru comedii ("O noapte furtunoasă", "Conul Leonida față cu reacțiunea", "O scrisoare pierdută", "D-ale carnavalului"), dar și unul grav, cu accente tragice, reliefat în nuvele și în drama ”Năpasta”.
Ion Luca Caragiale, se evidențiază în literatura autohtonă drept un spirit critic faţă de societatea vremurilor, Pompiliu Constantinescu observând în lucrările sale "cea mai lucidă inteligenţă satirică românească". Opera “O scrisoare pierdută” a fost reprezentată pe scenă în anul 1884 şi este o comedie, specie a genului dramatic, care stârneşte râsul prin surprinderea unor moravuri, a unor tipuri umane sau a unor situaţii neaşteptate, cu final fericit. Aparţinând realismului clasic, se regăsesc în cadrul său trăsături precum satirizarea unor aspecte sociale, spiritul de observaţie acut, veridicitatea redată de tehnica detaliului semnificativ, echilibrul compoziţional şi tipologiile prezente. Criticul literar Edgar Papu afirma faptul că "O scrisoare pierdută" este o comedie ce "atinge amploarea unei epopei eroi-comice".
Caracterul realist al operei rezidă în principala sursă de inspiraţie, respectiv evenimentele de pe scena politică a anului 1883, marcat de problema revizuirii Constituţiei ce a divizat partidul liberal în două grupări: cea moderată, condusă de I. C. Brătianu, şi cea radicală, condusă de C. A. Rosetti.
Tema ilustrează degradarea vieţii politice, sociale şi private, concretizată prin surprinderea unui episod din campania electorală pentru desemnarea unui candidat pentru viitoarele alegeri parlamentare. Viziunea autorului este una realistă, Caragiale încercând să redea cu acurateţe detalii ale societăţii în care a trăit, utilizând comedia pentru a masca tragedii existente în realitatea imediată, dat fiind faptul că "fondul comediilor lui Caragiale este rece şi cinic"(Mihail Dragomirescu), scrierea sa având funcţie moral-terapeutică.
La nivel morfologic, titlul este constituit dintr-un substantiv articulat nehotărât, marcând generalitatea evenimentului şi faptul că acesta se poate repeta în orice context (aspect accentuat şi de pierderile repetate ale aceleiaşi scrisori), şi un adjectiv care înglobează intriga textului literar. Acesta pune în evidenţă contrastul comic dintre aparenţă şi esenţă, numind instrumentul şantajului politic ("o scrisoare pierdută"), documentele intime folosite în acest scop reprezentând un morav des întâlnit în epocă.
Indicaţiile scenice sau didascaliile, singurele intervenţii în text ale autorului, elemente de metatext, sunt o modalitate de explicare suplimentară din partea acestuia, care ajută la interpretarea scenică şi la regia spectacolului teatral. În opera de faţă, acestea punctează gesturile, atitudinea şi trăirile personajelor "(gustă din paharul cu apă)" "(impunător)", "(naiv)", "(aparte)", reprezentând de asemenea o metodă de caracterizare directă a personajelor, de către autor, dar şi descriu ambientul- "anticameră bine mobilată".
În ceea ce priveşte contextul spaţio-temporal, acţiunea comediei se desfăşoară "în capitala unui judeţ de munte, în zilele noastre". Reperul spaţial vag, fără a numi cu exactitate elemente toponimice, are efect de generalizare, indicând faptul că evenimentele se pot produce oriunde în ţară. Timpul precizat este sfârşitul secolului al XIX-lea, în perioada campaniei electorale, în interval de trei zile, condiţionat de scopul operei dramatice de a fi pusă în scenă. Relaţiile temporale sunt în cea mai mare parte cronologice, cu excepţia unor situaţii în care perspectiva temporală este discontinuă, remarcându-se alternanţa temporala a întâmplarilor, prin flashback.
Se remarcă un singur tip de conflict în operă, respectiv cel exterior, cel principal constând în înfruntarea pentru putere politică a două forţe opuse: reprezentanţii partidului aflat la putere (prefectul Ştefan Tipătescu, Zaharia Trahanache şi soţia sa, Zoe) şi gruparea independentă consituită în jurul lui Nae Caţavencu, avocat şi proprietar al ziarului "Răcnetul Carpaților". Conflictul are la bază contrastul dintre aparenţa personajelor, ceea ce îşi doresc să pară, şi esenţa lor, ceea ce sunt de fapt. Conflictul secundar este redat de grupul Farfuridi-Brânzovenescu, ce se teme de trădarea prefectului. Există totodată conflicte minore între personaje, analizabile în diferite scene, precum cel dintre Caţavencu şi Tipătescu, în confruntarea din salonul prefectului, în care Caţavencu refuză toate funcţiile propuse de Tipătescu în locul celei de deputat. Tensiunea dramatică este susţinută gradat prin înlănţuirea evenimentelor care conduc spre rezolvarea conflictului, în finalul fericit al piesei, şi prin tehnica "bulgărelui de zăpadă" ce constă în amplificarea treptată a conflictului.
Ca structură, comedia este împărțită în patru acte şi 44 de scene. Înaintea operei se află o listă cu personajele, cărora autorul le atribuie anumite însuşiri. Textul este conceput ca o succesiune dinamică de replici, iar principalul mod de expunere este dialogul. Coerenţa textului dramatic este asigurată de relaţiile de simetrie şi opoziţie. Simetria este conferită de existenţa celor două scrisori de amor, folosite drept şantaj politic, subliniind astfel imoralitatea omniprezentă. De asemenea, aceasta se remarcă şi prin opoziţia dintr incipit şi final. Dacă acţiunea începe prin lupta celor două partide politice, ea se încheie cu împăcarea tuturor.
Acţiunea operei dramatice este structurată pe momentele subiectului, întâmplările prezentate derulându-se concentric în jurul pretextului. Astfel, în primul act, expoziţiunea îi înfăţişează în salonul prefectului Ştefan Tipătescu, pe acesta şi pe poliţistul oraşului, Ghiţă Pristanda, discutând articolul semnat de Nae Caţavencu în ziarul "Răcnetul Carpaţilor", iar ulterior despre spionarea adversarilor politici din seara precedentă, precum şi despre numărarea steagurilor puse de poliţist. Venirea lui Trahanache cu vestea deţinerii unei scrisori de amor de către adversarul lor politic declanşează conflictul dramatic principal, reprezentând totodată intriga, pierderea scrisorii de amor producându-se înaintea începerii comediei.
Actul al doilea cuprinde desfăşurarea acţiunii ce începe cu numărarea voturilor, cu o zi înaintea alegerilor. Se declanşează conflictul secundar, teama grupului Farfuridi-Brânzovenescu de trădarea prefectului. Este evidenţiată o discrepanţă între atitudinile abordate de cei doi actanţi în povestea scrisorii de amor, Tipatescu cerându-i lui Pristanda arestarea lui Caţavencu şi percheziţia locuinţei, în vreme ce Zoe se foloseşte de capacităţile sale de convingere specifice principiului feminin pentru a-l determina pe Tipătescu să susţină candidatura avocatului din opoziţie, în schimbul returnării scrisorii. Prefectul nu acceptă acest compromis politic, Zoe fiind singura care îi promite sprijinul lui Caţavencu. Totuşi, de la centru este primită o depeşă care solicită alegerea unui alt candidat pentru colegiul al II-lea.
În actul III, în sala mare a primărie Farfuridi şi Caţavencu îşi susţin discursurile în cadrul întrunirii electorale. Între timp, Trahanache găsește o poliţă falsificată de Caţavencu, pe care intenţionează s-o folosească pentru contraşantaj. Punctul culminant este atins în momentul în care Trahanache anunţă numele candidatului susţinut de comitet, şi anume Agamiţă Dandanache. În sală are loc o încăierare între politicieni, în care Caţavencu pierde pălăria cu scrisoarea, găsită a pentru a doua oară de Cetăţeanul turmentat.
Actul IV aduce rezolvarea conflictului iniţial deoarece scrisoarea ajunge la Zoe, iar Nae se supune condiţiilor sale. Apare în scenă candidatul susţinut, Agamiţă Dandanache, care îşi relatează istoria, foarte asemănătoare cu cea petrecută în acest context, el găsind la rându-i o scrisoare compromiţătoare pe care o folosise pentru şantaj.
Ca stil şi limbaj, Tudor Vianu susţinea că "Limba şi stilul personajelor lui Caragiale alcătuiesc un monument al dezvoltării realismului în literatura noastră". În acest sens, se remarcă varietatea de tipuri de comic prezente în operă. Comicul este o categorie estetică ce stârneşte râsul, având ca sursă contrastul dintre aparenţă şi esenţă, sancţionând defecte umane şi prezentând o gamă largă de reacţii morale.
Comicul de intenţie este fundamentat pe ideea de contrast între aparenţă şi esenţă, identificabil în acţiunile întreprinse de personajele lui Caragiale ce doresc să pară ceea ce nu sunt de fapt, subliniind astfel umorul.
Comicul de moravuri vizează modul de viaţă al unei epoci, surprinzând pe de o parte imoralitatea triunghiului conjugal, iar pe de altă parte coruperea sferei politice, evidenţiată prin şantaj şi falsificare a listelor electorale.
Comicul de situaţie (”qui-pro-quo”) susţine tensiunea dramatică prin întămplări neprevăzute, construite după scheme comice clasice, precum prezenţa triunghiului conjugal, cuplul Farfuridi-Brânzovenescu, involuţia lui Caţavencu, pierderea repetată a scrisorii, coincidenţele, confuzia(lui Dandanache, de exemplu), alegerea lui Dandanache în calitate de deputat.
Comicul de caracter cuprinde tipologiile clasice, reliefând defecte general-umane pe care Caragiale le sancţionează prin umor, fapt evident încă din vorbele sale -"unul e sucit într-un fel, altul în alt fel, fiecare în felul lui, încât nu te mai saturi să-i vezi şi să faci haz de ei". Pompiliu Constantinescu a încadrat personajele într-o tipologie comică: Trahanache- încornoratul, Zoe- cocheta şi adulterina, Tipătescu- Don Juanul, Caţavencu- demagogul, slujitorul- Pristanda, cetăţeanul- Cetăţeanul turmentat.
Comicul de nume evidenţiază trăsătura dominantă de caracter, originea sau rolul personajelor în desfăşurarea evenimentelor. De exemplu, numele Zaharia trimite la "zaharisit", îmbătrânit, marcând astfel vârsta înaintată a personajului, în vreme ce Trahanache provine de la cuvântul "trahana", ce denumeşte o cocă moale, de unde derivă caracterul uşor manipulabil al acestuia. Numele personajelor Farfuridi şi Brânzovenescu indică termeni din arta culinară, subliniindu-le obtuzitatea şi lipsa de caracter.
Comicul de limbaj evidenţiază incultura personajelor şi lipsa de logică, reieşind din etimologii populare sau confuzii paronimice-"bampir", "famelie mare şi renumeraţie mică",din lipsa de proprietate a termenilor, cuvântul capitalist fiind folosit pentru locuitorii capitalei, din ticurile verbale "Ai puţintică răbdare","Curat murdar", truisme "Eu cu cine votez?", sau nonsensuri "Industria noastră e amirabilă, sublimă putem spune, dar lipseşte cu desăvârşire".
Viziunea lui Ion Luca Caragiale este specific realistă, acesta dorind să redea cu acurateţe detalii ale societăţii celei de-a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea, folosindu-se de umor cu scopul de a ascunde realităţi dure veşnic valabile sub stratul comic, invitând cititorul să descifreze aceste elemente.
În concluzie, opera “O scrisoare pierdută" este o comedie de moravuri, de factură realistă şi clasică, în cadrul căreia abundă tipurile de comic, autorul satirizând cu ajutorul acestui instrument societatea cu tarele ei, prin prisma vieţii familiale şi a celei politice, punând în evidenţă defecte ale unor personaje conturate prin numeroase modalităţi originale.
