Personal, nu sunt de acord cu afirmaţia lui Andrei Pleşu, deoarece consider că a afirma supremaţia destinului în viaţa omului este echivalent cu a te disculpa de propriile greşeli invocand soarta implacabilă.





Un prim argument ar fi faptul că aşa-numitul destin reprezintă, de fapt, o predestinare de a te naşte, de a trăi într-un anumit loc şi timp. Însă restul acţiunilor omului, precum şi implicaţiile acestora cad în responsabilitatea exclusivă a individului. Omul, fiind înzestrat cu discernământ şi intelect, are capacitatea de a-şi construi viaţa independent, dar şi responsabil.





Un al doilea argument în sprijinul ideii este perspectiva creştină asupra destinului si responsabilităţii. Deşi Dumnezeu îl aşază pe om într-un anumit context spaţial şi temporal şi îi transmite setul de norme dupa care să se ghideze în viaţă, îi lasă acestuia libertatea de a-şi alege propria cale. Adoptând această atitudine, omul îşi caştigă importanţa în viaţa sa, care devine o întamplare plină de rost. Destinul imuabil nu mai poate fi invocat.





În concluzie, destinul trebuie privit ca o predestinare, în contextul libertăţii şi responsabilităţii individuale.