Subiectul al III-lea Rezolvari Teste de Antrenament Limba si Literatura Romana

Teste de antrenament pentru Examenul de bacalaureat naţional 2020 Proba E a) Limba şi literatura română, subiectul al III-lea, rezolvări, eseuri

 

Profilul real – Filiera teoretică; Filiera tehnologică Filiera vocaţională – Toate profilurile (cu excepţia profilului pedagogic)

 

I Teste de antrenament Subiectul III-lea

 

II Rezolvări

 

 

Varianta pentru printare în format pdf: 1-15 teste de antrenament Subiectul al III-lea, REZOLVĂRI, ESEURI:

 

Cuprins

 

 

I Teste de antrenament Subiectul III-lea

 

 

Test 1

Redactează un eseu de minimum 400 de cuvinte, în care să prezinți particularităţi ale unui text poetic studiat, aparţinând lui Mihai Eminescu sau lui George Bacovia. În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere: – evidenţierea a două trăsături care permit încadrarea textului poetic studiat într-o perioadă, într-un curent cultural/literar sau într-o orientare tematică; – comentarea a două imagini/idei poetice relevante pentru tema textului poetic studiat; – analiza a două elemente de compoziţie şi de limbaj, semnificative pentru textul poetic ales (de exemplu: titlu, incipit, relații de opoziție și de simetrie, motive poetice, figuri semantice, elemente de prozodie etc.).

 

Notă

Ordinea integrării reperelor în cuprinsul eseului este la alegere. Pentru conţinutul eseului, vei primi 18 puncte (câte 6 puncte pentru fiecare cerinţă/reper).

Pentru redactarea eseului, vei primi 12 puncte (existența părților componente – introducere, cuprins, încheiere – 1 punct; logica înlănțuirii ideilor – 1 punct; abilități de analiză și de argumentare – 3 puncte; utilizarea limbii literare – 2 puncte; ortografia – 2 puncte; punctuaţia – 2 puncte; așezarea în pagină, lizibilitatea – 1 punct).

În vederea acordării punctajului pentru redactare, eseul trebuie să aibă minimum 400 de cuvinte şi să dezvolte subiectul propus.

 

Test 2

Redactează un eseu de minimum 400 de cuvinte, în care să prezinți particularități ale unui text narativ studiat, aparținând lui Mihail Sadoveanu. În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere: – evidențierea a două trăsături care fac posibilă încadrarea textului narativ studiat într-o perioadă, într-un curent cultural/literar sau într-o orientare tematică; – comentarea a două episoade/secvențe relevante pentru tema textului narativ studiat; – analiza a două elemente de structură, de compoziție și de limbaj, semnificative pentru textul narativ studiat (de exemplu: acțiune, conflict, relații temporale și spațiale, incipit, final, tehnici narative, instanțe ale comunicării narative, perspectivă narativă, registre stilistice, limbaj etc.).

 

Test 3

Redactează un eseu de minimum 400 de cuvinte, în care să prezinți particularităţi de construcţie a unui personaj dintr-o nuvelă studiată. În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere: prezentarea statutului social, psihologic, moral etc. al personajului ales; evidenţierea unei trăsături a personajului ales prin două episoade/secvenţe comentate; analiza a două elemente de structură, de compoziţie şi de limbaj ale nuvelei, semnificative pentru construcția personajului ales (de exemplu: acțiune, conflict, modalităţi de caracterizare, relaţii temporale şi spaţiale, incipit, final, tehnici narative, instanţe ale comunicării narative, perspectivă narativă, registre stilistice, limbaj etc.).

 

Test 4

Redactează un eseu de minimum 400 de cuvinte, în care să prezinți particularităţi ale unui text narativ studiat, aparținând lui Camil Petrescu.

 În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere:

– evidenţierea a două trăsături care fac posibilă încadrarea textului narativ ales într-o perioadă, într-un curent cultural/literar sau într-o orientare tematică;

– comentarea a două episoade/secvențe relevante pentru tema textului narativ ales;

– analiza a două elemente de structură, de compoziţie şi de limbaj, semnificative pentru textul narativ ales (de exemplu: acțiune, conflict, relaţii temporale și spațiale, incipit, final, tehnici narative, instanțele comunicării narative, perspectivă narativă, registre stilistice, limbaj etc.).

 

Test 5

Redactează un eseu de minimum 400 de cuvinte, în care să prezinți particularităţi ale unei comedii studiate. În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere: – evidenţierea a două trăsături care fac posibilă încadrarea comediei studiate într-o perioadă, într-un curent cultural/literar sau într-o orientare tematică; – comentarea a două scene relevante pentru tema comediei studiate; – analiza a două componente de structură şi de limbaj, semnificative pentru comedia studiată (de exemplu: acțiune, conflict dramatic, registre stilistice, limbaj, act, scenă etc.).

 

Test 6

Redactează un eseu de minimum 400 de cuvinte, în care să prezinți particularități ale unui text narativ studiat, aparținând lui G. Călinescu. În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere: – evidențierea a două trăsături care fac posibilă încadrarea textului narativ studiat într-o perioadă, într-un curent cultural/literar sau într-o orientare tematică; – comentarea a două episoade/secvențe relevante pentru tema textului narativ studiat; – analiza a două elemente de structură, de compoziție și de limbaj, semnificative pentru textul narativ studiat (de exemplu: acțiune, conflict, relații temporale și spațiale, incipit, final, tehnici narative, instanțe ale comunicării narative, perspectivă narativă, registre stilistice, limbaj etc.).

 

Test 7

Redactează un eseu de minimum 400 de cuvinte, în care să prezinți particularităţi ale unui text poetic studiat, aparţinând lui Mihai Eminescu. În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere: – evidenţierea a două trăsături care permit încadrarea textului poetic studiat într-o perioadă, într-un curent cultural/literar sau într-o orientare tematică; – comentarea a două imagini/idei poetice relevante pentru tema textului poetic studiat; – analiza a două elemente de compoziţie şi de limbaj, semnificative pentru textul poetic ales (de exemplu: titlu, incipit, relații de opoziție și de simetrie, motive poetice, figuri semantice, elemente de prozodie etc.).

 

Test 8

Redactează un eseu de minimum 400 de cuvinte, în care să prezinți particularităţi ale unei text dramatic studiat. În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere: – evidenţierea a două trăsături care fac posibilă încadrarea textului dramatic studiat într-o perioadă, într-un curent cultural/literar sau într-o orientare tematică; – comentarea a două scene relevante pentru tema textului dramatic studiat; – analiza a două componente de structură şi de limbaj, semnificative pentru textul dramatic studiat (de exemplu: acțiune, conflict dramatic, registre stilistice, limbaj, act, scenă etc.).

 

Test 9

Redactează un eseu de minimum 400 de cuvinte, în care să prezinți particularităţi ale unui text narativ studiat, aparținând lui Ioan Slavici. În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere: – evidenţierea a două trăsături care fac posibilă încadrarea textului narativ ales într-o perioadă, într-un curent cultural/literar sau într-o orientare tematică; – comentarea a două episoade/secvențe relevante pentru tema textului narativ ales; – analiza a două elemente de structură, de compoziţie şi de limbaj, semnificative pentru textul narativ ales (de exemplu: acțiune, conflict, relaţii temporale și spațiale, incipit, final, tehnici narative, instanțele comunicării narative, perspectivă narativă, registre stilistice, limbaj etc.).

 

Test 10

Redactează un eseu de minimum 400 de cuvinte, în care să prezinți particularităţi ale unui text poetic studiat, aparţinând lui Tudor Arghezi. În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere: – evidenţierea a două trăsături care permit încadrarea textului poetic studiat într-o perioadă, într-un curent cultural/literar sau într-o orientare tematică; – comentarea a două imagini/idei poetice relevante pentru tema textului poetic studiat; – analiza a două elemente de compoziţie şi de limbaj, semnificative pentru textul poetic ales (de exemplu: titlu, incipit, relații de opoziție și de simetrie, motive poetice, figuri semantice, elemente de prozodie etc.).

 

Test 11

Redactează un eseu de minimum 400 de cuvinte, în care să prezinți particularităţi ale unui text poetic studiat, aparţinând lui George Bacovia sau lui Tudor Arghezi. În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere: – evidenţierea a două trăsături care permit încadrarea textului poetic studiat într-o perioadă, într-un curent cultural/literar sau într-o orientare tematică; – comentarea a două imagini/idei poetice relevante pentru tema textului poetic studiat; – analiza a două elemente de compoziţie şi de limbaj, semnificative pentru textul poetic ales (de exemplu: titlu, incipit, relații de opoziție și de simetrie, motive poetice, figuri semantice, elemente de prozodie etc.).

 

Test 12

Redactează un eseu de minimum 400 de cuvinte, în care să prezinți particularități de construcție a unui personaj dintr-un basm cult studiat. În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere: – prezentarea statutului social, psihologic, moral etc. al personajului ales; – evidențierea unei trăsături a personajului ales prin două episoade/secvențe comentate; – analiza a două elemente de structură, de compoziție și de limbaj ale basmului cult studiat, semnificative pentru construcția personajului ales (de exemplu: acțiune, conflict, relații temporale și spațiale, incipit, final, tehnici narative, instanțe ale comunicării narative, perspectivă narativă, registre stilistice, limbaj etc.).

 

Test 13

Redactează un eseu de minimum 400 de cuvinte, în care să prezinți particularități de construcție a unui personaj dintr-un text dramatic studiat. În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere:

prezentarea statutului social, psihologic, moral etc. al personajului ales;

evidenţierea unei trăsături a personajului ales prin două scene comentate;

analiza a două componente de structură şi de limbaj ale textului dramatic studiat, semnificative pentru construcția personajului ales (de exemplu: acțiune, conflict dramatic, modalităţi de caracterizare, notațiile autorului, registre stilistice, limbaj, act, scenă etc.).

 

Test 14

Redactează un eseu de minimum 400 de cuvinte, în care să prezinți particularităţi ale unui text narativ studiat, aparţinând lui Ioan Slavici sau Liviu Rebreanu. În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere: – evidenţierea a două trăsături care fac posibilă încadrarea textului narativ studiat într-o perioadă, într-un curent cultural/literar sau într-o orientare tematică; – comentarea a două episoade/secvențe relevante pentru tema textului narativ studiat; – analiza a două elemente de structură, de compoziţie şi de limbaj, semnificative pentru textul narativ studiat (de exemplu: acțiune, conflict, relaţii temporale și spațiale, incipit, final, tehnici narative, instanțele comunicării narative, perspectivă narativă, registre stilistice, limbaj etc.).

 

Test 15

Redactează un eseu de minimum 400 de cuvinte, în care să prezinți particularităţi de construcţie a unui personaj dintr-un text narativ studiat, aparținând lui Liviu Rebreanu sau lui Camil Petrescu. În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere: prezentarea statutului social, psihologic, moral etc. al personajului ales;evidenţierea unei trăsături a personajului ales prin două episoade/secvenţe comentate;analiza a două elemente de structură, de compoziţie şi de limbaj ale textului narativ, semnificative pentru construcția personajului ales (de exemplu: acțiune, conflict, modalităţi de caracterizare, relaţii temporale şi spaţiale, incipit, final, tehnici narative, instanţe ale comunicării narative, perspectivă narativă, registre stilistice, limbaj etc.).

 Înapoi la Cuprins

 

II. Rezolvări

 

 

Test 1

Redactează un eseu de minimum 400 de cuvinte, în care să prezinți particularităţi ale unui text poetic studiat, aparţinând lui Mihai Eminescu sau lui George Bacovia.

În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere:

 – evidenţierea a două trăsături care permit încadrarea textului poetic studiat într-o perioadă, într-un curent cultural/literar sau într-o orientare tematică;

– comentarea a două imagini/idei poetice relevante pentru tema textului poetic studiat;

– analiza a două elemente de compoziţie şi de limbaj, semnificative pentru textul poetic ales (de exemplu: titlu, incipit, relații de opoziție și de simetrie, motive poetice, figuri semantice, elemente de prozodie etc.).

 Notă

 Ordinea integrării reperelor în cuprinsul eseului este la alegere. Pentru conţinutul eseului, vei primi 18 puncte (câte 6 puncte pentru fiecare cerinţă/reper). Pentru redactarea eseului, vei primi 12 puncte (existența părților componente – introducere, cuprins, încheiere – 1 punct; logica înlănțuirii ideilor – 1 punct; abilități de analiză și de argumentare – 3 puncte; utilizarea limbii literare – 2 puncte; ortografia – 2 puncte; punctuaţia – 2 puncte; așezarea în pagină, lizibilitatea – 1 punct).

În vederea acordării punctajului pentru redactare, eseul trebuie să aibă minimum 400 de cuvinte şi să dezvolte subiectul propus.

 

Rezolvare Test 1

 
  1. Text suport "Floare albastră" de Mihai Eminescu

Poemul Floare albastră, scris în 1872 şi publicat în revista Convorbiri literare, în 1873, este o capodoperă a lirismului eminescian aparţine etapei de tinereţe a creației eminesciene (alături de "Sara pe deal", "Dorinţa" etc.), anunţând ulterioara dezvoltare, culminând cu "Luceafărul". Considerat un nucleu al romantismului eminescian, în cadrul căreia sunt asociate, în manieră specifică, mai multe specii literare: poem filozofic, eglogă (specie a liricii peisagistice care înfrumuseţează viaţa rustică, prezentând scene de dragoste naivă, pură-idilă cu dialog) şi elegie (poezie în care sunt exprimate sentimente de tristeţe, regret, melancolie). Elementele romantice prezente sunt tema, evadarea din realitate în spaţiul oniric, motivele literare, fuziunea speciilor şi antiteza pe baza căreia este construită expunerea lirică.

IPOTEZA

Dezvoltare a unui motiv poetic european într-o viziune lirică proprie, Floare albastră poate fi con­siderată o poezie-nucleu a romantismului eminescian.

FORMULAREA ARGUMENTELOR

Viziunea romantică e dată de temă, de motivele literare, de atitudinea poetică, de asocierea speciilor: poem filozofic (meditaţie), eglogă (idilă cu dialog) şi elegie.

ARGUMENTARE

La romantici tema iubirii apare în corelaţie cu tema naturii, pentru că natura vibrează la stările sufleteşti ale eului. Floare albastră aparţine acestei teme şi reprezintă ipostaza iubirii paradisiace, prezentă în idilele eminesciene din aceeaşi perioadă de creaţie, Sara pe deal, Dorinţa, Lacul, Povestea teiului, sau în secvenţa idilică din Luceafărul. Depăşeşte însă cadrul unei idile, implicând condiţia geniului.

Sau Tema este reprezentată de iubirea aflată în corelaţie cu natura în dublă ipostază, cea terestră, ocrotitoare, familiară, părtaşă la evenimentele şi vibraţiile stărilor sufleteşti şi cea cosmică. Depăşind cadrul unei idile, se remarcă tema condiţiei omului de geniu care aspiră la absolut. Viziunea despre lume este romantică, punând în opoziţie două moduri de existenţă ori ipostaze ale cunoaşterii, respectiv lumea cunoaşterii absolute şi cea a iubirii concrete, a cunoaşterii terestre, explorând astfel incapacitatea fiinţei umane de a putea îndeplini atât idealul intelectual, cât şi cel sentimental.

Laitmotivul creaţiei este "floarea albastră", preluat de la scriitorii romantici. În literatura germană, în lirica lui Novalis, floarea albastră se metamorfozează în femeie luând chipul iubitei și tulburând inima îndrăgostitului. În literatura italiană, în poezia lui Leopardi, motivul "florii albastre" sugerează puritatea iubirii şi candoarea iubitei. Motivele întâlnite sunt specifice liricii eminesciene romantice, şi anume luna, valea, codrul, izvoarele, prăpastia. Se identifică o serie de opoziţii pe baza cărora este constituită poezia: principiul masculin/feminin, abstract/concret, cunoaşterea absolută/cunoaşterea lumii concrete, cadrul diurn/nocturn, realitate/vis, prezent/trecut, apolinic/dionisiac, omul superior/omul comun, peren/efemer.

La nivel morfologic, titlul este constituit dintr-un substantiv comun nearticulat, căruia îi este atribuit un adjectiv, ce formează un epitet cromatic, numind motivul central al creaţiei. La Eminescu, floarea albastră reprezintă voința, aspiraţia spre fericire prin iubire, prin femeia ideală. Albastrul simbolizează infinitul, depărtarile mării și ale cerului, iar floarea poate fi ființa care păstrează dorințele, simbol al vieţii, al frumuseţii.

Exemplificând lirismul de măşti, eul liric împrumută pe rând două ipostaze umane, masculin şi feminin, sau două portrete spirituale, geniul şi făptura terestră, care se asociază celor două lumi. Lirismul subiectiv este evidenţiat prin prezenţa mărcilor gramaticale ale eului liric: verbe la persoana I- "am râs", pronume personale la persoana I- "Eu", adjective pronominale posesive de persoana I -"mele".

Ca structură, poezia este alcătuită din 14 strofe, grupate în 4 secvenţe poetice, prin alternanţa a două planuri, cosmic şi terestru, în dialogul celor două voci lirice, geniul sau vocea masculină şi cea feminină.

Prima secvenţă, formată din primele trei strofe, reprezintă monologul fetei, concentrat în jurul reproşului faţă de tânăr, cufundat în contemplaţie. Meditaţia bărbatului din strofa a patra, constituie cea de-a doua secvenţă, conţinând reacţia îndrăgostitului. Secvenţa a treia, strofele V-XII, continuă monologul fetei ce sugerează împlinirea iubirii în spaţiul terestru. Drept răspuns, ultima secvenţă poetică, strofele XIII-XIV, conturează meditaţia bărbatului asupra iubirii trecute, pe care o proiectează în ideal.

Simetria celor patru secvenţe poetice este potenţată de monologul liric al fetei, care exprimă termenii antinomici (lumea lui - lumea ei), punctat de cele două reflecţii ulterioare ale bărbatului.

Prima secvenţă poetică înfăţişează monologul fetei ce începe cu reproşul realizat prin adverbul "iar", plasat la începutul poeziei. Tonul adresării este familiar, marcat prin cele două apelative "sufletul vieţii mele" şi "iubite", dispuse simetric la începutul şi la sfârşitul primei intervenţii a fetei, exprimând iubirea sinceră. Universul spiritual în care geniul este izolat este redat de enumeraţia eternităţii "în stele/ Şi în nori şi-n ceruri nalte". Aspiraţia spre absolut este sugerată de metafora "râuri în soare/Grămădeşti-n a ta gândire". Sfera cunoaşterii guvernate de timpul infinit este subliniat prin intermediul unor metafore cu valoare de simbol "întunecata mare"- misterul genezei, "câmpiile asire"-universul cultural şi "Piramidele-nvechite" - universul de creaţie umană. Avertismentul final "Nu căta în depărtare/Fericirea ta, iubite!" cuprinde posibilitatea împlinirii umane în planul terestru, însă doar prin iubire.

A doua secvenţă întruchipează meditaţia bărbatului asupra spuselor iubitei.Superioritatea principiului masculin este surprinsă prin epitetul folosit pentru a o caracteriza pe fată "mititica". În ciuda faptului că admite adevărul menţionat de aceasta, se detaşează cu ironie "Ah! Ea spuse adevărul,/ Eu am râs, n-am zis nimica".

Monologul fetei din a treia secvenţă continuă cu o chemare la împlinirea iubirii în lumea terestră- "Hai în codrul cu verdeaţă". Cadrul natural se realizează prin motive romantice, natura fiind un spaţiu nealterat de prezenţa umană :"Stânca stă să se prăvale/ În prăpastia măreaţă". Imaginile vizuale sunt asociate cu cele auditive în cadrul sinesteziei "Und-izvoare plâng în vale".Căldura zilei de vară se află în rezonanţă cu pasiunea chemării, cu iubirea împărtăşită:"şi de-a soarelui căldură/Voi fi roşie ca mărul,/Mi-oi desface de-aur părul/Să-ţi astup cu dânsul gura". Fata conturează în acest fel povestea de iubire drept o cale mai simplă de atingere a fericirii. Portretul ei întruchipează idealul de frumuseţe eminesciană, caracteristicile sale fiind reliefate prin intermediul epitetelor cromatice: "de-aur părul", "roşie ca mărul".Timpurile verbale de viitor popular ("vom şede", "mi-i spune", "oi desface") amplasează povestea de dragoste într-un spaţiu rustic şi sugerează optimismul privind posibila împlinire a iubirii absolute într-un viitor imaginar.

Ultima secvenţă continuă meditaţia bărbatului, acesta proiectând iubirea trecută în planul amintirii- "Şi te-ai dus, dulce minune,/Şi-a murit iubirea noastră". Dacă în penultima strofă despărţirea îndrăgostiţilor pare temporară, în ultima strofă, separată la nivel formal printr-un şir de puncte de suspensie de restul poeziei, verbele la timpul trecut "te-ai dus", "a murit" susţin sfârşitul visului de iubire. Exclamaţiile retorice "Ce frumoasă, ce nebună" exprimă regretul, nostalgia, coştientizarea târzie a iubirii pierdute. Contrastul dintre vis si realitate, dintre cele două lumi care se întâlnesc pentru un moment în sentimentul înălţător, este sugerat de repetiţia "Floare-albastră! floare-albastră!" şi de versul final, filozofic "Totuşi este trist în lume!".

Din punctul de vedere al nivelurilor textului poetic, se pot grupa o serie de particularităţi, a căror simplă inventariere nu poate însă revela farmecul lirismului eminescian.                                  

Elementele de prozodie se caracterizează prin rima îmbrăţişată, ritmul trohaic şi măsura versurilor de 7-8 silabe. Se remarcă inovaţiile la nivelul rimei, prin folosirea de cuvinte rare "gândire"-"asire" şi dispunerea în rimă a unor părţi de vorbire diferite "dispare"-"floare. Rima îmbrăţişată, ritmul trohaic - sugerează starea idealistă, juvenilă;

La nivelul limbajului folosit, vorbirea populară si limbajul familiar accentuează intimitatea "încalte", "nu căta". Verbele la prezentul etern redau lumea ideilor sau veşnicia naturii ("urcă","stă"), verbele la viitor din monologul fetei proiectează aspiraţia spre iubire în reverie, iar verbele la trecut din meditaţia bărbatului redau reflecţia şi distanţarea temporală "am râs", "te-ai dus", "a murit". Poezia abundă de figuri de stil, prin intermediul cărora se realizează imagini artistice: epitetul "trestia cea lină", comparaţia "roşie ca mărul", inversiunea "de-aur părul", personificarea "izvoare plâng", metafora "sufletul vieţii mele", enumeraţia "Şi câmpiile asire/Şi întunecata mare", oximoronul "râuri în soare...întunecata mare", simbolul "floare-albastră", repetiţia "Floare-albastră! floare-albastră!".

Creaţia lui Mihai Eminescu evidenţiază într-o manieră romantică, prin vis sau reverie, drama omului de geniu pentru care împlinirea nu se poate realiza decât în planul intelectual, temă puternic influenţată de filozofia lui Arthur Schopenhauer. Diferenţele dintre condiţia omului obişnuit şi cea a omului de geniu fac imposibilă existenţa unei legături de iubire.

CONCLUZIE

Dezvoltare a unui motiv romantic de circulaţie europeană într-o viziune lirică proprie, poemul Floare albastră reprezintă o capodoperă a creaţiei eminesciene din etapa de tinereţe, purtând în germene marile teme şi idei poetice dezvoltate mai târziu în Luceafărul.

 Înapoi la Cuprins

 

2. Text suport: Plumb de George Bacovia

 

Poezia Plumb a apărut în fruntea volumului de debut cu acelaşi nume, din  1916, care a trecut aproape neobservat în epocă, mai ales pentru că România se pregătea să intre în primul război mondial.  Este considerata o capodopera a creaţiei bacoviene şi o culme a simbolismului românesc.

George Bacovia este recunoscut pentru dezvoltarea în cadrul operelor sale a unor motive specific simboliste precum singurătatea apăsătoare, sentimentul inadaptării ce produce izolarea, înstrăinarea şi dorinţa de evadare. Publicate în perioada interbelică, volumele lui Bacovia aparţin "unei faze mai târzii a simbolismului", conţinând elemente moderniste. Printre lucrările sale se pot aminti "Lacustră","Liceu" sau "Amurg violet". Poezie emblematică a universului liric bacovian, "Plumb" deschide şi dă titlul volumului de debut publicat în anul 1916. Textul poetic se înscrie în estetica simbolistă prin temă, motive, cultivarea simbolului, a sugestiei,a corespondenţelor, imaginilor vagi şi muzicalităţii. Opera de faţă este o elegie, specie a genului liric în care sunt exprimate sentimente de tristeţe, sub forma monologului liric al unui eu "fantomatic"(N. Manolescu).

Tema este reprezentată de condiţia poetului într-o societate lipsită de aspiraţii, artificială, condiţie marcată de singurătate, imposibilitatea comunicării şi a evadării, "iubirea defunctă".Viziunea despre lume accentuează efemeritatea universului, caracterizat printr-o imagine sumbră, poetul asumându-şi cu luciditate tragismul existenţei. Acesta este prizonierul sinelui, conştiinţa sa fiind înspăimântată de neant şi de lumea înconjurătoare, precum şi de propria persoană. Este analizată astfel vieţuirea fără sens a unui individ aflat într-o lume în disoluţie. 

Laitmotivul creaţiei este plumbul. Element de recurenţă, este folosit de 6 ori, în fiecare strofă de 3 ori, în poziţie fixă. În prima strofă determină substantive aparţinând concretului (sicrie, flori, coroane), iar în strofa a doua este asociat unor elemente abstracte, conferindu-le materialitate (amor, aripi). Motivele cu valoare de simbol aparţin câmpului semnatic al morţii: cimitirul, sicriele, cavoul, vântul, frigul, şi configurează decorul funerar. Acestea se asociază cu stări sufleteşti care constituie obiectul poeziei simboliste, şi anume: singurătatea, apropierea morții, angoasa, spleenul, tragicul existenţial, disperarea, inadaptarea.

            La nivel morfologic, titlul este constituit dintr-un substantiv comun nearticulat, numind motivul central al creaţiei şi presupunând o receptare dintr-o dublă perspectivă. La un prim nivel de interpretare, titlul nominal exprimă un metal de culoare gri, rece, toxic, greu, dar moale, utilizat adesea la sigilarea sicrielor. La un nivel profund al semnificaţiei, plumbul devine un simbol ce sugerează prin greutatea sa specifică apăsarea sufletească la care e supus omul, obligat să fiinţeze într-un oraş pustiu de provincie (topos bacovian). Culoarea sa sugerează monotonie, plictis, spleen. Metal moale, plumbul indică fragilitatea psihică şi fizică a fiinţei care nu mai are repere de supravieţuire.

Lirismul subiectiv este evidenţiat prin prezenţa mărcilor gramaticale ale eului liric: verbe la persoana I "stam","să strig", "am început" şi adjectivul pronominal posesiv de persoana I "meu".

Ca structură, poezia este alcătuită din două catrene, imaginarul poetic configurându-se pe două planuri, cel al realităţii exterioare, obiective şi cel al realităţii lăuntrice, subiective, aflate într-o relaţie de corespondenţă definitorie pentru estetica simbolistă. Planurile devin coincidente sub semnul aceluiaşi simbol, plumbul, şi în acelaşi spaţiu tanatic. Simetria este redată de paralelismul sintactic şi tehnica simbolistă a repetiţiilor (verbul "dormeau"/"dormea").

Versul-incipit "Dormeau adânc sicriele de plumb" cuprinde două simboluri obsedante ale liricii lui G. Bacovia, "sicrie" şi "plumb". Personificarea "dormeau...sicriele" şi epitetul verbal "dormeau adânc" sugerează ideea morţii ca un somn profund, iar metafora-simbol "sicriele de plumb" exprimă imposibilitatea comunicării. Motivul somnului, redat de verbul la imperfect "dormeau", cu sens durativ, prin repetare, exprimă moartea sufletească.

În prima strofă sunt schiţate reperele realităţii exterioare prin termenii "sicrie", "cavou", "funerar","flori","coroane", ce aparţin câmpului lexico-semantic al morţii. Cadrul spaţial apăsător, sufocant este înfăţişat printr-o enumerare de elemente ale decorului funerar: metafora "sicriele de plumb", metafora cu rezonanţă oximoronică "flori de plumb", inversiunea "funerar vestmânt". Repetarea epitetul "de plumb" multiplică valențele sugestive, insistând asupra existenţei anoste. "Somnul" de plumb ia în stăpânire toate ariile realului. Între instanţa poetică şi această realitate împietrită în tiparele morţii se instituie un raport fragil şi nesigur, mereu torturant. Vântul, simbol obsesiv în lirica bacoviană, trimite la vidul existenţial, dar şi la inconsistenţa existenţei. Poetul asociază acest simbol cu motivul solitudinii fiinţei în univers "Stam singur".

În strofa a doua, sentimentul singurătăţii devine atât de copleşitor încât fiinţa îşi exprimă spaima de neant prin strigăt, zadarnic strigăt însă, fără răspuns şi fără ecou, într-o lume în care iubirea însăşi a murit -"Dormea întors amorul meu de plumb". Acest prim vers reprezintă temelia planului realităţii interioare. Între acesta şi cel al realităţii exterioare nu există antiteză romantică, cel interior fiind configurat conform principiului corespondenţei simboliste, ca o invariantă a lumii eronate. Personificarea "Dormea întors amorul" este expresia absolută a îndepărtării de viaţă. Moartea acestui amor cu "aripile de plumb" sugerează nu doar efemeritatea iubirii, ci chiar moartea mitului dragostei salvatoare. Conştiinţa acestei pierderi sporeşte sentimentul singurătăţii, solitudinea socială şi erotică devenind însingurarea resimţită ca îngheţ al sufletului "Stam singur lângă mort...şi era frig".

Elementele de prozodie se evidențiază printr-o construcţie riguroasă, ce presupune rimă îmbrăţişată, măsură fixă de 10 silabe şi ritm iambic alternând cu amfibrahul. Muzicalitatea interioară, specific simbolistă se realizează prin sonoritatea dată de consoanele puternice ale simbolului "plumb", repetat obsesiv , de tehnica repetiţiilor, de asonanţe şi aliteraţii.

La nivelul limbajului folosit, se remarcă ambiguitatea, o caracteristică a limbajului poetic modern, ce este produsă de multiplele semnificaţii pe care le pot primi sintagme precum metafora "aripile de plumb". Poezia abundă în figuri de stil, prin intermediul cărora se realizează imagini artistice.

Creaţia lui George Bacovia evidenţiază într-o manieră complexă efemeritatea şi absurdul existenţei umane, marcată de o societate degradantă, explorând universul lăuntric al individului copleşit de sentimentele provocate de descompunerea lumii înconjurătoare. Forma de exprimare se situează între simbolism si modernism, aspect precizat şi de Rodica Zafiu: "Bacovia aparţine unei faze mai târzii a simbolismului, în care [...] se presimte un modernism mai acut, scindat".

În concluzie, poezia "Plumb" de George Bacovia aparţine simbolismului, ilustrând prin motive literare precum cavoul, vântul sau sicriele, tema eşecului existenţial, corelată cu tema morţii. Prin muzicalitate accentuată, sugestii, simboluri, corespondenţe şi zugrăvirea stărilor sufleteşti de angoasă şi solitudine, poezia este o capodoperă a curentului literar.

 

 

Rezolvare Test 2

 

Redactează un eseu de minimum 400 de cuvinte, în care să prezinți particularități ale unui text narativ studiat, aparținând lui Mihail Sadoveanu.

 În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere:

 – evidențierea a două trăsături care fac posibilă încadrarea textului narativ studiat într-o perioadă, într-un curent cultural/literar sau într-o orientare tematică;

– comentarea a două episoade/secvențe relevante pentru tema textului narativ studiat; – analiza a două elemente de structură, de compoziție și de limbaj, semnificative pentru textul narativ studiat (de exemplu: acțiune, conflict, relații temporale și spațiale, incipit, final, tehnici narative, instanțe ale comunicării narative, perspectivă narativă, registre stilistice, limbaj etc.).

 

Text suport: Baltagul de Mihail Sadoveanu

 

Romanul "Baltagul" de Mihail Sadoveanu a apărut în noiembrie 1930 şi este un adevărat "poem al naturii şi al sufletului omului simplu, o «Mioriţă» în dimensiuni mari" (George Călinescu). Versul moto, "Stăpâne, stăpâne,/ Mai chiamă şi-un câne", argumentează viziunea mioritică asupra morţii, căreia Sadoveanu îi dă o nouă interpretare, aceea a existenţei duale ciclice, succesiunea existenţială de la viaţă la moarte şi din nou la viaţă.

Romanul "Baltagul" a fost scris în numai 17 zile şi publicat în noiembrie 1930, când Mihail Sadoveanu împlinea 50 de ani, fiind primit cu "un ropot de recenzii entuziaste" de către exegeţii vremii. Romanul are ca surse de inspiraţie balade populare de la care Sadoveanu preia idei şi motive mitologice româneşti: "Salga" (setea de împlinire a actului justiţiar, de înfăptuire a dreptăţii ce domină toate faptele eroinei), "Doica" (ideea profundei legături a omului cu animalul credincios), "Mioriţa" (tema, motivul, conflictul, discursul epic simplu, concepţia asupra morţii sunt numai câteva dintre cele mai semnificative elemente ale baladei ce se regăsesc şi în roman).

 Tema ilustrează lumea arhaică a satului românesc, trăsăturile ţăranilor munteni ca păstrători ai lumii vechi, ai tradiţiilor, dominaţi de principiile seculare. La fel ca în balada ”Mioriţa”, sunt prezente temele transhumanţei, a comuniunii dintre om şi natură şi a atitudinii omului în faţa morţii. Fiind un roman al perioadei de maturitate a lui Sadoveanu, marile teme exploatate de acesta se regăsesc şi în lucrarea de faţă. Viziunea despre lume propusă porneşte de la întrepătrunderea elementelor realiste cu cele mitice, conturând o lume guvernată de tradiţii.

La nivel morfologic, titlul este constituit dintr-un substantiv comun, articulat hotărât enclitic, fapt ce accentuează elementul în jurul căruia gravitează acțiunea. Baltagul (toporul cu două tăişuri) este un obiect simbolic, ambivalent: armă a crimei şi instrumentul actului justiţiar. Se concretizează astfel, prin valorile ce pot fi atribuite titlului, motivul labirintului de la nivelul acţiunii, ilustrat de drumul şerpuit pe care îl parcurge Vitoria Lipan în căutarea soţului, atât un labirint interior, al frământărilor sale, cât şi un labirint exterior, al drumului pe care îl parcursese Nechifor Lipan.

Perspectiva narativă  este obiectivă, cu un narator omniscient şi omniprezent ce relatează la persoana a III-a, reconstituind prin tehnica detaliului şi observaţie, lumea satului muntenesc şi acţiunile Vitoriei Lipan. Deşi naratorul omniscient este unic, la parastasul soţului  femeia preia rolul naratorului, povestind crima celor prezenţi, pe baza propriilor sale presupuneri. Modul principal de expunere este naraţiunea, ce se îmbină cu descrierea şi dialogul.

În ceea ce priveşte contextul spaţio-temporal, acţiunea romanului se plasează între două mari sărbători creştine, având corespondent în calendarul pastoral : Sâmedru (Sf. Dumitru) – 26 octombrie şi Sângeorz (Sf. Gheorghe) – 23 aprilie. Sunt prezenţi indici temporali ce subliniază anumite momente “aproape de Sf. Andrei”,”în Postul Mare”,”10 martie”. Sadoveanu evită să precizeze anul în care se petrece acţiunea, dorind să sugereze că timpul acţiunii este unul mitic, valabil pentru orice epocă în care se respectă credinţele şi datinile străvechi. Drept repere spaţiale este consemnat cel iniţial, satul Măgura Tarcăului, în care locuia familia Lipan, iar mai apoi drumul parcurs în căutarea lui Nechifor ce, conform unui roman realist, cuprinde şi toponime reale (Bicaz, Călugăreni, Fărcaşa, Borca, Vatra Dornei, Neagra, Sabasa, Suha).

Există două tipuri principale de conflicte în romanul “Baltagul” , şi anume interior şi exterior. Este prezent conflictul exterior, de tip social, generat de dorinţa de îmbogăţire a lui Calistrat Bogza şi Ilie Cuţui, a căror victimă este Nechifor Lipan, ucis pentru cele 200 de oi. Acest conflict, plasat în trecut, generează acţiunea din planul prezentului şi se prelungeşte, având un impact asupra Vitoriei Lipan, în plan psihologic. Conflictul interior este cel de bază al romanului, numit şi labirint interior, cristalizându-se în neliniştea sufletească a femeii, cauzată de absenţa prelungită a soţului. Apar conflicte secundare ce au rolul de a întregi portretul Vitoriei, precum cel dintre ea şi cei doi ucigaşi, în încercarea sa de a-i demasca.

Ca structură, romanul “Baltagul” este împărţit în 16 capitole numerotate cu cifre romane şi fără titluri. Capitolele subliniază trei idei esenţiale, primele şase capitole cuprinzând aşteptarea neliniştită a femeii, următoarele şapte căutările ei, iar ultimele trei înfăptuirea actului justiţiar. Se evidenţiază cele două coordonate fundamentale pe care este construită opera, respectiv cea realistă şi cea mitică. Acţiunea este liniară, urmând un singur fir narativ, însă desfăşurandu-se în două planuri temporale: unul retrospectiv al rememorării întâmplărilor şi unul în care sunt prezentate acţiunile întreprinse până la pedepsirea asasinilor. Astfel, se delimitează alte două planuri, cel al viilor, în care se manifestă Vitoria şi unul al lumii de dincolo în care Nechifor Lipan trebuie să-şi găsească liniştea. Incipitul romanului conţine o legendă pe care obişnuia să o spună la diverse petreceri, în care se explică motivul traiului greu al muntenilor. Finalul romanului este, de asemenea, o întoarcere spre latura optimistă a existenţei: fiul devine capul familiei, ducând mai departe tradiţia strămoşească, iar femeia îşi găseşte liniştea sufletească după ce îl înmormântează conform tradiţiei pe soţul său.

Fiind o operă narativă, acţiunea este structurată pe momentele subiectului, ce corespund unui tipar narativ. Expoziţiunea, situaţia iniţială, fixează contextul spaţio-temporal, menţionând toposul, satul Măgura Tarcăului şi schiţa portretului fizic al Vitoriei Lipan, ce este surprinsă torcând pe prispă şi cugetând la întârzierea soţului său plecat la Dorna pentru a cumpăra oi. Intriga cuprinde frământările femeii, ce duc la hotărârea de a pleca în căutarea soţului. Sunt amintite în continuare acţiunile întreprinse înainte de plecarea sa: ţine post negru douăsprezece vineri, se închină la icoana Sfintei Ana de la mănăstirea Bistriţa, anunţă autorităţile de dispatiţia lui Lipan, vinde unele lucruri pentru a avea bani de drum; pe Minodora, fiica lor, o lasă la Mănăstirea Văratec, iar lui Gheorghiţă îi încredinţează un baltag sfinţit.

Desfăşurarea acţiunii relevă drumul parcurs de Vitoria împreună cu fiul său, Gheorghiţă. Ei reconstituie traseul lui Nechifor, făcând o serie de popasuri. Aceştia se opresc la hanul lui Donea de la gura Bicazului, la crâşma domnului David de la Călugăreni, la moş Pricop şi baba Dochia din Fărcaşa. Întrebând din sat în sat, ea află că, la Vatra Dornei, Lipan a cumpărat 300 de oi şi că, împreună cu el mai erau încă doi oameni, care îl rugaseră să le vândă o sută dintre ele. Vitoria Lipan urmează drumul spre Păltiniş, Broşteni, apoi Borca, loc în care turma a părăsit apa Bistriţei, ajungand la Sabasa. Trece punţile de piatră ale Stănişoarei, poposind la Suha, unde constată cu mirare că aici nu mai ajunseseră trei ciobani, ci numai doi şi devine sigură că între aceste două localităţi s-a petrecut omorul. Punctul culminant este atins în două momente semnificative ale acţiunii. Pe de o parte, atunci când, cu ajutorul câinelui regăsit în curtea unui localnic, Lupu, munteanca descoperă într-o râpă rămăşiţele lui Lipan,ce fusese omorât cu o lovitură de baltag şi apoi aruncat în dreptul Crucii Talienilor. Cu o luciditate şi stăpânire de sine ieşită din comun,Vitoria îndeplineşte datinile necesare pentru mort, cheamă autorităţile ca să constate crima, dar gandul ei se îndreaptă spre înfăptuirea dreptăţii, demascarea şi pedepsirea ucigaşilor. Femeia află identitatea celor doi ciobani, Calistrat Bogza şi Ilie Cuţui, şi faptul că locuiesc în împrejurimi.

Cel de-al doilea moment de maximă intensitate este surprins prin organizarea prazincului de la Sabasa cu ocazia înmormântării lui Lipan, Vitoria invitându-i pe subprefect și pe cei doi gospodari din Suha. Femeia îl acuză pe Calistrat Bogza că i-ar fi lovit soțul pe la spate cu baltagul pentru a-i lua oile, în timp ce Cuțui stătea de pază ca să nu fie surprinși de vreun drumeț. Furios, Bogza  îi dă pe toți la o parte și iese din casă, unde îl atacă pe Gheorghiță. Flăcăul se apără și-l lovește pe bărbat în frunte cu tăişul baltagului, iar câinele Lupu îl mușcă de gât pe ucigaș. Ilie Cuțui se predă și confirmă acuzațiile femeii, în timp ce Bogza, grav rănit de mușcătura câinelui, își recunoaște vina și cere să fie iertat. Deznodământul este redat de trimiterea în mâinile autorităților  a  celor doi vinovaţi.

Personajul principal, Vitoria Lipan, este individualizat prin caracterizare directă şi indirectă. Portretul fizic dezvăluie frumuseţea femeii prin tehnica detaliului semnificativ, tipic realist: “Nu mai era tânără, dar avea o frumuseţă neobişnuită în privire.”. Vitoria este o femeie puternică, hotărâtă- “N-am să mai am hodină cum n-are pârâul Tarcăului pân’ ce l-oi găsi pe Nechifor Lipan”, curajoasă, lucidă. Inteligenţa şi stăpânirea de sine, cumpătul, sunt evidenţiate pe drum, dar mai ales la parastas, când demască ucigaşii şi în momentul descoperirii cadavrului soţului său.

Vitoria este reprezentativă pentru tiparul lumii arhaice, transmiţând copiilor săi respectul pentru tradiţii, negând noutăţile civilizaţiei :“În tren eşti olog, mut şi chior”. Îi interzice Minodorei să se îndepărteze de tradiţie- “în legea noastră ai să trăieşti şi tu” şi respectă cutumele  înmormântării. Este o soţie iubitoare, sentiment ce o motivează şi ghidează în drumul său -“era dragostea ei de douăzeci şi mai bine de ani” şi ce reiese şi din reacţia sa la descoperirea răposatului: “S-a dărâmat în genunchi, şi-a rezemat fruntea de marginea sicriului”.

Personajul secundar, Gheorghiţă, reprezintă generaţia tânără, care trebuie să ia locul tatălui dispărut. Este prezentat în evoluţie, accentuând caracterul de bildungsroman al operei. Maturizarea sa se realizează odată cu veghea în râpă a osemintelor tatălui său, fiind cuprins de frică. Desăvârşirea formării lui Gheorghiţă se produce în scena finală, când îl loveşte pe ucigaşul tatălui său cu baltagul, împlinind dreptatea: ”feciorul mortului simţi în el crescând o putere mai mare şi mai dreaptă decât a ucigaşului”. 

 Caracterizat în absenţă, Nechifor Lipan simbolizează destinul muritor al oamenilor. Numele său adevărat, de botez, era tot Gheorghiţă însă primise numele de Nechifor(gr. Nike-phoros – purtător de victorie), după ce se îmbolnăvise la vârsta de patru ani. Vorba sa “Nimene nu poate sări peste umbra lui” anticipează  destinul tragic al acestuia.

Stilul romanului este unul solemn, semănând cu exprimarea dintr-o carte populară veche. Criticul literar Ion Rotaru constata că „artistul nu scrie, ci povestește. Nu neapărat oral, cât mai ales solemn și festiv, stilul este al rapsodului popular. Povestitorul își apleacă urechea pe melodia cuvintelor și propozițiilor, venite parcă dintr-un trecut îndepărtat și dispuse, cu detașare, pe un portativ imaginar”. Limbajul folosit cuprinde expresii arhaice(“n-a zvonit cătră nimeni”,”nu s-a aflat nimene dintre nuntaşi să răspundă”,”au prins a avea în coada ochiului”) şi anumite forme populare(”năcaz”, ”îs”, ”câne”, ”carare”, “mâni”) cu scopul de a conferi textului oralitate.

Viziunea asupra lumii promovată de Mihail Sadoveanu se bazează pe principiile societăţii rurale, de la care nu se abate pe tot parcursul scrierii, aspect vizibil în vorbele Vitoriei din finalul capitolului al XV-lea. Este subliniată în acest mod ideea de ciclicitate între viaţă şi moarte şi delimitarea dintre cele două lumi -“să luăm de coadă toate câte-am lăsat”. De asemenea, autorul aduce în prim-plan necesitatea dreptăţii pentru continuarea existenţei, descriind neliniştea Vitoriei din momentul descoperirii cadavrului soţului său şi până la prinderea făptaşilor.

În concluzie, opera “Baltagul” este un roman interbelic, dată fiind poziţionarea acestuia în istorie, de factură mitică, tradiţională, socială, ce valorifică unul dintre cele patru mituri fundamentale ale poporului român, surprinzând prin tematica sa tipul ţăranului păstrător al lumii vechi, arhaice şi patriarhale.

 Înapoi la Cuprins

 

Rezolvare Test 3

 

Redactează un eseu de minimum 400 de cuvinte, în care să prezinți particularităţi de construcţie a unui personaj dintr-o nuvelă studiată.

 

În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere:

prezentarea statutului social, psihologic, moral etc. al personajului ales;

evidenţierea unei trăsături a personajului ales prin două episoade/secvenţe comentate;

analiza a două elemente de structură, de compoziţie şi de limbaj ale nuvelei, semnificative pentru construcția personajului ales (de exemplu: acțiune, conflict, modalităţi de caracterizare, relaţii temporale şi spaţiale, incipit, final, tehnici narative, instanţe ale comunicării narative, perspectivă narativă, registre stilistice, limbaj etc.).

 

 

Text suport: Moara cu noroc de Ioan Slavici

Caracterizarea personajului Ghiță din Moara cu noroc – eseu structurat

        Personajul literar este o instanta narativa prin intermediul careia scriitorul isi exprima indirect ideile, conceptiile, sentimentele. Particularitatile de constructie a acestor fiinte fictionale sunt determinate de factori muntipli: viziunea despre lume si optiunile estetice ale autorului, curentul artistic si specia literara, tipologia eroilor, subiectul operei si temele ei. In nuvela „Moara cu noroc”, de exemplu, Ioan Slavici isi construieste personajele in acord cu un canon realist obiectiv, sustinut de convingerea ca opera literara trebuie sa aiba un pronuntat caracter national si o finalitate etica: „Pentru ca sa fie frumos, un lucru trebuie sa fie, inainte de toate, bun si adevarat”.

        Ghiţă este unul din personajele principale ale nuvelei, este viabil si complex, un tip uman in care contradicţiile semanifesta puternic. Esenţa lui este dramatica, pendulează la început intre atracţia banului, patima pentru inavutire şi dorinţa de a rămâne drept şi cinstit. El este centrul de iradiere a semnificatiilor, destinul sau ilustrand viziunea despre existenta a autorului si „teza morala” textului. O particularitate de constructie a personajului principal este insumarea a mai multor ipostaze, a caror succesiune evidentiaza statutul lui psihologic.

        Prima ipostaza este cea a omului moral care respecta codul etic al comunitatii si se integreaza in ea, prin statutul sau social de cizmar si apoi, ca arendar al hanului. Ca adevarat „pater familias”, el manifesta iubire si devotament fata de ai sai, resimtind acut dorinta de a-i proteja. Cand linistea familiei sale este tulburata de aparitia lui Lica Samadaul, Ghita isi apara valorile morale, incercand sa se impotriveasca demn lui Lica. Numai ca prima eroare, de a nu renunta la arenda hanului, declanseaza situatia de criza. Intre cei 2 se naste un conflict de interese si o confruntare intre orgoliile barbatesti.

        Tentativa esuata de a se impotrivi lui Lica e urmata de alunecarea treptata sub influenta Samadaului. Se cristalizeaza astfel cea de-a doua ipostaza ,cea a omului dilematic. In interior, se produce o grava scindare launtrica determinata de  un conflict moral intre valorile etice pe care si-a sprijit pana acum existenta si ispita raului caruia nu-i poate rezista. Setea mereu mai arzatoare de imbogatire copleseste treptat dorinta lui Ghita de a ramane om cinstit si astfel se instituie a treia ipostaza- cea a omului, imoral- asociata unui conflict psihologic. Devenirea sa tragica se adanceste prin ”caderea„ dintr-o ipostaza in alta, dinspre omul moral spre cel imoral.

        Naratorul obiectiv isi lasa personajele sa-si dezvaluie trasaturile in momentele de incordare, consemnandu-le gesturile, limbajul si relatiile dintre ele, prin caracaterizare indirecta. De asemenea, realizeaza portrete sugestive prin caracterizare indirecta.

        Naratorul surprinde în mod direct transformările parsonajului: Ghiţă devine „ de tot ursuz”, „se aprindea pentru orişice lucru de nimic”, „nu mai zâmbea ca mai înainte, ci râdea cu hohot, încât îţi venea să te sperii de el ”, iar când se mai juca, rar, cu Ana, „îşi pierdea repede cumpătul şi-i lăsa urme vinete pe braţ ” (caracterizare directă).

        Prin intermediul monologului interior sunt redate gândurile şi frământările personajului, realizându-se în felul acesta autocaracterizarea: „ Ei! Ce să-mi fac?. . . Aşa m-a lăsat Dumnezeu!.. . Ce să-mi fac dacă e în mine ceva mai tare decât voinţa mea? Nici cocoşatul nu e însuşi vinovat că are cocoaşe în spinare”.ebacalaureat.ro

        Trasatura dominanta a personajului principal este slabiciunea pentru bani „Are si el,ca tot omul, o slabiciune: ii rade inima cand isi vede sporul” afirma batrana, precinzand explicit carenta morala a lui Ghita.  Ea o asociaza insa cu bucuria castigului cinstit, in timp ce Ana se teme de „castig nelegiuit”.  Scena procesului ( cap XI) reprezinta un moment cheie in devenirea personajului, un moment de culminatie a crizei morale. .Desi convins de vinovatia lui Lica, Ghita depune marturie falsa, optiune nu determinata de frica, ci de constiinta faptului ca Lica are stapani puternici care il protejeaza. Totusi, optiunea finala a protagonistului este de a se situa cu sacrificiul suprem de partea legii.

        Ultimele secvente narative sunt de un intens dramatism. Ghita renunta la jocul dublu, la disimularea geloziei si a urii, actionand intaia oara cu fermitate. Dar cand se intoarce la han intelege ca este prea tarziu , o ucide pe Ana, apoi moare si el, impuscat de Raut, omul lui Lica. Revenirea la valorile umane autentice nu mai este cu putinta si eroii platesc cu viata incalcarea normelor morale.

        Destinul dramatic al personajelor este proiectat pe fundalul unei lumi din Transilvania secolulului al XIX-lea.

Actiunea nuvelei este situata intr-un spatiu geografic real, in pusta aradeana ( Fundeni, Ineu, Oradea sunt toponime reale), intr-o zona de rascruce, plina de mister. Evenimente se desfasoara pe durata unui an. Timpul real, obiectiv este dublat de un timp simbolic, „saptamanii luminate a Pastelui”  ii corespunde o durata malefica, un timp simbolic al ”tarziului” („era tarziu, intr-un tarziu, tarziu dupa miezul noptii”). Nu intamplator, jaful crima, tradarea , uciderea Anei si sinuciderea se petrec noaptea.

        Structural, nuvela se organizeaza pe doua planuri dinamizate de conflicte puternice . Planul realitatii exterioare este de tip narativ, evidentiind un singur fir narativ- element definitoriu al nuvelei. Al doilea plan este de tip analitic: planul interior, in care sunt urmarite dilemele morale, conflictul psihologic ce se amplifica treptat in constiinta lui Ghita.

        Seria de evenimente este structurata pe principiul cronologic cu naratiune heterodiegetica, iar perspectiva narativa este obiectiva, Ioan Slavi optand pentru formula naratiunii in ”rama”, drama existentiala a eroilor fiind inchisa intre 2 cugetari.  Incipitul de tip enuntiativ se formuleaza ca un discurs etic al unui personaj-reflector: mama Anei. Cugetarea ei reprezinta o avertizare asupra fortelor conflictule : „Omul sa fie multumit cu sărăcia sa, căci dacă e vorba, nu bogaţia, ci liniştea colibei tale te face fericit.”

        In finalul nuvelei rasuna din nou vocea batranei, exprimand ideea predestinarii „ Simteam eu ca nu are sa iasa bine; dar asa le-a fost data”. Este evidentiata mentalitatea unei lumi morale care isi intemeiaza existenta  pe valori autentice si pe credinta in soarta. In acelasi timp, ea exprima viziunea scriitorului asupra lumii si asupra existentei umane.

        Din punctul meu de vedere, Ioan Slavici surprinde existenta lumii contemporane prin crearea unor personaje compexe si verosimile. Consider ca tema erodarii fondului uman prin patima imbogatirii, este dezvoltata pe baza convingerii scriitorului ca literatura trebuie sa aiba o finalitate educativa. In primul rand, mi se pare firesc ca deznodamantul nuvelei sa aiba o  accentuata dimensiune moralizatoare, fiindca eroii care incalca principiile morale sunt sanctionati aspru in final. In al doilea rand, scriitorul reuseste sa surprinda cu adevarata arta instalarea gradata a crizei sufletesti si evolutia ei pana in fata deznodamantului implacabil, demonstrand convingator tema principala a nuvelei.

        In concluzie construindu-si personajul pe scenariul arhetipal al ispitirii si al caderii in pacat,  Slavici surprinde consecintele nefaste pe care demonul lacomiei le are asupra caracterului si destinului uman. Nuvela „Moara cu noroc”  ilustreaza drama abdicarii de la demnitate si moralitate , esecul existential generat de slabiciuni si ambitii fara de masura.

 Înapoi la Cuprins

 

2. Alexandru  Lăpuşneanul de Costache Negruzzi

 

Caracterizarea  personajului  Alexandru  Lăpuşneanul

Sub influenţa principiilor teoretizate de M. Kogălniceanu, Costache Negruzzi publică în anul 1840 în revista “Dacia literară” prima nuvelă istorică din literatura română, “Alexandru Lăpuşneanul”. Negruzzi devine astfel “primul scriitor epic de seamă al literaturii noastre”(Tudor Vianu), afirmând vocaţia începuturilor caracteristică paşoptiştilor.

Personajele lui C. Negruzzi sunt construite după normele esteticii romantice, întruchipând personaje excepţionale, construite în antiteză, caracterizate în mod direct sau indirect. Acestea, în funcţie de rolul ocupat în acţiune, sunt puternic individualizate sau portretizate succint.

Tema este edificatoare pentru caracterul nuvelei, fiind istorică, cea a evocării celei de-a doua domnii a lui Alexandru Lăpuşneanu în Moldova secolului al XVI-lea şi a consecinţelor deţinerii puterii de către un domnitor nemilos, raportându-se la realităţile social-politice ale vremii.

La nivel morfologic, titlul este alcătuit din substantivul propriu “Alexandru Lăpuşneanul” ce denumeşte figura centrală a nuvelei, personajul eponim, evidenţiind, prin articolul hotărât enclitic utilizat, unicitatea şi individualitatea acestuia.

Acţiunea nuvelei este relatată prin prisma unei perspective narative obiective, însoţită de o viziune dindărăt, de către un narator omniscient şi omniprezent, ce intervine rareori prin epitetele de caracterizare, prin care precizează ipostazele personajului (“vodă”,”domnul”,”tiranul”,”bolnavul”). Modul de expunere predominant este naraţiunea la persoana a III-a, ce alternează cu dialogul şi descrierea.

În cadrul oricărei nuvele, accentul cade asupra conflictului ce stă la baza declanşării acţiunii, indiferent de natura acestuia. Se pot identifica în acest sens conflicte exterioare şi interioare. Cel mai important este cel de natură politică dintre domnitor şi boieri pentru obţinerea puterii. Conflictul secundar, ilustrat prin setea de răzbunare a domnitorului împotriva vornicului Moţoc, ce îl trădase în prima sa domnie, se declanşează în primul capitol şi se încheie în cel de-al treilea. Conflictul social, între boieri şi popor, se limitează la revolta mulţimii din al treilea capitol. De asemenea, în scena morţii, personajul principal este măcinat de o luptă interioară ce se dă între acceptarea destinului şi dorinţa de putere. Domniţa Ruxanda, soţia lui Alexandru, suferă o ”bătălie" cu ea însăşi în scena otrăvirii soţului, în care este obligată să aleagă între calitatea de bun creştin şi cea de ucigaşă a domnului ţării, între soţul şi fiul său.

Alexandru Lăpuşneanu este un personaj monumental din cadrul literaturii române, fiind edificator pentru raportul realitate-ficţiune, vizibil în construcţia sa. Astfel, domnitorul Alexandru Lăpuşneanu este o personalitate istorică atestată în "Letopiseţul Ţării Moldovei" de Grigore Ureche, scriitorul modificând realitatea pentru a sublinia un tip uman.

Alexandru Lăpuşneanu este personajul principal al nuvelei, romantic, excepţional, întruchipând tipul domnitorului tiran, crud. Revenit în ţinuturile Moldovei pentru a-şi relua locul pe tron, este construit printr-o serie de contraste, prezentând atât calităţi, cât şi defecte. Lăpuşneanu este singurul personaj “rotund” din nuvelă, conturat din lumini și umbre.

Caracterizarea personajului este realizată atât în mod direct, trăsăturile fiind indicate de narator, alte personaje sau prin autocaracterizare, cât şi în mod indirect, însuşirile reieşind din fapte, limbaj ori relaţiile cu alte personaje.

Portretul fizic al domnitorului este conturat prin contribuţia adusă de narator, acesta punctând trăsături privind fizionomia, vestimentaţia, din care se pot extrage caracteristici de ordin moral. În acest sens, se observă domnul, "ai cărui ochi scânteiară ca un fulger", ce accentuează mânia greu de controlat sau când "muşchii i se suceau în râsul acesta şi ochii lui hojma clipeau", dezvăluind tumultul interior. Este descrisă îmbrăcămintea, specifică epocii "Purta coroana Paleologilor şi peste dulama poloneză de catifea stacojie, avea căbăniţă turcească".

Replicile lui Lăpuşneanu sunt memorabile, răspunsul dat boierilor la revenirea în Moldova ”Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu…” scoate în evidenţă voinţa, ambiţia şi siguranţa acestuia. De asemenea, ameninţarea iterată în momentul revenirii din delir ”De mă voi scula, pre multi am să popesc şi eu…” redă dorinţa de răzbunare, spiritul vindicativ. Setea de putere poate fi observată în acelaşi moment al expunerii, el afimând cu tărie "Eu nu sunt călugăr. Sunt domn!". Acesta este conştient de impulsivitatea şi violenţa sa, aspect vizibil prin autocaracterizarea "m-am arătat cumplit şi rău, vărsând sângele multora". Sunt folosite epitete şi în caracterizarea realizată de alte personaje: "Crud şi cumplit este omul acesta", vorbe rostite de mitropolitul Teofan.

Domnitorul este un expert în arta disimulării, bun cunoscător al psihologiei umane, având un impact puternic asupra tuturor celor cu care intră în contact, fapt vizibil în relaţiile întreprinse cu celelalte personaje. Relevant este episodul din biserică ce-l înfăţişează rostind un fals discurs al împăcării, precedent uciderii boierilor, dovedind astfel un caracter duplicitar. Totodată, raportul cu soţia sa Ruxanda, se fundamentează pe contrastul dintre angelic şi demonic, evidenţiată prin felul în care se adresează unul altuia, “Domnul meu”-“Muiere nenorocită”.

Fire demonică, crudă, umorul său sadic iese la iveală în urma apogeului atrocităţilor comise, când aşază sub formă de piramidă, în funcţie de rangul social ocupat, capetele celor 47 de boieri omorâţi. Episodul acesta vine drept concretizare a discuţiei cu soţia sa, gesturile şi cuvintele rostite de domnitor subliniind falsitatea lui în relaţia soţ-soţie. Mai întâi îi sărută mâna,apoi se întristează şi reacţionează violent la rugămintea ei de a înceta acţiunile caracteristice, ducând mâna la pumnal, dar se stăpâneşte şi îi promite ”un leac de frică”. Se bucură cu cruzime de spaima doamnei care leşină la vederea piramidei ce conţine capetele boierilor ucişi "Femeia tot femeie, zise Lăpuşneanul zâmbind, în loc să se bucure, ea se sparie”.

În ciuda acestor trăsături, este ilustrată iubirea de patrie a domnitorului şi capacitatea de a obţine aprecierea poporului când răspunde doleanţelor personajului colectiv. O valoare crucială pentru domnitor este onoarea, toate acţiunile sale organizându-se în vederea respectării acesteia.

 Costache Negruzzi conturează un personaj excepţional, reflectând în construcţia sa atât adevărul istoric, cât şi propria interpretare asupra personalităţii domnitorului, influenţată de gândirea paşoptistă şi viziunea romantică. Acesta reuşeşte să valorifice relaţia dintre realitate şi ficţiune astfel încât să-l detaşeze pe Alexandru Lăpuşneanu din rândul tuturor conducătorilor, prin defectele şi calităţile sale.

În concluzie, Alexandru Lăpuşneanu se dovedeşte a fi un personaj monumental în literatura română, prin stăruinţa în propria-i voinţă, indiferent de mijloace, determinare, grotescul acţiunilor şi concizia replicilor. Naratorul caracterizează domnia lui Lăpușneanul printr-o metaforă, spunând că „a lăsat o pată de sânge pe istoria Moldovei”.

 Înapoi la Cuprins

 

Rezolvare Test 4

 

Redactează un eseu de minimum 400 de cuvinte, în care să prezinți particularităţi ale unui text narativ studiat, aparținând lui Camil Petrescu.

 În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere:

– evidenţierea a două trăsături care fac posibilă încadrarea textului narativ ales într-o perioadă, într-un curent cultural/literar sau într-o orientare tematică;

– comentarea a două episoade/secvențe relevante pentru tema textului narativ ales;

– analiza a două elemente de structură, de compoziţie şi de limbaj, semnificative pentru textul narativ ales (de exemplu: acțiune, conflict, relaţii temporale și spațiale, incipit, final, tehnici narative, instanțele comunicării narative, perspectivă narativă, registre stilistice, limbaj etc.).

 

Text suport: Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război de Camil Petrescu

Publicat în anul 1930, "Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război" este un roman, specie a genului epic, în proză, de mari dimensiuni, cu acţiune complexă şi complicată, desfăşurată de obicei pe mai multe planuri narative, la care participă un număr mare de personaje. Caracterul acestuia ilustrează mai multe tipare : subiectiv, prin naraţiunea realizată la persoana I, luciditate, autenticitate, timpul prezent şi subiectiv, memoria involuntară, modern sau, conform structurii propuse de Nicolae Manolescu în "Arca lui Noe", ionic, prin stilul anticalofil, abolirea cronologiei, finalul deschis, promovarea intelectualului ca structură de caracter, psihologic prin autoanaliză, substanţialism, fluxul conştiinţei, temă şi conflict, al experienţei prin descrierea războiului din cartea a doua şi interbelic prin perioada în care este încadrat.

Romanul, ale cărui titluri precedente au fost "Romanul căpitanului Andreescu" şi "Proces verbal de dragoste şi război", are ca sursă principală de inspiraţie jurnalul de front al autorului din timpul Primului Război Mondial, aspect evident în partea a doua. Potrivit mărturisirii autorului, prima parte este în întregime operă de ficţiune. Punctul de plecare îl reprezintă romanul lui Marcel Proust "În căutarea timpului pierdut", Camil Petrescu dezvoltând de asemenea în lucrarea sa mitul lui Pygmalion şi al Galateei, în care este prezentat un sculptor ce, în ciuda faptului că detesta sexul feminin, are drept capodoperă a vieţii sale, sculptura unei femei.

Tema ilustrează drama intelectualului inadaptat, lucid, evidenţiindu-se "monografia unui element psihic, acolo ambiţia, pasiunea, aici gelozia" (George Călinescu).  Se remarcă cele mari două teme adiacente, corespondente fiecărei părţi a romanului, respectiv dragostea şi războiul. Această direcţie tematică reprezintă o ilustrare a modernismului, care susţine citadinizarea, intelectualizarea prozei, accentuarea investigaţiei psihologice. Viziunea autorului asupra lumii se suprapune cu cea a protagonistului, Ştefan Gheorghidiu, valorificând necesitatea celor două experienţe fundamentale, în vederea atingerii cunoaşterii propriei persoane şi a stabilităţii emoţionale.

Titlul este construit pe baza unei duble antiteze "ultima- întâia" şi "dragoste- război", exemplificând astfel o atitudine polemică la adresa literaturii de tip romantic, scriitorul susţinând "lucrez permanent în opoziţie cu ceva". Cuvantul "noapte", repetat în titlu redă nesiguranţa, absurdul şi tainele firii umane. Cele două "nopţi" sugerează etapele definitorii în evoluţia protagonistului: iubirea şi războiul.

Perspectiva narativă prezentă este subiectivă, cu o viziune “împreună cu” şi un narator personaj ce relatează la persoana I, sub forma unei confesiuni. Relatarea astfel realizată conferă autenticitate şi caracter subiectiv textului. Modul principal de expunere este naraţiunea, ce se îmbină cu descrierea, dialogul şi monologul.

În ceea ce priveşte contextul spaţio-temporal, în ciuda caracterului modern, reperele sunt fixate cu exactitate în incipitul romanului "În primăvara anului 1916", în Valea Prahovei, între Buşteni şi Predeal. Timpul este discontinuu, "temporalitatea e indecisă" (Nicolae Manolescu), bazat pe alternanţa temporală a evenimentelor, fiind prezente două planuri, cel al timpului narării şi cel al timpului narat, dar şi prolepse şi analepse. Perspectiva spaţială reflectă un cadru real, fiind precizate detalii toponimice (Bucureşti, Odobeşti, Dâmbovicioara, Câmpulung, Râmnicu Sărat, Vulcan ).

Există două tipuri principale de conflicte în romanul “Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” , şi anume interior şi exterior. Conflictul central din roman, în contrast cu specificul celor tradiţionale, este unul interior, care se produce în conştiinţa personajului-narator şi este declanşat de raporturile pe care protagonistul le are cu realitatea înconjurătoare, dat fiind faptul că acesta trăieşte subjugat de obsesia autoanalizei. Principalul motiv al rupturii dintre Ştefan şi soţia sa este implicarea Elei în lumea mondenă, pe care eroul o dispreţuieşte, evidenţiindu-se astfel o diferenţă între aspiraţiile lui Gheorghidiu şi realitatea lumii exterioare. Conflictul interior este dublat de un conflict exterior generat de relaţia protagonistului cu societatea (de exemplu, lipsa spiritului  întreprinzător, Gheorghidiu nereuşind să dezvolte o afacere şi să comunice eficient cu o lume pervertită de ambiţii materiale), acesta fiind plasat în categoria inadaptaţilor social.

Romanul este structurat in doua carti, cu titluri semnificative "Ultima noapte de dragoste", care exprima aspiratia spre sentimentul de iubire absoluta, și "Intaia noapte de razboi", care ilustreaza imaginea razboiului tragic si absurd, ca iminență a morții.

Ca structură, însuşi autorul îl descrie drept "roman cu tehnica anapoda", fiind consitituit din două cărţi, acestea fiind exponente pentru cele două mari teme identificabile. Titlurile celor 13 capitole (şase pentru fiecare carte şi un epilog) sunt semnificative, rezumând situaţiile în care se află personajele(prima carte -"Diagonalele unui testament", "E tot filosofie" , a doua carte - "Fata cu obraz verde, ”La Vulcan","Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu"), iar ultimul capitol din prima carte şi primul din a doua relevând denumirea utlizată pentru întregul roman.

Între incipitul romanului, ex-abrupto, care îl prezintă pe protagonistul acţiunii chinuit de gelozie şi de suferinţa de a nu putea fi alături de Ela în permanenţă şi finalul care îl înfăţişează pe acelaşi Ştefan Gheorghidiu detaşat complet de experienţa erotică pe care a trăit-o, se observă o transformare a protagonistului în urma trăirilor sale. Finalul, în contrast cu incipitul care este precis, este unul deschis, fiind guvernat de incertitudine atât asupra evoluţiei personajului principal, cât şi a soţiei sale.

În cadrul romanului se disting două planuri narative: unul subiectiv, preponderent, format din concepţiile lui Ştefan Gheorghidiu asupra iubirii şi războiului şi un plan obiectiv, mai puţin reprezentat, referindu-se la fundalul social. Acestea se dezvoltă paralel şi se intersectează adesea. Unitatea romanului este asigurată de prezenţa unei singure conştiinte care narează şi se autodefineşte odată cu evoluţia epică a ficţiunii. Discuţia din incipit despre dragoste şi fidelitate urmată de întrebarea lui Orişan "Suferi, Gheorghidiule?" reprezintă o formulă ce determină rememorarea, opera putând fi considerată astfel un metaroman.

Se remarcă o discontinuitate narativă cauzată de cele două timpuri folosite, respectiv cel cronologic, al narării, şi cel psihologic, narat.

 

Fiind un roman modern, nu mai este respectată ordinea momentelor subiectului, fiind abolită prezentarea clasică a conţinutului. Acţiunea, de o complexitate sporită, începe din momentul eşecului amoros ce motivează întreaga scriere. Premisele poveştii de iubire dintre Ştefan Gheorghidiu şi Ela sunt introduse în cel de-al doilea capitol "Diagonalele unui testament". Tânărul, student la Filozofie, se căsătoreşte cu Ela, studentă la Litere, orfană crescută de o mătuşă.  Iubirea bărbatului se naşte din admiraţie, însă mai ales din orgoliu, deoarece Ela era cea mai frumoasă și populară studentă de la Universitate( Litere), iar faptul că era îndrăgostită de Ştefan trezea invidia şi aprecierea colegilor.

După căsătorie, cei doi soţi trăiesc modest, dar sunt fericiţi. Echilibrul tinerei familii este tulburat de o moştenire pe care Gheorghidiu o primeşte la moartea unchiului său, Tache. Ela se implică în discuţiile despre bani, lucru care îi displace profund soţului său. Spre deosebire de acesta, femeia este atrasă de viaţa mondenă la care are acces datorită noului statut social dobândit, prin apropierea de verişoara lui Ştefan, Anişoara. Cuplul evoluează spre o iminentă criză matrimonială, declanşată de excursia la Odobeşti, când Ela pare să-i acorde o atenţie deosebită domnului G., un avocat şi dansator. Acest episod trezeşte un sentiment acut de gelozie pentru Ştefan, el analizând fiecare gest al Elei, care reuşeşte cu greu să-l convingă că nu are niciun motiv de a se îngrijora. După excursia de la Odobeşti, odata cu reîntoarcerea la Bucureşti, iubirea ce părea indestructibilă este pusă la îndoială de către Gheorghidiu. Relaţia lor devine instabilă, apărând o succesiune de separări şi împăcări, cauzate de infidelitate şi gelozie, dar şi de pierderea copilului . Concentrat pe Valea Prahovei, unde aşteaptă intrarea României în război, Ştefan primeşte o scrisoare de la Ela prin care este chemat urgent la Câmpulung, unde aceasta se mutase cu scopul de a fi mai aproape de el. Soţia doreşte să îl convingă să vireze o sumă de bani pe numele ei pentru a fi asigurată în cazul morţii lui pe front. Aflând doleanţa sa, Gheorghidiu e convins ca femeia plănuieşte divorţul pentru a rămâne alături de domnul G., cu care se şi întâlneşte, însă nu are are ocazia să verifice infidelitatea soţiei.

A doua experienţă în planul cunoaşterii existenţiale o reprezintă războiul, care pune în umbră iubirea. După terminarea unei lupte, Ştefan îi trimite Elei o scrisoare, confirmându-i că va primi suma de bani cerută, depistând astfel interesele materiale ale soţiei şi detaşându-se de aceasta în contextul unei drame mult mai mari. Imaginea eroică a războiului, aşa cum apare în literatura tradiţională, este demitizată. Frontul este echivalent pentru haos, absurditate, dezordine. Din cauza informaţiilor eronate artileria română îşi fixează tunurile asupra propriilor batalioane. Capitolul "Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu" înfăţişează peisajul apocaliptic al războiului. Viaţa combatanţilor ţine de hazard, iar eroismul este înlocuit cu frica de moarte. Rănit şi spitalizar, Gheorghidiu revine acasă, la Bucureşti, unde primeşte de la toată familia o afecţiune nemărginită, pe care o consideră falsă. Hotărăşte să-i scrie o scrisoare Elei prin care se desparte de ea, oferindu-i toate lucrurile care aveau legătură cu trecutul lor împreună, sfârşitul lasând loc multiplelor interpretări.

Stilul anticalofil pentru care optează romancierul accentuează autenticitatea limbajului, eliminând astfel convenţiile tradiţionale. Scriitorul nu refuză corectitudinea limbii, ci efectul de artificialitate pe care îl producea exprimarea personajelor în romanul tradiţional. El consideră că o operă literară trebuie să fie precisă şi concisă, alegând fraza scurtă,un limbaj caracterizat de claritate şi sobrietare "ca într-un proces verbal"(de unde şi titlul anterior), "fără ortografie, fără compoziţie, fără stil şi chiar fără caligrafie".

Viziunea autorului evidenţiază necesitatea celor două experienţe fundamentale, iubirea şi războiul, în vederea desăvârşirii personalităţii personajului principal, valorificând condiţia intelectualului inadaptabil. Odată terminată complexa autoanaliză, Ştefan Gheorghidiu este capabil să-şi continue viaţa, returnându-i Elei "tot trecutul".

În concluzie, opera “Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” este un roman interbelic, dată fiind poziţionarea acestuia în istorie, de factură subiectivă, psihologică, modernistă, având drept caracteristici unicitatea perspectivei narative, timpul prezent şi subiectiv, memoria afectivă, naraţiunea la persoana I şi autenticitatea trăirii, dezvoltând tema iubirii şi a experienţei războiului.

 Înapoi la Cuprins

 

 

Rezolvare Test 5

 

Redactează un eseu de minimum 400 de cuvinte, în care să prezinți particularităţi ale unei comedii studiate.

În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere:

– evidenţierea a două trăsături care fac posibilă încadrarea comediei studiate într-o perioadă, într-un curent cultural/literar sau într-o orientare tematică;

– comentarea a două scene relevante pentru tema comediei studiate;

– analiza a două componente de structură şi de limbaj, semnificative pentru comedia studiată (de exemplu: acțiune, conflict dramatic, registre stilistice, limbaj, act, scenă etc.).

 

Text suport: O scrisoare pierdută de I L Caragiale

Aparuta in 1884 „O scrisoare pierduta” se inscrie in seria operelor lui I.L.Caragiale, socotit un „Moliere al romanilor”. Comedie de moravuri si de intriga, “efemeritatea comediei de moravuri” (E.Lovinescu)  „O scrisoare pierduta”  este o capodoperă a dramaturgiei naţionale. Capodopera dramaturgiei noastre, comedia “O scrisoare pierdută”, a fost prezentată prima data pe scena Teatrului Naţional Bucureşti ȋn anul 1884.

 

Tema degradarii vietii politice, sociale si private se concretizeaza  prin surprinderea vietii publice si de familie a marii burghezii, care, ajunsa la putere se caracterizeaza printr-o  dorinta extrema de parvenire.

Titlul sintetizeaza intriga subiectului, „scrisoarea pierduta” devenind intrument al santajului politic. Scrisoarea de dragoste ce trece prin mai multe maine devine simbol al coruptiei si compromisului intr-o lume in care pana si sentimentele devin „obiect de negociere”.

Compozitional, comedia este alcatuita cu o desavarsita arta a constructiei clasice. Cele 4 acte, aduc in scena mereu mai multe personaje, sugerand astfel sporirea tensiunii si a agitatiei provocate de evenimentul politic. Formula dramatica se bazeaza pe structuri traditionale: succesiunea cronologica, tehnica acumularii situatiilor, a inlantuirii evenimentelor si structuri dramatice moderne precum simetria situatiei scenice.

  EVIDENTIEREA TRASATURILOR

Comedia este specia genului dramatic, în versuri sau în proză, care are finalitate moralizatoare şi produce râsul cititorului sau al spectatorului, prin folosirea a diferite tipuri de comic. Ca trăsături generale ale comediei pot fi menţionate: personajele reprezintă categorii sociale diverse; subiectele sunt general umane, eroii întruchipând caractere (parvenitul obraznic, sclavul şiret, aristocratul mândru); conflictul se concentrează ȋn jurul contrastului dintre aparenţă şi esenţă; deznodământul este vesel; stilul – parodic. Conflictele dramatice în comedie sunt derizorii, de nivel exterior şi ilustrează ridicolul preocupărilor personajelor.

Comedia “O scrisoare pierduta” apartine realismului clasic. Principiile promovate de societatea culturala “Junimea” si estetica realistului se gasesc in critica “formelor fara fond” si a politicienilor corupti, satirizarea unor aspecte sociale, spiritul de observatie acut, veridicitatea obtinuta prin tehnica acumularii detaliilor, individualizarea personajelor prin limbaj.

TEMA SI VIZIUNEA

Tema operei lui Caragiale este parvenitismul, expus prin redarea vietii publice si de familie a unor personaje comice. Creatia lui Caragiale pune in valoare tema prin prezentarea discrepantelor majore dintre “a parea” (aparenta) si “a fi” (esenta).

Viziunea asupra lumii pe care Caragiale o expune in opera sa este una critica. Cu scopul corectarii moravurilor societatii, aceasta opera comica starneste rasul, pedepsind astfel gresitele deprinderi ale oamenilor.

Titlul unei opere este un element paratextual care ghideaza lectura cititorului, formand un orizont al asteptarii. Titlul comediei lui Caragiale este semnificativ, redă esenţa şi circumscrie tema operei, referindu-se la pretextul ȋn jurul căruia evoluează evenimentele - pierderea scrisorii. Articolul nehotarat “o” din titlu arata atat banalitatea cat si repetabilitatea evenimentului, atat in opera, cat si in realitate.

Sursa de inspiratie pentru opera lui I.L.Caragiale este viata politica a anului 1883. In acel an, problematica revizuirii constitutiei a scindat partidul liberal in doua grupari: cea moderata, condusa de I.C.Bratianu si cea radicala, condusa de C.A.Rosetti. Acest fapt impreuna cu farsa unor alegeri petrecute in acel an a condus la nevoia satirizarii evenimentelor, cu scopul corectarii greselilor clasei politice.

Actiunea operei se petrece “in capitala unui judet de munte, in zilele noastre”. Scopul acestor repere spatio-temporale este acela de a generaliza. Neprecizarea unei locatii sau a unui moment de timp a facut ca aceasta opera sa ramana reprezentativa de-a lungul istoriei. Repetabilitatea evenimentelor prezentate s-a dovedit a fi o realitate, facand ca piesa lui Caragiale sa devina o capodopera a literaturii noastre. 

Sursa de haz o reprezintă contrastul dintre desfăşurarea conflictului şi rezolvarea lui. Ridicolul este subliniat de intransigenta initiala şi compromisul final. Deznodământul este fericit, marcat prin ȋmpăcarea celor implicati ȋn conflict.   Conflictul principal al operei este reprezentat de infruntarea pentru puterea si influenta politica a doua forte rivale. Sunt puse fata in fata gruparea aflata la putere, reprezentata de prefectul Stefan Tipatescu, Zaharia Trahanache - presedintele gruparii locale a partidului si Zoe - sotia lui Trahanache si Nae Catavencu, un ambitios avocat, redactor sef si proprietar al ziarului “Ragnetul Carpatilor”. Conflictul secundar apare datorita cuplului comic Branzovnenescu - Farfuridi, care se tem de tradarea prefectului. Tensiunea dramatica si puterea conflictului sunt sustinute gradat prin inlantuirea evenimentelor care conduc spre rezolvarea conflictului, in finalul piesei si prin tehnica amplificarii treptate a conflictului (tehnica “bulgarelui de zapada”).

PREZENTAREA TEMEI PE MOMENTELE SUBIECTULUI

Tema operei “O scrisoare pierduta” este sustinuta in intregul text al creatiei, prin seria de intamplari comice expuse cititorului.

Ȋn expoziţiune, primele două scene ale actului I, este prezentată casa prefectului Ştefan Tipătescu, observându-se amânarea anunţării veştii despre scrisoare, ȋn discuţia cu Ghiţă Pristanda.

Intriga o reprezintă pierderea unei scrisori de amor a prefectului către Zoe, nevasta lui Trahanache, dar conflictul se precizează odată cu anuntaarea intenţiei de şantaj a lui Caţavencu, care a furat scrisoarea de la Cetăţeanul Turmentat, care, la rândul său, o găsise Catavencu ameninţa cu publicarea acestei scrisori ȋn ziarul său dorind mandatul de deputat. Ȋn desfăsurarea acţiunii Trahanache pare a nu da importanţă scrisorii, considerând-o o plastografie, Tipătescu e hotărât să-l distrugă pe Caţavencu, iar Zoe hotărâtă să-i susţină pretenţiile pentru a nu fi compromisă.

Farfuriidi şi Branzovenescu, avocaţi ȋn partidul  la putere, acuză de trădare. Tensiunea creşte prin arestarea lui Caţavencu şi conflictul pare a se ȋncheia cu victoria acestuia, deoarece Tipătescu e convins de Zoe.

Lovitura de teatru este sosirea telegramei prin care centrul cere alegerea lui Dandanache.

Puctul culminant se petrece ȋn actul III, după discursurile electorale ale lui Farfuridi şi Caţavencu, la comunicarea candidatului de la centru, când se iscă bătaia pusă la cale de Zoe şi Fănică, gasind poliţa falsificată de Caţavencu.  Ȋn bătaie Catavencu pierde pălăria ȋn căptuşala căreie ţinea scrisoarea. Găsită de acelaşi Cetăţean Turmentat scrisoarea e ȋnapoiată “andrisantului” cunoscut, adica lui Zoe. Fericită, Zoe ȋl iartă pe Caţavencu, cerândui să conducă manifestaţia ȋn cinstea adversarului politic.

Deznodământul aduce ȋmpăcarea, totul ȋncheindu-se ȋntr-o atmosferă de sărbătoare şi veselie unanimă.

Comicul de situaţie e redat prin ȋncurcături, confuzii, coincidenţe. Se observă pierderea şi găsirea scrisorii de două ori şi de către acelaşi personaj, cuplul comic Farfuridi- Brânzovenescu, triunghiul conjugal Tipatescu-Zoe-Trahanache, paralelismul şantajului ce stă la baza parvenirii, până la final când toţi se ȋmpacă.

Comicul de moravuri e realizat şi la nivel public, prezentând corupţia ȋn societate, şi la nivel particular, la nivel familial, prin relaţia celor doi, Zoe si Trahanache, cel din urma ignorand relatia intima a sotiei sale.

Comicul de caracter surprinde diferite tipuri umane: Fanfaronul, ipocritul, cocheta, Don Juan-ul, prostul fudul apar in comedia universala clasică, dar la Caragiale sunt şi particularităţi, de exemplu Trahanache e “ȋncornoratul simpatic”. Paul Constantinescu ȋmparte  tipurile comice la Caragiale ȋn nouă categorii, din care ȋn “O scrisoare pierdută” regăsim: ȋncornoratul ȋntruchipat de Trahanache, amorezul ȋn personajul Tipătescu, cocheta Zoe, demagogul reprezentaat ȋn trei personaje - Caţavencu, Dandanache şi Farfuridi, Brâncovenescu, servitorul ȋn personajul Ghiţă, cetăteanul reprezentat de Cetăţeanul Turmentat.

Comicul de nume e subliniat şi ȋn studiul lui G. Ibrăileanu: “numele proprii ȋn opera Domnului Caragiale”.

Zaharia Trahanache arată zahariseală, amânare, dar şi modelare uşoară de superiori şi de Zoe, “trahanaua” fiind o coca moale.

Pristanda e servil, umil, fără personalitate, joacă aşa cum I se cantă, numele venind de la un joc popular.

Nae Caţavencu e ipocrit, palavragiu, numele derivând de la “caţă” şi “caţaveică”. 

Agamemnon Dandanache poartă numele vestitului rege de la Troia. Numele acestuia e  diminutivat “Agamiţă” şi face numai dandanale.

Comicul de limbaj se realizează la toate nivelurile limbii. Generatoare de comic sunt ticurile verbale “puţintică răbdare”, “…”,   greşelile de pronunţie “”, “bampir”, “andrisant”, paronimele “scrofulous”, “remuneraţie”, nonsensul “industria română e sublimă, dar lipseşte cu desăvârşire” sau     “ ori să se revizuiască primesc, dar să nu se schimbe nimic [..]”, pleonasmul şi cacofonia “o soţietate fără prinţipiu va să zică  că nu le are”, tautologie “măsa-măsii”, “foncţia-Foncţie”, “coana Joiţica”, stil prolix, anacolut, nepotriviri de stil.

 

CONCLUZIA

            Ȋn studiul „Comediile d-lui I.L.Caragiale”, Titu Maiorescu apăra valoarea estetică a operelor marelui clasic şi susţine rolul moralizator al artei acestuia. Comedia „O scrisoare pierdută” este, ȋn concluzie, o capodoperă a nemuritorului Caragiale, un pilon de rezistenţă ȋn comedia românească şi, nu ȋn ultimul rând, supunându-se machiavelismul, un mecanism de facilă critică a falselor valori şi a inculturii. În plus, ca elemente de construcţie a textului dramatic, principalul mod de expunere este dialogul, prin care personajele îşi dezvăluie intenţiile, opiniile, dar monologul (în discursurile electorale) şi aparte-ul (intervenţiile lui Pristanda) completează funcţiile acestuia, realizându-se astfel, atât caracterizarea personajelor, cât şi prezentarea evoluţiei acţiunii.

Prin urmare, O scrisoare pierdută reprezintă o operă complexă, o frântură din complexitatea vieţii sociale şi politice din marea fresca a societăţii urbane româneşti din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, care-şi păstrează actualitatea tocmai prin evocarea unor tipuri şi moravuri mereu contemporane.

 Înapoi la Cuprins

 

Rezolvare Test 6

 

Redactează un eseu de minimum 400 de cuvinte, în care să prezinți particularități ale unui text narativ studiat, aparținând lui G. Călinescu.

În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere:

 – evidențierea a două trăsături care fac posibilă încadrarea textului narativ studiat într-o perioadă, într-un curent cultural/literar sau într-o orientare tematică;

– comentarea a două episoade/secvențe relevante pentru tema textului narativ studiat; – analiza a două elemente de structură, de compoziție și de limbaj, semnificative pentru textul narativ studiat (de exemplu: acțiune, conflict, relații temporale și spațiale, incipit, final, tehnici narative, instanțe ale comunicării narative, perspectivă narativă, registre stilistice, limbaj etc.).

 

Text suport: Enigma Otiliei de de George Călinescu

,,Enigma Otiliei” este una dintre cele mai reprezentative opere ale lui George Călinescu, pentru faptul că în ea sunt încadrate marile teme şi motive ale creaţiei autorului. După apariţia, în 1933, a romanului „Cartea nunţii”, considerat de autor „un exerciţiu narativ minor”, G. Călinescu publică în 1938 „Enigma Otiliei”, roman de sinteză estetică, în care realismului obiectiv de factură balzaciană i se asociază elemente clasice, romantice şi moderne.

Viziunea despre lume în romanul „Enigma Otiliei” stă sub semnul concepţiei despre  roman a lui G. Călinescu. Acesta afirmă: „Ceea ce conferă originalitatea unui roman nu este metoda, ci realismul fundamental”.

„Enigma Otiliei” este un roman complex, care a cunoscut o serie de interpretări: roman balzacian, prin temă, imaginea banului şi tipologii umane, dar şi roman modern, prin caracterul citadin, ambiguitatea personajelor, interesul pentru procesele psihice deviante.

Titlul iniţial a fost „Părinţii Otiliei”, însă, din motive editoriale a fost schimbat în „Enigma Otiliei”, facându-se astfel trecerea de la un element clasic, paternitatea, la unul modern, misterul.

Tema e pusă în evidenţă prin dezvăluirea particularităţilor unei societăţi burgheze bucureştene de la începutul secolului al XX-lea. Pe fundalul acestei societăţi, se configurează alte două teme, moştenirea şi iubirea. Romanul are un pronunţat caracter social, deoarece se urmăreşte mediul familial, universitar, al restaurantelor, plimbărilor cu trăsura, arhitectura specifică şi preocupările oamenilor: căsătorie, carieră, îmbogăţire prin orice mijloace.

Compoziţional, romanul este alcătuit din douăzeci de capitole fără titlu. Se observă simetria dintre incipit şi final, dată de imaginea străzii Antim şi a casei lui Cosatache Giurgiuveanu, susţinută şi de replica bătrânului „nu-nu stă nimeni aici, nu cunosc”.

Indicii spaţio-temporali sunt realist precizaţi şi au rolul de a orienta cititorul în universul ficţiunii. Acţiunea este plasată în Bucureşti, la începutul secolului al XX-lea „Într-o seară de iulie 1909...pe strada Antim...”

Varietatea şi complexitatea conflictelor sunt o trăsătură fundamentală a romanului. Conflictul central este de natură socială, morală, care presupune lupta clanului Tulea pentru obţinerea moştenirii, iar al doilea este un conflict erotic, ce priveşte rivalitatea adolescentului Felix şi a maturului Pascalopol pentru mâna Otiliei.

            Acţiunea romanului începe cu venirea lui Felix de la Iaşi la Bucureşti, pentru a urma Facultatea de Medicină. În casa unchiului său, Giurgiuveanu, o cunoaşte pe Otilia Mărculescu, fiica vitregă a bătrânului. Planul iubirii, urmăreşte experienţele trăite de acesta, pe durata câtorva ani. Deşi o iubeşte sincer pe Otilia, ei nu pot fi împreună datorită concepţiei diferite despre viaţă a fiecăruia. Dacă Felix este intelectualul ambiţios pentru care femeia reprezintă un sprijin în carieră, Otilia este cocheta care concepe iubirea în felul aventuros al artistului. O scenă semnificativă e cea de la moşia lui Pascalopol, unde Otilia se comportă copilăros când aleargă desculţă prin iarbă dar şi matur, când îi explică lui Felix viziunea ei asupra vieţii. Ea consideră că femeia trebuie doar „să placă, în afară de asta neputând să existe fericire”. După moartea lui Costache, Otilia îl părăseşte, pentru a nu fi o piedică în calea carierei sale. Prin urmare, Felix devine un medic strălucit, însurat cu o femeie din societatea înaltă, iar Otilia se căsătoreşte cu Pascalopol. Din epilog aflăm că, după un deceniu, Pascalopol i-a redat libertatea, ea devenind soţia unui conte exotic. Pentru Felix, ea rămâne imaginea eternului feminin, iar pentru Pascalopol, o enigmă.

            Planul moştenirii cuprinde competiţia Clanului Tulea care urmăreşte averea lui Costache Giurgiuveanu. Este un prilej de observare a defectelor obsesiei banului. Îmbolnăvirea bătrânului aduce familia Tulea în casa pe care o ocupă milităreşte, aşteptând ca acesta să moară, pentru a obţine moştenirea. Moartea lui moş Costache e provocată de ginerele său, Stănică Raţiu, care-i fură banii de sub saltea. O părăseşte pe Olimpia şi se însoară cu Georgeta cu care va deschide un lanţ de restaurante.

            Personajele sunt încadrate în tipologii diferite şi sunt realizate în manieră realistă: moş Costache-avarul, Otilia-cocheta, Felix-ambiţiosul, Pascalopol-aristocratul rafinat, Aglae-„baba absolută”, Simion-senilul, Stănică-parvenitul. În caracterizarea personajelor sunt folosite o serie de tehnici moderne. Ambiguitatea îl vizează pe Giurgiuveanu care este tipul avarului, dar nu dezumanizat, căci nutreşte pentru Otilia o dragoste paternă sinceră. Tot ambiguă e situaţia lui Pascalopol care nu ştie ce e patern sau ce e viril în iubirea sa pentru Otilia. Aurica şi Titi sunt un fel de Aglae şi Simion în devenire.

În concluzie, întâlnirea cu romanul „Enigma Otiliei” este pentru orice cititor o experienţă de viaţă, deoarece intră într-o lume plăsmuită după propria viziune a autorului. Fiind un roman realist, aduce în faţa contemporanilor problema relaţiei omului cu societatea. Roman al unei familii şi istorie a unei moşteniri, cartea se încadrează în categoria prozei realist-balzaciene prin motivul moştenirii şi al paternităţii.

 Înapoi la Cuprins

 

Rezolvare Test 7

 

Redactează un eseu de minimum 400 de cuvinte, în care să prezinți particularităţi ale unui text poetic studiat, aparţinând lui Mihai Eminescu.

 În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere:

– evidenţierea a două trăsături care permit încadrarea textului poetic studiat într-o perioadă, într-un curent cultural/literar sau într-o orientare tematică;

– comentarea a două imagini/idei poetice relevante pentru tema textului poetic studiat; – analiza a două elemente de compoziţie şi de limbaj, semnificative pentru textul poetic ales (de exemplu: titlu, incipit, relații de opoziție și de simetrie, motive poetice, figuri semantice, elemente de prozodie etc.).

 

! ⇒ Vezi rezolvarea de la Test 1 

 

Rezolvare Test 8

 

Redactează un eseu de minimum 400 de cuvinte, în care să prezinți particularităţi ale unei text dramatic studiat. În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere: – evidenţierea a două trăsături care fac posibilă încadrarea textului dramatic studiat într-o perioadă, într-un curent cultural/literar sau într-o orientare tematică; – comentarea a două scene relevante pentru tema textului dramatic studiat; – analiza a două componente de structură şi de limbaj, semnificative pentru textul dramatic studiat (de exemplu: acțiune, conflict dramatic, registre stilistice, limbaj, act, scenă etc.).

 

! ⇒ Vezi rezolvarea de la test 5

 Înapoi la Cuprins

 

Rezolvare Test 9

 

Redactează un eseu de minimum 400 de cuvinte, în care să prezinți particularităţi ale unui text narativ studiat, aparținând lui Ioan Slavici. În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere:

– evidenţierea a două trăsături care fac posibilă încadrarea textului narativ ales într-o perioadă, într-un curent cultural/literar sau într-o orientare tematică;

– comentarea a două episoade/secvențe relevante pentru tema textului narativ ales;

– analiza a două elemente de structură, de compoziţie şi de limbaj, semnificative pentru textul narativ ales (de exemplu: acțiune, conflict, relaţii temporale și spațiale, incipit, final, tehnici narative, instanțele comunicării narative, perspectivă narativă, registre stilistice, limbaj etc.).

 

Text suport: Moara cu noroc de Ioan Slavici 

Nuvela Moara cu noroc scrisă de Ioan Slavici, a fost publicată în anul 1881 în volumul “Novele din popor”, alături de Pădureanca şi Budulea Taichii.

 Intr-un spatiu diegetic relativ restrans, cu un singur fir narativ, nuvela urmareste destinul unui personaj complex, prins in reteaua unor conflicte puternice. Viziunea artistica este astfel centrata asupra protagonistului care domina prim-planul.

     Caracteristicile acestei specii sunt ilustrate riguros de nuvela „Moara cu noroc” de Ioan Slavici. Primul mare scriitor modern al Transilvaniei, consolideaza dimensiunea realist-obiectiva a viziunii artistice asupra universului existential al satului de provincie, operand o deschidere a prozei romanesti spre psihologic. O dovada stralucita este nuvela „Moara cu noroc”, publicata in 1881.

     Capodopera lui Slavici este o nuvela psihologica, remarcabila nu numai prin complexitatea personajului principal, ci si prin realismul viziunii artistice care se concretizeaza intr-o imagine veridica a unei lumi din Transilvania sfarsitului de veac XIX.

La nivel morfologic, titlul este alcătuit din substantivul comun “Moara”, articularea acestuia arătând singurlaritatea istorisirii, care consemnează toposul acţiunii. Asocierea cârciumii cu termenul “noroc” este mai degrabă una ironică, date fiind întâmplările aflate sub semnul ghinionului ce vor avea loc în acest cadru, deşi iniţial “pentru Ghiţă cârciuma era cu noroc”. Titlul nuvelei inchide in el o amara ironie, „Moara cu noroc” fiind numele hanului asezat la rascruce de drumuri, o raspantie care „intoarce” destinul eroilor spre zodia tragicului, schimband liniste colibei in zbucium, nefericire.

 

Tema realist-psihologica a degradarii umane provocate de patima inavutirii se dezvolta in relatie cu tema romantica a destinului. Tema prezintă consecinţele nefaste ale setei de înavuţire , în societatea ardelenească a secolului al XIX-lea. Titlul ales este mai degrabă ironic, mutarea la Moara cu noroc aduce destrămarea familiei lui Ghiţă, fiind mai degrabă Moara cu ghinion.

Acţiunea nuvelei este relatată prin prisma unei perspective narative obiective, însoţite de o viziune dindărăt, de către un narator omniscient şi omnipresent(ubicuu). Se remarcă de asemenea tehnica punctului de vedere, bătrâna având rol de personaj- raisonneur(reflector). Interferenţa dintre planul naratorului şi cel al personajelor se realizează prin folosirea stilului indirect liber (“La început se vedea c-a fost prinsă de silă; dar ce avea să facă? La urma urmelor, de ce să nu joace?”). Modul de expunere predominant este naraţiunea la persoana a III-a, ce alternează cu dialogul şi monologul.

Contextul spaţio-temporal este precizat, ca în orice altă nuvelă realistă. Cârciuma de la Moara cu noroc este aşezată la o răscruce de drumuri, izolată. Descrierea reperelor spaţiale este evidenţiată prin tehnica detaliului semnificativ, conferind veridicitate celor enunţate “De la Ineu drumul de ţară o ia printre păduri şi peste ţarini la dreapta şi la stânga satelor aşezate prin colţurile văilor.”. Acţiunea se desfăşoară pe parcursul unui an, perioadă cuprinsă între două coordonate religioase: de la Sf. Gheorghe până la Paştele din anul următor.

În nuvela psihologică, conflictul central este unul moral, interior, aparţinând protagonistului. Personajul principal, Ghiţă se luptă cu dorinţa de cinste, alături de familia sa şi cu setea de bani care încearcă să-l domine. Conflictul interior se manifestă şi în plan exterior prin relaţiile pe care hangiul le are pe de o parte cu familia sa, de care se distanţează şi cu Lică Sămădăul, pe de altă parte, pe care îl confruntă.

Compozitia nuvelei este clasica, cele 17 capitole prezintă un singur fir narativ în cadrul căruia evenimentele se succed în ordine logică şi cronologică, fiind încadrate de simetria spuselor bătrânei, ce au rol de teze morale, din începutul şi din finalul operei, aceasta consemnând sfârşitul tragic pus sub semnul sorţii -“aşa le-a fost data”. De asemenea, se poate observa prezenţa celor “cinci cruci” în prolog şi în epilog, înfăţişând încă o dată un principiu religios, mai exact conceptul predestinării.

Incipitul de tip enuntiativ se formuleaza ca un discurs etic al unui personaj-reflector: mama Anei, care este numita simbolic „batrana”. Cugetarea ei reprezinta o avertizare asupra fortelor conflictule : „Omul sa fie multumit cu sărăcia sa, căci dacă e vorba, nu bogaţia, ci liniştea colibei tale te face fericit.” Dupa principiul simetriei, finalul se constituie tot ca un discurs direct al personajului-reflector : „ Simteam eu ca nu are sa iasa bine; dar asa le-a fost data”. Naratiunea este asadara construita in ”rama” cugetarilor batranei. Aceasta reprezinta o „voce” prin care se exprima mentalitatea unei lumi morale care isi intemeiaza existenta  pe valori autentice si pe credinta in soarta. In acelasi timp, ea exprima viziunea scriitorului asupra lumii si asupra existentei umane. 

Construcţia subiectului, pe coordonate spaţio-temporale bine precizate (acţiunea are loc la hanul Moara cu noroc aflată într-o zonă a Ardealului, în valea dintre dealuri, la o răscruce, iar timpul este şi el bine precizat, acţiunea fiind delimitată de două repere temporale, cu valoare religioasă: de la Sf. Gheorghe până la Paşti) creează impresia de veridicitate.

Conflictul nuvelei este unul complex, de natură socială (prezintă confruntarea dintre doua lumi, dintre doua mentalităţi diferite: Ghiţă, care, în încercarea de a-şi depăşi statutul social se confruntă cu Lică Sămădăul, personajul antagonist, ceea ce creează conflictul exterior), dar şi de natură psihologică şi morală (conflictul interior trăit de Ghiţă care este pus să aleagă între dorinţa sa de înavuţire, şi liniştea familiei sale).

Acestea sunt prezentate din punctul de vedere al unui narator omniscient, cu o perspectivă narativă obiectivă, dată de impersonalitatea naratorului, naraţiunea la persoana a III-a şi atitudinea detaşată în  descrierea acţiunii. De asemenea, mai apare tehnica narativă a punctului de vedere, concretizată prin intervenţiile bătrânei de la începutul şi din finalul nuvelei. În incipitul nuvelei, în prolog, bătrâna rosteşte o replicş ce anticipeazş oarecum acţiunea nuvelei, şi destrămarea familiei lui Ghiţă: “omul să fie mulţumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăţia, ci liniştea colibei tale te face fericit”. Acelaşi personaj rosteşte şi cuvintele de încheiere din finalul nuvelei, o concluzie moralizatoare, ce vine ca o confirmare a temerilor exprimate în incipit: “se vede că au lăsat ferestrele deschise (...) simţeam eu că nu are să iasa bine; dar aşa le-a fost dat”. Nuvela capătă astfel o construcţie circulară, simetrică, se porneşte de la o idee, de la o temere , şi în final se revine la aceasta, după ce a fost confirmată.

Fiind o operă narativă, acţiunea este structurată pe momentele subiectului, ce corespund unui tipar narativ. Expoziţiunea, situaţia iniţială, prezintă contextul spaţio-temporal şi familia lui Ghiţă, cel ce hotărăşte să ia în arendă hanul de la Moara cu noroc pentru a strânge bani în scopul unui trai mai bun. Perioada pe care şi-o propune s-o petreacă în acest loc este de 3 ani. La început, afacerile merg bine, cârciuma având un succes nesperat, reflectat în câştigurile obţinute, cei doi soţi bucurându-se de munca lor. Apariţia lui Lică Sămădăul, un personaj controversat, şef al porcarilor şi al turmelor de porci constituie intriga nuvelei, momentul ce declanşează conflictul interior al lui Ghiţă, care, tulburat, ia măsuri împotriva lui. Hangiul merge la Arad să cumpere arme, doi câini şi îşi angajează încă o slugă, pe Marţi.

În cadrul desfăşurării acţiunii sunt surprinse toate etapele dezumanizării lui Ghiţă. Cârciumarul devine rece, violent, se îndepărtează de familie, în vreme ce afacerea cu Lică este din ce în ce mai profitabilă. Scena ce consemnează transformarea, în mod inconştient, a lui Ghiţă în supusul lui Lică este aceea în care sămădăul îi dă însemnele tuturor celor 23 de turme de porci şi împrumută bani. Dornic să se îmbogăţească, este complicele lui Lică la numeroase nelegiuri, fiind anchetat de două ori în jefuirea arendaşului şi uciderea unei femei şi a unui copil, fiind eliberat pe “chezăşie”. Frământările şi neputinţa de a renunţa la înţelegerea încheiată îl fac să-şi ceară iertare de la soţia sa, Ana. Se aliază cu jandarmul Pintea, ce se afla de mult timp pe urmele sămădăului, însă nu îi spune tot adevărul, dorind să păstreze o parte din banii obţinuţi împreună cu cel devenit acum duşmanul său.

Punctul culminant ilustrează apogeul involuţiei lui Ghiţă, care îşi aruncă soţia în braţele lui Lică, şi, dorind să se răzbune pe porcar, merge să-l anunţe pe Pintea că acesta are asupra lui banii furaţi. Femeia se lasă în voia bărbatului, dezgustată de laşitatea soţului său.

Deznodământul este unul tragic întrucât planul hangiului nu decurge precum se aştepta. Dându-şi seama că soţia l-a înşelat, Ghiţă o omoară pe Ana, el fiind la rândul său omorât de Răuţ , una din slugile lui, la ordinul lui Lică. Sămădăul se sinucide,izbindu-se cu capul de un stejar, pentru a nu fi prins de Pintea, în vreme ce Moara cu noroc ardea din cauza unui foc provocat de oamenii lui Lică.

Personajele ce iau parte la acţiune sunt, asemeni oricărei nuvele, nu foarte numeroase, dar bine individualizate. Astfel, accentul nu cade pe actul povestirii, ci pe complexitatea personajelor. Slavici se dovedeşte astfel, un bun observator al caracterelor umane şi al vieţii rurale. Ghiţă se impune atât prin complexitate, cât şi prin putere de individualizare. El ilustrează consecinţele negative pe care le are asupra omului dorinţa de înavuţire. Este unul dintre personajele nuvelei care evoluează odată cu acţiunea, el transformându-se din tipul cârciumarului dornic de înavuţire, în individul aflat sub determinare psihologică şi morală. Ghiţă suferă un proces de dezumanizare, ezitarea lui în faţa alegerii dintre valorile simbolizate de Ana (familie, iubire, liniştea căminului) şi cele simbolizate de Lică (bogaţie, înavuţire, atracţia malefică a banilor) şi slăbiciunea lui în faţa tentaţiilor îl conduc către un sfârşit tragic. Lică rămâne constant de-a lungul întregii nuvele, sfârşitul său brutal fiind în concordanţă cu temperamentul şi comportamentul său. Ana suferă şi ea transformări interioare, datorate în special schimbării lui Ghiţă şi îndepărtării acestuia de ea. Iniţial, deşi Ghiţă era un simplu cizmar, cei doi aveau un cămin liniştit şi o familie fericită. După luarea “Morii cu noroc” în arendă, odată cu statutul lor social se schimbă si atitudinea lui Ghiţă faţa de Ana. Ghiţă începe să se ferească de soţia sa , devine violent şi mohorât, se poartă brutal cu cei mici. Cei doi se înstrăinează într-atât, încât Ghiţă ajunge să o împingă pe Ana în braţele lui Lică, iar aceasta să i se ofere lui Lică deoarece “acesta e om”, pe când “Ghiţă e doar muiere îmbrăcată în haine bărbăteşti”. Sfârşitul celor doi este unul tragic. Realizând că a fost înşelat, Ghiţă o ucide pe Ana, iar el, la rândul său, este omorât de Răuţ, din ordinul lui Lică. Bătrâna şi copiii supravieţuiesc incendiului, pentru că sunt singurele fiinţe inocente şi morale. Aceste trăsături reies atât din descrierile pe care naratorul obiectiv le face personajelor prin portrete sugestive (caracterizare directă), cât şi din gesturile, limbajul şi relaţiile pe care acestea le dezvoltă între ele (caracterizare indirectă). Apar, de asemenea, mijloace de investigaţie psihologică, precum scenele de dialog, monologul, monologul interior, notaţia gesturilor şi a mimicii, care fac din “Moara cu noroc” o nuvelă psihologică”.

 În concluzie, prin conflict, faptele verosimile şi personajele prezentate, precum şi prin accentuarea complexităţii acestora , cu prezentarea “acelui amestec de bine şi rău ce se află la oamenii adevăraţi”, “Moara cu noroc” devine o veritabilă nuvelă realistă, una din capodoperele lui Ioan Slavici.

 Înapoi la Cuprins

 

Rezolvare Test 10

 

Redactează un eseu de minimum 400 de cuvinte, în care să prezinți particularităţi ale unui text poetic studiat, aparţinând lui Tudor Arghezi.

 

În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere:

– evidenţierea a două trăsături care permit încadrarea textului poetic studiat într-o perioadă, într-un curent cultural/literar sau într-o orientare tematică;

– comentarea a două imagini/idei poetice relevante pentru tema textului poetic studiat; – analiza a două elemente de compoziţie şi de limbaj, semnificative pentru textul poetic ales (de exemplu: titlu, incipit, relații de opoziție și de simetrie, motive poetice, figuri semantice, elemente de prozodie etc.).

 

 

1.Text suport: Testament de Tudor Arghezi

Poezia „Testament” deschide volumul de debut al lui Arghezi din 1927. Titlul acestui volum, „Cuvinte potrivite”, provine dintr-o sintagmă din această poezie: „Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite / Eu am ivit cuvinte potrivite”. Situarea poeziei la începutul volumului evidențiază funcția programatică pe care i-o conferă autorul.

 

Poezia „Testament” este o artă poetică, adică o creație în versuri, care exprimă concepția autorului despre poezie și despre misiunea poetului.

 

Tudor Arghezi este recunoscut pentru deschiderea în lirica românească interbelică a unor noi orizonturi, fapt comparabil cu ceea ce a realizat Mihai Eminescu în secolul al XIX-lea, precum menţiona şi Tudor Vianu. Acesta impune în literatura autohtonă estetica urâtului, preluată de la Ch. Baudelaire, opera sa sustrăgându-se încadrării într-o formulă unică datorită multiplelor elemente abordate. Poezia "Testament" este aşezată în fruntea primului volum arghezian, "Cuvinte potrvite" (1927), sintetizând crezul artistic, având rol de program literar, realizat însă cu mijloace poetice. Aceasta se înscrie în estetica modernistă prin tema şi motivele abordate, alături de ambiguitatea limbajului conferită de înlocuirea metaforei plasticizante cu cea oximoronică. Opera de faţă este o artă poetică, întrucât autorul îşi exprimă propriile convingeri despre arta literară, menirea literaturii, rolul artistului în societate, acesta considerând literatura drept o modalitate de transmitere a culturii din generaţie în generaţie, artistul fiind cel care facilitează acest proces.

Tema poeziei este creaţia literară în ipostaza de meşteşug, creaţie lăsată moştenire unui fiu spiritual, respectiv posterităţii. Viziunea despre lume accentuează necesitatea transmiterii informaţiilor pe orice cale posibilă în vederea realizării progresului şi desăvârşirii creaţiei artistice. 

Laitmotivul creaţiei este cartea. Element de recurenţă, metafora are un rol esenţial în expunere, având sensul de bun spiritual care asigură legătura dintre generaţii şi oferă urmaşilor o identitate, fiind "hrisovul cel dintâi". Se remarcă numeroase echivalări ale acesteia, precum "testament","hrisov","cuvinte potrivite","slova de foc şi slova făurită", ce conferă simetrie textului. Motivele întâlnite sunt durerea, suferinţa, vioara, icoana, cuvintele, revolta.Organizarea materialului poetic se realizează şi prin seria relaţiilor de opoziţie privind "cartea" sau ipostaze ale sale, precum cea dintre autor şi cititor-"Robul a scris-o, Domnul o citeşte".

            La nivel morfologic, titlul este constituit dintr-un substantiv comun nearticulat, marcând astfel caracterul general şi presupunând o receptare dintr-o dublă perspectivă. În accepţie laică termenul exprimă ideea unui act juridic întocmit de o persoană prin care îşi exprimă dorinţa ce urmează a fi îndeplinită după moarte, în vreme ce în accepţie religioasă, cuvântul face trimitere la cele două mari părţi ale Bibliei, în care sunt concentrate învăţăturile prorocilor şi apostolilor, adresate omenirii. Analizând conţinutul, devine evident faptul că este vorba despre un testament liric ce se referă la totalitatea operelor artistice. Acest titlu, "de sfârşit şi nu de început"(Zoe Dumitrescu Buşulenga) contrastează cu ideea de program artistic.

Lirismul subiectiv este evidenţiat prin prezenţa mărcilor gramaticale ale eului liric: verbe la persoana I "voi lăsa","să schimbăm", "am prefăcut", pronume personale de persoana I "Eu", adjectivul pronominal posesiv de persoana I "noastră" şi adresarea directă "fiule", substantiv în cazul vocativ.

Ca structură, poezia este alcătuită din cinci strofe cu număr inegal de versuri, grupate în trei secvenţe poetice, constituind un monolog liric confesiv de tip adresat. Prima secvenţă (strofele I, II) sugerează legătura dintre generaţii: străbuni, poet şi urmaşi. Secvenţa a doua (strofele III, IV) redă rolul etic, estetic şi social al poeziei, iar ultima secvenţă (ultima strofă) reprezintă simbioza dintre har şi trudă în poezie.

Incipitul, conceput ca o adresare directă a eului liric către un fiu spiritual, "Nu-ţi voi lăsa drept bunuri după moarte/ Decât...", evidenţiază ideea moştenirii- "un nume adunat pe-o carte".

În prima strofă, secvenţa "râpi şi gropi adânci/ Suite de bătrânii mei pe brânci" sugerează drumul dificil al cunoaşterii şi al acumulărilor străbătut de înaintaşi. În versul "Cartea mea-i, fiule, o treaptă", formula de adresare "fiule" desemnează un potenţial cititor, poetul identificându-se, în mod simbolic, cu un tată. În acest fel, opera fiecărui poet este "o treaptă" în evoluţia unei literaturi.

În strofa a doua, creaţia elaborată de poet este numită metaforic "hrisovul vostru cel dintâi", cartea de căpătâi a urmaşilor, baza dezvoltării ulterioare.

Cea de-a doua secvenţă devoltă ideea luptei artistului cu materialul. Bătrânii sunt acum ţăranii care au menţinut prin truda lor existenţa umană. Metafora "sudoarea muncii sutelor de ani" cuprinde şirul de opintiri existenţiale ale bătrânilor ce au avut drept rezultat apariţia unei generaţii de intelectuali. Se observă paralelismul dintre cele două lumi, "sapa" devenind condei, iar "brazda", "călimară". Prin intermediul poeziei, trecutul se sacralizează -"Am luat cenuşa morţilor din vatră/ Şi am făcut-o Dumnezeu de piatră". Izvoarele creaţiei sunt redate prin serii de metafore oximoronice "Făcui din zdrenţe muguri şi coroane", fiind evidenţiată estetica urâtului.

Acelaşi concept este reluat şi în strofa a IV-a "Din bube, mucegaiuri şi noroi/ Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi". Este sugerată în această manieră concepţia autorului asupra realităţii, acesta considerând că orice aspect, indiferent de natura sa, fie ea sublimă ori grotească, poate constitui material poetic. Se reliefează conceptul transfigurării socialului în estetic, prin faptul că durerea, revolta socială sunt concentrate în poezie, simbolizată prin metafora "vioară" ", "Durerea noastră surdă şi amară/ O grămădii pe-o singură vioară". Creaţia are de asemenea funcţie cathartică şi moralizatoare "Am luat ocara, şi torcând uşure/ Am pus-o când să-mbie, când să-njure".

Secvenţa a treia (ultima strofă) evidenţiază menirea poeziei. Instanţa poetică îşi sintetizează opiniile asupra viitoarei sale creaţii alcătuită din "slova de foc" (metaforă pentru talent, har poetic) şi "slova făurită"(metaforă pentru meşteşug, trudă), cartea fiind darul pe care robul i-l oferă Domnului.

Elementele de prozodie îmbină tradiţia şi modernitatea, fiind inedite. Poezia cuprinde strofe inegale ca număr de versuri, cu măsura de 9-11 silabe, ritm variabil, în funcţie de intensitatea trăirilor şi de ideile exprimate. Rima aparţine vechilor convenţii, fiind împerecheată.

La nivelul limbajului folosit, se remarcă o acumulare de cuvinte nepoetice, care dobândesc valenţe estetice corespunzătoare esteticii urâtului. Sunt prezente arhaisme ("hrisov"), regionalisme ("grămădii") , cuvinte şi expresii populare ("râpi","pe brânci","zdrenţe"), termeni religioşi ("icoane","Dumnezeu"), neologisme("obscur").

La nivel morfo-sintactic, se observă dislocările topice şi sintactice, specifice modernismului "Şi dând învârt, ca un ciorchin de negi/ Rodul durerii de vecii întregi". Singurul verb la viitor, formă negativă, are de fapt sens afirmativ, susţinând caracterul testamental al poeziei "Nu voi lăsa".

Poezia abundă în figuri de stil, prin intermediul cărora se realizează imagini artistice insolite: comparaţia "Împerecheate-n carte se mărită/ Ca fierul cald îmbrăţişat în cleşte", epitetul personificator "seară răzvrătită", oximoronul "durere dulce şi amară" sau "ciorchin de negi", enumeraţia "Bube, mucegaiuri şi noroi".

Opera lui Tudor Arghezi evidenţiază într-o manieră originală elementele definitorii ale unei creaţii artistice, analizând componentele sale. Autorul numeşte necesitatea existenţei atât a unei abilităţi plăsmuitoare latente, cât şi a tehnicii şi încercării continue de şlefuire a rezultatului. Prin introducerea esteticii urâtului, arta devine un mijloc de reflectare a complexităţii aspecteleor existenţei şi o modalitate de amendare a răului, transfigurând socialul în estetic.

În concluzie, poezia "Testament" este o artă poetică modernistă deoarece poetul devine un născocitor, iar poezia presupune meşteşugul. Valorificarea diferitelor straturi lexicale în asocieri surprinzătoare, strofele inegale ca număr de versuri, cu metrica şi ritmul variabile sunt alte argumente în favoarea caracterului modernist al textului. Considerându-se un continuator al tradiției, Arghezi este, în același timp, unul dintre cei mai importanți creatori moderniști ai perioadei interbelice.

 Înapoi la Cuprins

 

 

Rezolvare Test 10

 
  1. Text suport:  Flori de mucigai de lui Tudor Arghezi

  Volumul de povestiri intitulat sugestiv "Poarta neagra" din 1930 ilustreaza tragica experienta de viata a lui Tudor Arghezi (1880-1967) care a petrecut o scurta perioada de detentie in inchisoarea de la Vacaresti, in perioada 1918-1919, din motive politice. Volumul de poezii "Flori de mucigai", aparut in 1931 reediteaza aceeasi experienta de viata in varianta lirica, in care lumea interlopa a hotilor, delincventilor este privita cu intelegere si omenie de poet. Titlurile poeziilor care compun acest volum sunt deosebit de sugestive ("Galere", "Ion Ion", "Tinea", "Uciga-l toaca", "Fatalaul", "Morfii" etc.) pentru lumea aceasta periferica, fata de care Arghezi are compasiune, considerand ca "Pretutindeni si in toate este poezie, ca si cum omul si-ar purta capul cuprins intr-o aureola de icoana. Toate lucrurile naturii si ale omuiui si toate vietatile poarta tandara lor de aureola, pe dinafara sau pe dinauntru".


    Poezia "Flori de mucigai" se afia in deschiderea volumului omonim si constituie arta poetica a lui Arghezi, conceptia lui despre efortul artistului si implicatiile acestuia in actul creatiei, constituind -asadar - poezia programatica a acestui volum, asa cum "Testament" este arta poetica din volumul "Cuvinte potrivite".


    Tema poeziei exprima efortul creator al artistului pentru un produs spiritual si consecintele pe care le are acesta asupra starilor interioare ale eului poetic, chinuit de framantari si de tulburari interioare. Versurile nu mai sunt produsul unei revelatii, al harului divin, ci al unei nelinisti artistice si al setei creatoare.


    Titlul poeziei "Flori de mucigai" este un oximoron, in care florile sugereaza frumusetea, puritatea, lumina, iar mucigaiul semnifica uratul, raul, descompunerea si intunericul. Oximoronul creeaza o imagine contradictorie a lumii, in care valorile umane sunt degradate, alterate, lumea inchisorilor, in care viata oamenilor este supusa reprimarilor, restrictiilor rigide. Titlul este, in acelasi timp, reprezentativ pentru inovatia limbajului arghezian numita estetica uratului, o modalitate artistica intalnita in lirica europeana la Baudelaire, care scrisese "Florile raului". Asocierea celor  doua  categorii  estetice  contradictorii,  frumosul  - reprezentat de floare - si uratul - sugerat de mucigai - ofera titlului o expresivitate socanta si fascinanta totodata prin efectele estetice. Uratul are rolul de a evidentia imperfectiunile vietii, senzatiile de aversiune si oroare care capata valori noi, ele facand parte din existenta umana.

 


    Structura, compozitie si limbaj poetic
Poezia "Flori de mucigai" este structurata in doua secvente lirice inegale, prima ilustrand crezul artistic arghezian, iar cealalta neputinta artistului de a crea in conditii de claustrare.


    Prima secventa sugereaza dorinta devoratoare a artistului de a se exprima in versuri, fiind dominat de setea de comunicare cu lumea. Poetul, intr-o solitudine impusa si lipsindu-i uneltele scrisului, incearca sa zgarie "cu unghia pe tencuiaia / Pe un parete de firida goala, / Pe intuneric" versurile nascute din nevoia comunicarii. Conditiile vitrege de viata ii seaca forta creatoare, "Cu puterile neajutate / Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul / Care au lucrat imprejurul / Lui Luca, lui Marcu si lui loan." Enumerarea prin negatie a elementelor fabuloase ale evanghelistilor, "taurul", "leul", "vulturul", creeaza o imagine de mare forta sugestiva privind starea de deprimare a poetului nefericit in absenta creatiei, in raport direct cu scrierile religioase a caror esenta este Absolutul. Versurile sunt sapate in sufletul poetului, sunt "stihuri fara an" ce nu pot fi exprimate in viata reala, dar sunt profund simtite de sensibilitatea artistului: "Stihuri de groapa / De sete de apa / Si de foame de scrum". Harul poetic, "unghia ingereasca", este tocit de efort, nu-i mai permite poetului revelatia, deoarece ea "nu a mai crescut" sau, altfel spus, artistul nu se mai poate regasi in sine, nu se mai percepe ca pe un creator de valori spirituale: "Sau nu o mai am cunoscut".


    Ultima secventa amplifica deznadejdea lui Arghezi, care este simbolizata de atmosfera sumbra, e "intuneric", iar ploaia se aude "departe afara", ceea ce provoaca poetului o durere simtita profunda, "ca o ghiara", din cauza neputintei totale de a se exprima. Nevoia de comunicare a poetului cu lumea, setea de a-si dezvalui trairile il silesc sa scrie "cu unghiile de la mana stanga". O simbolistica straveche asociaza mana stanga cu fortele demonice, in opozitie totala cu puterea divina a creatiei. Inchisoarea este pentru Arghezi un fel de bolgie a Infernului lui Dante, insa, in acest cadru al ororilor, frumosul nu este absent. Raul, uratul sunt numai conjuncturi ale destinului, carora omul le opune aspiratia spre frumos, care poate fi regasit in sine, in vis sau in speranta implinirii.
    In "Flori de mucigai" predomina registrele stilistice ale esteticii uratuiui, pe de o parte ca inovatie lingvistica, pe de alta parte ca substanta a ideilor exprimate.


    Limbajul este caracterizat prin folosirea cuvintelor care socheaza prin expresivitatea fascinanta, cuvinte "urate", al caror sens capata noi valori. De pilda, cuvantul "mucigai" este un regionalism cu aspect arhaic, dar are aici sensul profund al degradarii morale, al descompunerii spirituale, cu trimitere sugestiva catre om, deoarece el insoteste cuvantul "flori", care poate semnifica viata, lumea. Arghezi utilizeaza cuvinte din limbajul popular ori arhaisme, ca "firida", "stihuri", din vocabularul religios, cum sunt numele celor trei evanghelisti - Luca, Marcu, loan -pentru a sugera atemporalitatea starilor sufletesti de tristete, dezamagire si deprimare ale poetului.


    Oximoronul "flori de mucigai" transmite ideea complexa a imperfectiunilor vietii, a conditiilor vitrege la care este supusa fiinta umana, fapt care ii provoaca poetului aversiune, repulsie. Metaforele argheziene potenteaza starea de disperare a omului claustrat, a artistului care nu poate crea liber, fiind constrans sa-si reprime setea de comunicare. Neputinta creatoare a artistului este sugestiv relevata de metafora "cu puterile neajutate", desi poetul avea resurse spirituale profunde. Lumea inchisorii poarta in ea stigmatele raului care actioneaza negativ asupra naturii angelice a fiintei umane, toceste s"unghia ingereasca", impiedicand-o astfel sa e exprime.


    La noutatea limbajului arghezian s-a referit si Tudor Vianu, care afirma: "Renovarea liricii romanesti, smulgerea ei de pe caile unde o fixase marea influenta a poetului "Luceafarului", este consecinta cea mai importanta produsa de afirmarea lui Arghezi inca din al doilea deceniu al secolului nostru (secolul al XX-lea - n.n.)".

Înapoi la Cuprins

 

Rezolvare Test 11

 

Redactează un eseu de minimum 400 de cuvinte, în care să prezinți particularităţi ale unui text poetic studiat, aparţinând lui George Bacovia sau lui Tudor Arghezi.

În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere:

– evidenţierea a două trăsături care permit încadrarea textului poetic studiat într-o perioadă, într-un curent cultural/literar sau într-o orientare tematică;

– comentarea a două imagini/idei poetice relevante pentru tema textului poetic studiat; – analiza a două elemente de compoziţie şi de limbaj, semnificative pentru textul poetic ales (de exemplu: titlu, incipit, relații de opoziție și de simetrie, motive poetice, figuri semantice, elemente de prozodie etc.).

 

! Vezi rezolvarea de la Test 10 Text suport:  Flori de mucigai de lui Tudor Arghezi, respectiv 1. Text suport: Testament de Tudor Arghezi

 

Rezolvare Test 10

Test 1 Text suport: Plumb de George Bacovia

 Înapoi la Cuprins

 

 

Rezolvare Test 12

 

Redactează un eseu de minimum 400 de cuvinte, în care să prezinți particularități de construcție a unui personaj dintr-un basm cult studiat.

În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere:

– prezentarea statutului social, psihologic, moral etc. al personajului ales;

– evidențierea unei trăsături a personajului ales prin două episoade/secvențe comentate;

– analiza a două elemente de structură, de compoziție și de limbaj ale basmului cult studiat, semnificative pentru construcția personajului ales (de exemplu: acțiune, conflict, relații temporale și spațiale, incipit, final, tehnici narative, instanțe ale comunicării narative, perspectivă narativă, registre stilistice, limbaj etc.).

 

Text suport: Harap-Alb de Ion Creangă

Apărută în anul 1877 în revista “Convorbiri literare“, opera lui Ion Creangă intitulată “Povestea lui Harap-Alb“ este un basm cult (detașându-se de cel popular prin : individualizarea personajelor prin limbaj, îmbinarea armonioasă a modurilor de expunere și originalitatea limbajului, a povestitorului humuleștean), specie a genului epic în proză, pluriepisodică, în care personajele reale sau fantastice sunt purtătoare de valori simbolice, iar lupta dintre bine şi rău se finalizează de obicei cu victoria binelui.  În “Estetica basmului“, criticul literar George Călinescu defineşte basmul ca “un gen vast, depăşind cu mult romanul, fiind mitologie, etică, ştiinţă, observaţie morală “.  Ceea ce se remarcă mai presus de orice la basmele lui Creangă este realismul caracteristic acestora, fapt susţinut şi de Nicolae Manolescu în lucrarea “Lecturi infidele“, care menţionează că ele “nu sunt rescrise, împodobite, alterate în structura lor“, reflectând realitatea imediată. Acestuia i se adaugă planul miraculos, extraordinar, cele două coordonate (real - ireal) împletindu-se astfel într-o formă inovativă, conferind o viziune epică originală.

Având ca sursă de inspiraţie basmul popular, autorul ilustrează mituri străvechi universale, dar mai ales autohtone, înglobând în textul de faţă toată “filosofia noastră populară“ (Pompiliu Constantinescu – “Scrieri“). Motivele identificabile sunt specifice mitologiei, precum cel al superiorităţii mezinului, al călătoriei şi al probelor inițiatice.

Tema operei, pe lângă cea specifică acestei specii literare, şi anume a luptei dintre bine şi rău, este cea a maturizării mezinului craiului, vizibilă încă din titlu. La nivel morfologic, titlul este constituit din substantivul comun “Povestea”, articularea acestuia aratând singurlaritatea istorisirii, atribuită în continuare prin utilizarea substantivului propriu, lui Harap-Alb. “Povestea” marchează caracterul de bildungsroman al scrierii, aceasta prezentând pe parcursul său evoluţia personajului principal din ipostaza de tânăr neiniţiat în cea de împărat. Denumirea de Harap-Alb provine dintr-un oximoron(harap = slugă de culoare neagră, alb = culoare ce sugerează caracterul nobil), subliniind astfel ironia în momentul în care crăişorul devine supusul Spânului si primeşte acest apelativ din partea noului stăpân. Viziunea despre lume a povestitorului susţine faptul că omul "de soi bun" îşi atinge obiectivele, scopurile stabilite de divinitate, cu ajutorul semenilor, dar mai ales datorită virtuţilor morale: generozitate, onoare, simţul datoriei, respect.

Acţiunea basmului este relatată prin prisma unei perspective narative obiective, însoţită de o viziune dindărăt, de către un narator omniscient şi omniprezent, a cărui obiectivitate este contestabilă întrucât există numeroase intervenţii şi comentarii pe parcursul relatării, caracterizate prin umor şi oralitate. Modul de expunere predominant este naraţiunea la persoana a III-a, ce alternează cu dialogul.

Contextul spaţio-temporal este tipic basmului, reperele fiind vagi, neputând fi determinate. Întâmplările se desfăşoară într-un timp nedefinit ("illo tempore"), adverbele folosite pentru a preciza acest aspect fiind “odată”, “cândva”, “atunci”. Încă din incipit, naratorul plasează actiunea într-un prezent fictiv “Amu”. Se remarcă şi imprecizia spaţiului “undeva”,”într-o pădure”,”în grădina ursului”, acţiunea începând la “o margine a pământului” şi terminându-se la alta, toposuri corespunzătoare pentru împărăţiile celor două familii. Spre deosebire de basmele populare, nu sunt prezente tărâmuri strict delimitate ce aparţin forţelor binelui sau ale răului.

Conflictul aparţine tot universului basmului, fiind unul de natură exterioară, între forţele binelui şi cele ale răului, avându-i ca exponenţi pe Harap-Alb şi Spân, antrenaţi pe tot parcursul operei în diverse întâmplări ce duc în final la biruinţa celui devenit împărat.

În structura creaţiei epice se poate identifica o simetrie între incipit şi final, realizată prin formule caracteristice speciei literare, acestea delimitând spaţiul fantastic “Amu cică era odată într-o țară” - “Şi a ținut veselia ani întregi, și acum mai ține încă”. Întâmplările relatate se desfăşoară ordonat, logic, prin înlănţuirea episoadelor. Există trei planuri narative ce corespund celor trei etape din evoluţia personajului eponim. Astfel, un prim plan narativ este cel de la curtea craiului în care acesta este doar un tânăr lipsit de experienţă, al doilea este reprezentativ pentru încercările la care este supus la curtea lui Verde Împărat, aflându-se sub controlul Spânului, în vreme ce în al treilea, tânărul, ajutat de creaturile fantastice, se căsătoreşte cu domniţa.

Ca în orice opera narativă, acţiunea este împărţită pe momentele subiectului ce corespund unui tipar narativ. Expoziţiunea, situaţia inițială de echilibru, prezintă familia Craiului, alcătuită din tatăl şi cei trei fii. Sunt precizate şi reperele spaţio-temporale, ambigue. Intriga sau factorul perturbator, momentul ce determină un dezechilibru şi declanşează următorul moment important, desfăşurarea acţiunii, este reprezentată de primirea unei scrisori de la fratele Craiului, Verde Împărat, care, aflându-se într-o stare precară de sănătate, cere să-I fie trimis unul dintre feciori pentru a-i lua locul.

În continuare, fiii cei mari îşi încearcă norocul, însă nu reuşesc să treacă de una din probele introduse de tatăl lor cu scopul de a-i testa, respectiv cea a podului. Decepţionat de reacţia tatălui la eşecul predecesorilor săi, mezinul este ajutat de Sfânta Duminică în dobândirea curajului necesar întreprinderii călătoriei, facilitat de calul, straiele şi armele deţinute anterior de tatăl său. Se remarcă în acest sens motivul superiorităţii mezinului, singurul care a reuşit să treacă peste proba de la pod, simbol pentru pătrunderea într-o altă etapă a vieţii. După ce primeşte sfatul bătrânului “În călătoria ta să ai trebuinţă şi de răi şi de buni, dar să te fereşti de omul roş, iar mai ales de cel Spân cât îi putea”, fatalitatea se produce şi crăişorul se rătăceşte în drumul său, având nevoie de spânul pe care îl întâlnise. Odată cu coborârea mezinului în fântână are loc transformarea acestuia în sluga Spânului, odată cu noul apelativ. Urmează trei probe la care Harap-Alb este supus de stăpân şi pe care, cu ajutorul unor personaje fantastice (albinele, calul, furnicile, Ochilă, Gerilă, Setilă, Flămânzilă şi Păsări-Lăţi-Lungilă) le duce la bun sfârşit. Sub simbolul cifrei magice trei, probele sunt :aducerea salatelor din Grădina Ursului, a pieii cu pietre preţioase din Pădurea Cerbului şi a fetei Împăratului Roş- probă ce implică alte probe: casa de aramă, ospățul pantagruelic, alegerea macului de nisip, păzirea fetei, ghicirea acesteia, întrecerea dintre cal și turturică(pentru a aduce trei smicele de măr dulce).

Punctul culminant sau acțiunea reparatorie, este atins în momentul în care Harap-Alb se întoarce triumfător la curtea Împăratului Verde cu domniţa. Spânul este demascat şi drept răzbunare, încearcă să-l omoare pe Harap-Alb, fără a avea succes, fata de împărat readucându-l la viaţă după tăierea capului, marcând astfel dezvoltarea completă a crăişorului.

Deznodământul este înfăţişat de refacerea echilibrului în universul imaginar şi nunta tânărului cu fata împăratului Roş, confirmând atingerea maturităţii.

Personajele create de Ion Creangă sunt diferite reprezentări ale binelui şi ale răului. Protagonistul beneficiază pe tot parcursul călătoriei sale iniţiatice de ajutoare: fiinţe ce deţin puteri fantastice (înţeleapta Sfânta Duminică), animale fabuloase (calul, furnicile, albinele), fiinţe himerice (cele cinci creaturi extraordinare) şi obiecte miraculoase (aripile crăieselor, apa vie, apa moartă). Antagonistul este cel pe care trebuie să-l confrunte în vederea evoluţiei.

Harap-Alb, apelativ dobândit graţie Spânului, dovedeşte o serie de calităţi umane obligatorii pentru a deveni conducătorul unui tărâm, precum bunătatea, mila “eşti aşa bun de ţi-a fost milă de viaţa noastră”, adaptabilitatea, curajul “dar pe urmă venindu-i inima la loc şi plin de încredere în sine”, onoarea, respectarea jurămintelor, simţul reasponsabilităţii. Acestuia nu îi sunt atribuite trăsături neobişnuite, personajul  fiind construit atipic,dar pe un tipar realist.

Spânul, personajul opus din punct de vedere al portretului moral, este dominat de răutate, însă este un rău necesat, esenţial în acumularea de experienţă pentru crăişor, fapt admis şi de cal -“Şi unii ca aceştia sunt trebuitori pe lume câteodată, pentru că fac pe oameni să prindă la minte”. El poate fi încadrat în tipologia omului viclean, manipulator, expert în arta disimulării.

Mijloacele de caracterizare a personajelor sunt directe - prin intervenţiile naratorului, aportul  altor personaje şi autocaracterizare - şi indirecte – reieşind din fapte, reacţii, gânduri, relaţiile cu alte personaje, nume.

Lumea lui Creangă este una autentic ţărănească pe care o satirizează cu mijloacele basmului, dat fiind faptul că personajele au un comportament individual şi indiferent de rangul pe care îl posedă, acestea vorbesc la fel, într-o manieră specifică lumii rurale. Stilul autorului este caracterizat de plăcerea, verva de a nara, realizată prin umor și jovialitate. Se remarcă poreclele şi apelativele caricaturale (Buzilă, “mangosiţi”), ironia “Doar unu-I împăratul Roş, vestit pentru bunătatea lui cea nemaipomenită şi milostivenia lui cea auzită”. Zeflemisirea este de asemenea prezentă “Tare-mi eşti drag, te-aş vârî în sân, dar nu-mi încapi de urechi.”, împreună cu diminutivele folosite cu valoare augmentativă “băuturică”, “buzişoare”.

Autorul citează la tot pasul zicători, proverbe şi vorbe de duh (de exemplu: “Dă-i cu cinstea să piară ruşinea”) pe care le preia din tezaurul popular şi le introduce în discursul narativ prin sintagma “Vorba ceea” , dând dovadă de erudiţie paremiologică.

Ion Creangă reuşeşte să îmbine elemente ce aparţin fabulosului cu altele aparţinând realismului, într-o simbioză literară inedită, surprinzând drumul protagonistului spre desăvârşirea personalităţii. Acesta se inspiră din folclor şi relatează întâmplările într-o manieră proprie, guvernată de umor şi bucuria de a povesti, cu scopul de a sublinia caracterul moralizator al scrierilor sale.

În concluzie, "Povestea lui Harap-Alb" este un basm cult întrucât prezintă caracteristicile definitorii ale acestei specii, concentrându-se pe tema luptei dintre bine şi rău, din care biruitor este binele,și mai ales pe cea a maturizării eroului, prezentând totodată formule, simboluri şi motive specifice.

  Înapoi la Cuprins

 

Rezolvare Test 13

 

Redactează un eseu de minimum 400 de cuvinte, în care să prezinți particularități de construcție a unui personaj dintr-un text dramatic studiat. În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere:

prezentarea statutului social, psihologic, moral etc. al personajului ales;

evidenţierea unei trăsături a personajului ales prin două scene comentate;

analiza a două componente de structură şi de limbaj ale textului dramatic studiat, semnificative pentru construcția personajului ales (de exemplu: acțiune, conflict dramatic, modalităţi de caracterizare, notațiile autorului, registre stilistice, limbaj, act, scenă etc.).

 

Text suport: O scrisoare pierdută de I. L. Caragiale

  1. L. Caragiale considerat cel mai mare dramaturg român, face parte din generaţia marilor clasici, alături de Eminescu, Creangă, Slavici şi Titu Maiorescu. „O scrisoare pierdută” este inspirată din viaţa societăţii româneşti de la sfârşitul sec. al XIX-lea .

Tema literară prezintă  viaţa publică şi de familie a unor politicieni şi dorinţa lor de a parveni.

Titlul sugerează obiectul de şantaj pentru obţinerea funcţiei politice. Articolul nehotărât „o” arată gradul de generalitate a întâmplărilor si repetabilitatea lor.

 Opera este  structurată în patru acte  divizate în scene. Subiectul comediei este structurat în patru acte. Acțiunea este situată „în capitala unui județ de munte, în zilele noastre”, adică în 1883.

 Particularități de construcție a personajului

Statutul social al lui Nae Cațavencu este precizat în lista personajelor de la începutul piesei. El este prezentat ca avocat, director-proprietar al ziarului „Răcnetul Carpaților”, prezident-fondator al Societății Enciclopedice Cooperative „Aurora Economică Română”.

În acțiunea comediei, Cațavencu provoacă intriga, șantajându-i pe Trahanache, Tipătescu și Zoe cu ajutorul scrisorii, pentru a obține sprijinul lor spre a fi ales deputat la alegerile din 1883. În cadrul partidului de guvernământ, Cațavencu reprezintă, la nivelul capitalei județului de munte, un grup e orientare radicală, opus liniei oficiale, pe care o reprezintă, la nivel local, Tipătescu și Trahanache. Aceștia îl susțineau inițial pe Farfuridi, dar se văd siliți să-l sprijine pe Cațavencu.

Numele îi provine de la „cață”, sugerând o persoană care vorbește mult.Înseși denumirile ziarului și a societății exprimă demagogia lui Cațavencu. El este tipul demagogului, al omului care face caz de principii în care nu crede.

Cațavencu este ambițios, vrând să joace un rol important „în orașul ăsta de gogomani, und eu sunt cel dintâi dintre fruntașii politici”. Pentru a-și satisface ambiția, el este gata să comită, fără niciun scrupul, cele mai josnice fapte: fură scrisoarea, șantajează, falsifică o poliță pentru a încasa în mod ilegal o sumă importantă de la societate. El își maschează însă aceste acțiuni sub aparența preocupării patriotice pentru interesul general. În discursul de la întrunirea electorală, se preface că nu-și poate stăpâni plânsul de emoție când se gândește la „țărișoara” lui.

Din punct de vedere politic, el este adeptul liberalismului, susținând necesitatea dezvoltării industriale cu argumente ridicole, precum acela că trebuie să avem și noi „faliții noștri”.

Lipsa de caracter a personajului reiese și din faptul că este arogant atunci când se simte stăpân pe situație, când are scrisoarea în posesia lui, dar laș, umil, atunci când o pierde. Pentru a se salva, el acceptă condițiile puse de Zoe și anume: de a conduce manifestația și a prezida banchetul în cinstea rivalului său, Dandanache.

Din punctul de vedere al limbajului, el trece cu ușurință de la frazele sforăitoare, de la retorica avocățească, la comunicarea familiară.

În opinia mea, Cațavencu ilustrează magistral, sub raport artistic, tipul demagogului, în cadrul satirei politicianismului realizate în comedia lui Caragiale.

  Înapoi la Cuprins

 

Rezolvare Test 14

 

Redactează un eseu de minimum 400 de cuvinte, în care să prezinți particularităţi ale unui text narativ studiat, aparţinând lui Ioan Slavici sau Liviu Rebreanu.

În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere:

– evidenţierea a două trăsături care fac posibilă încadrarea textului narativ studiat într-o perioadă, într-un curent cultural/literar sau într-o orientare tematică;

– comentarea a două episoade/secvențe relevante pentru tema textului narativ studiat; – analiza a două elemente de structură, de compoziţie şi de limbaj, semnificative pentru textul narativ studiat (de exemplu: acțiune, conflict, relaţii temporale și spațiale, incipit, final, tehnici narative, instanțele comunicării narative, perspectivă narativă, registre stilistice, limbaj etc.).

 

1. ! Vezi rezolvarea Test 9 Text suport: Moara cu noroc de Ioan Slavici 

 

2.  Text suport Ion de Liviu Rebreanu

Opera “Ion” a fost publicată în anul 1920; fiind cuprinsă între 1918 şi 1939, perioada interbelică se evidenţiază în literatură printr-o deosebită dezvoltare a romanului. În cadrul “secolului romanului”, proza este caracterizată prin coexistenţa tendinţelor moderniste, ce domină epoca, cu cele tradiţionaliste. Liviu Rebreanu este creatorul romanului românesc modern întrucât scrie primul roman obiectiv din literatura română, “Ion”, şi primul roman de analiză psihologică, “Pădurea Spânzuraţilor”. Rezultatul unei îndelungate perioade de elaborare,

 “Ion” este un roman, specie a genului epic, în proză, de mari dimensiuni, cu acţiune complexă şi complicată, desfăşurată de obicei pe mai multe planuri narative, la care participă un număr mare de personaje. Caracterul acestuia ilustrează mai multe tipare : obiectiv, prin specificul naratorului omniscient şi al relaţiei narator-personaj, realist, prin tematica socială, obiectivitatea perspectivei narative, personajele ce ilustrează tipologii din realitatea imediată, tehnica detaliului, veridicitate şi stil sobru ,monografic sau social prin aspectele lumii rurale înfăţişate, tradiţional prin tema aleasă din lumea rurală şi interbelic prin perioada în care este încadrat.

Ca surse de inspiraţie, se remarcă elemente din viaţa autorului, acesta mărturisind că “Realitatea a fost pentru mine numai un pretext pentru a-mi putea crea o nouă lume”. Corespondentul satului Pripas în plan real este satul Prislop din Bistriţa-Năsăud, satul copilăriei scriitorului, ce a reprezentat un punct de plecare prin observările făcute în tinereţe, obiceiurile ţăranilor şi viaţa lor sub influenţa ocupaţiei Imperiului Austro-Ungar. Pot fi amintite momente ce au condus la conceperea romanului. Poate cea mai importantă scenă care a declanşat procesul creator este cea în care, aflat la vânătoare, Rebreanu observă un ţăran îmbrăcat în haine de sărbătoare care se apleacă şi sărută pământul “ca pe-o ibovnică”. O altă întâmplare relatată de sora sa, Livia, i-a atras atenţia, urmărind o fată înstărită, pe nume Rodovica, ce rămăsese însărcinată cu un tânăr sărac şi fusese bătută de tatăl ei din acest motiv. De asemenea, trebuie menţionată discuția pe care Liviu Rebreanu a avut-o cu un tânăr ţăran, pe nume Ion Boldijar al Glanetaşului, ce nu deţinea pământ, însă vorbea despre acesta cu “atâta sete, cu atâta lăcomie şi pasiune”.

Tema ilustrează problematica pământului, analizată în condiţiile socio-economice ale satului ardelenesc de la începutul secolului al XX-lea, prezentând lupta unui ţăran sărac pentru a obţine pământ şi consecinţele faptelor sale. Se evidenţiază teme secundare precum cea a iubirii şi a destinului. Viziunea autorului este una realistă, Rebreanu încercând să redea cu acurateţe detalii ale societăţii în care a trăit şi obiectivă, el detaşându-se de cele relatate pentru a crea iluzia unei lumi independente de narator. Cu toate acestea, se remarcă influenţa gândirii tradiţionale, prin introducerea destinului, fiecărui personaj fiindu-i sortit un sfârşit, şi prin accentul pus pe dorinţele unui individ ce se pot dovedi a fi fatale.

La nivel morfologic, titlul este constituit dintr-un substantiv propriu ce denumeşte personajul principal eponim, Ion, nume comun în zona Ardealului, care devine exponent al ţărănimii prin dragostea lui pentru pământ. Autorul însuşi mărturiseşte că “deşi anodin, titlul mi s-a părut expresiv”, desemnând destinul individual al ţăranului român în lupta pentru dobândirea pământului. Singulară în satul Pripas nu este căsătoria “sărăntocului” cu o fată cu zeste, pentru că atât Ion, cât şi Vasile Baciu îşi dobândiseră averea în acest fel, ci comportamentul celui dintâi, ce o umileşte pe Ana înainte de nuntă şi doreşte apoi să se întoarcă la Florica, devenită nevasta lui George.

Perspectiva narativă este obiectivă, cu o viziune “dindărăt” şi un narator omniscient şi omniprezent ce relatează la persoana a III-a şi nu intervine în desfăşurarea acţiunii prin comentarii sau explicaţii, reconstituind prin tehnica detaliului şi observaţie, lumea satului ardelenesc. Modul principal de expunere este naraţiunea, ce se îmbină cu descrierea şi dialogul.

În ceea ce priveşte contextul spaţio-temporal, acţiunea romanului se desfăşoară în satul Pripas, în Ardeal, ce întruchipează toposul, la începutul secolului al XX-lea. Spaţiul este fictiv, iar incipitul romanului prezintă drumul către universul rural prin tehnica detaliului şi a restrângerii perspectivei. Sunt selectate toponime reale şi fictive (Râpele-Dracului şi Cişmeaua-Morţilor). Pe parcursul romanului personajele evoluează şi în împrejurimile Pripasului (Jidoviţa, Armadia), plecarea lui Titu în Regat fiind precedată de trecerea graniţei la Sibiu.

Există două tipuri principale de conflicte în romanul “Ion” ,interior şi exterior. Conflictul central din roman este unul de factură socială, şi anume lupta pentru pământ din satul tradiţional care condiţionează poziţia în societate. Conflictul interior se dă între chemările lăuntrice ale lui Ion, reprezentate de “glasul pământului” şi ”glasul iubirii”, respectiv de averea Anei şi iubirea pentru Florica. Acest conflict are un impact asupra planului exterior, determinând disputa dintre Ion al Glanetaşului şi Vasile Baciu. Există şi conflicte secundare, ce au loc între Ion şi Simion Lungu, pentru o bucată de pământ, sau între Ion şi George Bulbuc, pentru Ana. Conflictul tragic dintre om şi pământ este provocat de iluzia că acesta poate fi stăpânit, iubirea orbind percepţia omului, dar se încheie ca orice destin uman, prin moarte.

Ca structură, romanul are caracter de corp sferoid, fiind constituit din două părţi, acestea fiind determinante pentru cauzele conflictului interior- “Glasul pământului” şi “Glasul iubirii”. Titlurile celor 13 capitole (număr simbolic, nefast) sunt semnificative, alcătuite dintr-un singur cuvânt, discursul narativ fiind încadrat de un “Început” şi un ”Sfârşit”. În prima parte apar capitolele “Începutul”, ”Zvârcolirea”, ”Iubirea”, ”Noaptea”, ”Ruşinea”,”Nunta”, iar în cea de-a doua “Vasile”, “Copilul”, “Sărutarea”, “Ştreangul”, “Blestemul”, “George”, “Sfârşitul”. Structura circulară a romanului este vizibilă prin simetria incipitului cu finalul, aceasta realizându-se prin descrierea drumului ce “vine” şi “se pierde” din satul Pripas, toposul acţiunii. Personificat, drumul dobândeşte semnificaţia simbolică a destinului. Descrierea iniţială a drumului, graţie tehnicii detaliului, îl introduce pe citittor în viaţa satului ardelean de la începutul secolului al XX-lea. Sunt prezentate în analogie casele lui Herdelea şi a Glanetaşului, subliniind diferenţele sociale. În ambele momente-cheie autorul întâlneşte “o cruce strâmbă pe care e răstignit un Hristos cu faţa spălăcită de ploi”, ”crucea de lemn, Hristosul de tinichea, cu faţa poleită”, aceste elemente anticipând destinul tragic al protagonistului.

Romanul “Ion” surprinde două planuri narative, paralele, dar care se intersectează, încă de la hora din incipit, numită de Nicolae Manolescu “o horă a soartei”: un plan urmăreşte viaţa şi drama lui Ion, reprezentativ pentru ţărănime, iar celălat are în centru intelectualitatea satului. Trecerea de la un plan narativ la altul se realizeaza prin alternanță. Se remarcă de asemenea planul colectivităţii. Scriitorul recurge la tehnica contrapunctului pentru a surpinde aceeaşi temă, moment esenţial sau conflict în cele două planuri (nunta lui Ion cu Ana din planul ţărănimii şi cea dintre Laura şi George Pintea în planul intelectualităţii; conflictul dintre Ion şi Vasile Baciu şi conflictul dintre preotul Belciug şi familia Herdelea). Există planuri secundare, precum cel al luptei preotului Ion Belciug pentru a zidi o biserică de piatră în satul Pripas.

Fiind o operă narativă, acţiunea este structurată pe momentele subiectului, ce corespund unui tipar narativ. Expoziţiunea, situaţia iniţială, menţionează contextul spaţio-temporal, prezentând hora din curtea Todosiei, văduva lui Maxim Oprea, dintr-o zi de duminică, în satul Pripas. Descrierea jocului tradiţional, someşana, relevă specificul zonei Ardealului şi, încă din începutul operei, se realizează separarea dintre categoriile sociale, primarul şi ţăranii bogaţi discutând separat de ţăranii săraci, aşezaţi pe prispă. Se reliefează astfel importanţa avuţiei, evidenţiată prin atitudinea fiului lui Alexandru Glanetaşu, Ion, ce doreşte să se amestece în discuţiile celor înstăriţi, fiind oprit de condiţia sa. Rolul horei în comunitatea sătească este de a facilita întemeierea noilor familii, motiv pentru care în joc sunt numai flăcăi şi fete, ceilalţi doar asistând, marcând totodată ierarhia sătenilor. Hotărârea lui Ion de a juca cu Ana, care deţinea o avere considerabilă, în ciuda sentimentelor pentru Florica, marchează intriga. Acesta îi dă întâlnire în grădină, sub nuc, unde sunt văzuţi de Ilie, fratele de cruce al lui George Bulbuc, cel căruia Ana îi fusese promisă.

Sosirea tatălui Anei, Vasile Baciu şi confruntarea verbală cu Ion, pe care îl numeşte “hoţ” şi ”tâlhar” deoarece vrea să-i ia fata, constituie declanşarea conflictului între cei doi. Vasile îşi ia fata şi pleacă acasă, în vreme ce Ion merge la cârciumă, unde are loc bătaia dintre el şi George Bulbuc, ce se încheie cu victoria lui Ion şi implicit dreptul de a o lua de soţie pe Ana. Incidentul provoacă dorinţa de răzbunare a lui George ce se va concretiza în final.

Desfăşurarea acţiunii urmăreşte dezumanizarea protagonistului în goana sa după dobândirea averii, în cadrul acestei părţi acţiunea diversificându-se în două planuri paralele, punctul de intersecţie al acestora fiind Ion, fost elev al învăţătorului Herdelea şi prieten al lui Titu Herdelea, neagreat de preotul Ion Belciug. Dorind să obţină repede mult pământ, Ion o seduce pe Ana şi îl forţează pe Vasile Baciu să accepte căsătoria, lăsând-o însărcinată pe fată. La nuntă, Ion nu cere acte pentru pământul ce urmează să-i revină ca zestre, apoi se simte înşelat şi începe să o bată pe Ana, femeia fiind alungată, pe rând, din casa soţului şi din cea a tatălui. Având pământul dorit, Ion nu mai este interesat de Ana şi nici de copilul său, Petrişor, ci se gândeşte tot la Florica, ce era acum căsătorită cu George Bulbuc.

Familia învăţătorului Zaharia Herdelea se confruntă cu o serie de dificultăţi materiale, cele două fete, Laura şi Ghighi, având nevoie de zestre. Laura se mărită cu preotul George Pintea, în vreme ce învăţătorul intră în conflict cu preotul Belciug deoarece casa lor fusese ridicată pe  pământul bisericii. Zaharia intră în conflict şi cu autorităţile deoarece întocmeşte reclamaţia contra judecătorului în procesul pierdut de Ion cu Simion Lungu. Pentru a se proteja, Herdelea acceptă compromisul şi votează candidatul maghiar la alegeri, generându-i-se astfel probleme de conştiinţă naţională. Din cauza condamnării în procesul lui Ion este suspendat din funcţie, iar după achitare, inspectorul Horvat îi recomandă să se pensioneze.

Un alt fir al acţiunii surprinde aventurile amoroase ale lui Titu Herdelea , cu Roza Lang şi Virginia Gherman, împreună cu dezvoltarea sa în plan profesional, subliniind caracterul său patriotic.

Punctul culminant este atins în momentul în care, tratată cu dispreţ de soţul său, Ana îşi dă seama de adevăratele sale intenţii şi de faptul că fusese doar o unealtă prin care Ion şi-a atins scopul. Având în minte imaginea lui Avrum, cârciumarul care s-a sinucis, Ana se spânzură. După luna petrecută la închisoare, Ion îşi pierde şi copilul, iar socrul său îi cere pământurile înapoi.Relaţia dintre Ion şi Florica este reluată, George Bulbuc fiind avertizat de oloaga Savista în legătură cu acest aspect. Dorind să testeze fidelitatea soţiei, George o anunţă pe Florica de plecarea sa la pădure, însă se întoarce mai repede şi îl surprinde pe Ion în curtea sa. Deznodământul este astfel unul tragic pentru protagonist, ce este ucis cu sapa de rivalul său. George este arestat, Florica rămâne singură, iar averea lui Ion revine bisericii, romanul încheindu-se simetric, cu scena horei, la care vine Vasile Baciu, certându-se, de această dată, cu preotul Belciug.

Personajele lui Rebreanu sunt realiste, tipice pentru o categorie socială. Caracterizarea acestora este realizată în mod direct de către narator, sau în mod indirect, trăsăturile reieşind din faptele şi relaţiile dintre acestea.

Ion este personajul principal, rotund şi eponim, realizat prin tehnica basoreliefului şi a contrapunctului. Exponent al ţărănimii prin dorinţa de a avea pământ, el se distinge prin modul în care îl dobândeşte. Este un personaj monumental, complex, cu însuşiri contradictorii (viclenie şi naivitate, gingăşie şi brutalitate), pe care criticul Eugen Lovinescu îl priveşte drept "o figură simbolică, mai mare decat natura”. Iniţial înzestrat cu o serie de calităţi, în goana după avere se dezumanizează treptat, moartea sa reprezentând intenţia moralizatoare a scriitorului.

Cele două femei, Ana şi Florica, conturate antitetic, reprezintă cele două patimi ale protagonistului: pământul şi iubirea. Ana întruchipează destinul femeii din mediul rural, considerată de George Călinescu a fi ”două braţe de lucru, o zestre şi o producătoare de copii”, în vreme ce Florica este tipul femeii adolescentine. Intelectualitatea surprinde mai multe caractere: Zaharia Herdelea este tatăl prudent, Titu este tânărul ardelean însufleţit de idealuri naţionale, preotul Belciug este un moralist, patriot, ce luptă pentru ctitorirea unei biserici.

Stilul romanului este unul neutru, impersonal. Stilul direct alternează cu cel indirect, în caracterizare fiind utilizat şi stilul indirect liber “Va să zică va trebui să fie veşnic slugă pe la alţii?”. Poate fi remarcată şi oralitatea ca particularitate a stilului, prin prezenţa unor expresii sau cuvinte populare şi regionale. Astfel Rebreanu alege din graiul neaoș câteva cuvinte prin care realizează diferenţa sociala a satului: “sărăntoc”, ”chiabur”, ”bogătan”, putându-se observa utlizarea registrelor lexicale diverse în limbajul personajelor, în funcţie de condiţia acestora. În ciuda sintagmei emblematice asociate de Tudor Vianu caracterului impersonal, anticalofil (”stilul cenuşiu”) şi al limbajului dur, se observă diversitatea figurilor de stil: epitetul cromatic (“lutul cenuşiu”), epitetul dublu (”mic şi slab”), comparaţia (”cât un vierme”), personificarea (”lutul îi ţintuia picioarele”), exclamaţia retorică (”Cat pământ, Doamne!”).

Viziunea autorului este tipic tradiţională, şi anume aceea că dramele individuale nu afectează omogenitatea lumii, a unei colectivități, fapt evidenţiat de afirmaţia  ”satul a rămas înapoi acelaşi: câţiva oameni au murit, iar alţii i-au luat locul”. Rebreanu alege să prezinte acest tip de întâmplare în opera sa pentru a sublinia multitudinea zbuciumărilor interioare, care nu au niciun efect asupra societăţii rurale în totalitatea sa.

În concluzie, opera “Ion” este un roman interbelic, dată fiind poziţionarea acestuia în istorie, de factură obiectivă, realistă, tradiţională, însă cu elemente moderne, monografică sau socială, ce surprinde prin tematica sa lumea satului ardelean la începutul secolului al XX-lea şi drama necesităţii avuţiei într-o astfel de societate pentru a accede la o poziţie superioară, urmată de consecinţe nefaste.

 Înapoi la Cuprins

 

Rezolvare Test 15

 

Redactează un eseu de minimum 400 de cuvinte, în care să prezinți particularităţi de construcţie a unui personaj dintr-un text narativ studiat, aparținând lui Liviu Rebreanu sau lui Camil Petrescu. În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere:

prezentarea statutului social, psihologic, moral etc. al personajului ales;

evidenţierea unei trăsături a personajului ales prin două episoade/secvenţe comentate;

analiza a două elemente de structură, de compoziţie şi de limbaj ale textului narativ, semnificative pentru construcția personajului ales (de exemplu: acțiune, conflict, modalităţi de caracterizare, relaţii temporale şi spaţiale, incipit, final, tehnici narative, instanţe ale comunicării narative, perspectivă narativă, registre stilistice, limbaj etc.).

 

1.Text suport: Ion de Liviu Rebreanu

 

Caracterizarea personajului Ion

Liviu Rebreanu este creatorul romanului românesc modern întrucât scrie primul roman obiectiv din literatura română, “Ion” şi primul roman de analiză psihologică, “Pădurea Spânzuraţilor”. Rezultatul unei îndelungate perioade de elaborare, opera “Ion” a fost publicată în anul 1920 şi a constituit o surpriză plăcută pentru criticul Eugen Lovinescu, ce nu prevedea o astfel de evoluţie. Criticul, al cărui principiu de bază era sincronizarea literaturii române cu cea europeană, consideră că “Ion” “rezolvă o problemă şi curmă o controversă”, direcţionând literatura română către valorile europene. “Ion” este un roman al cărui caracter ilustrează mai multe tipare : obiectiv, prin specificul naratorului omniscient şi al relaţiei narator-personaj, realist, prin tematica socială, obiectivitatea perspectivei narative, personajele ce ilustrează tipologii din realitatea imediată, tehnica detaliului semnificativ, veridicitate, verosimilitate şi stil sobru ,monografic sau social prin aspectele lumii rurale înfăţişate, tradiţional prin tema aleasă din lumea rurală şi interbelic prin perioada în care este încadrat.

Personajele lui L. Rebreanu surprind atât realitatea nemijlocită a soldatului român nevoit să lupte împotriva semenilor, măcinat de dileme existenţiale, cât şi a omului obsedat de pământ şi definit de situaţia materială.

Tema romanului ilustrează problematica pământului, analizată în condiţiile socio-economice ale satului ardelenesc de la începutul secolului al XX-lea, prezentând lupta unui ţăran sărac pentru a obţine pământ şi consecinţele faptelor sale. Se evidenţiază teme secundare precum cea a iubirii şi a destinului. Viziunea autorului este una realistă, Rebreanu încercând să redea cu acurateţe detalii ale societăţii în care a trăit şi obiectivă, el detaşându-se de cele relatate pentru a crea iluzia unei lumi autentice. Cu toate acestea, se remarcă influenţa gândirii tradiţionale, prin introducerea simbolică a destinului, fiecărui personaj fiindu-i sortit un sfârşit.

La nivel morfologic, titlul este constituit dintr-un substantiv propriu ce denumeşte personajul principal eponim, Ion, nume comun în zona Ardealului, care devine exponent al ţărănimii prin dragostea lui pentru pământ. Autorul însuşi mărturiseşte că “deşi anodin, titlul mi s-a părut expresiv”, desemnând destinul individual al ţăranului român în lupta pentru dobândirea pământului.

Perspectiva narativă este obiectivă, cu o viziune “dindărăt” şi un narator omniscient şi omniprezent ce relatează la persoana a III-a şi nu intervine în desfăşurarea acţiunii prin comentarii sau explicaţii, reconstituind, prin tehnica detaliului şi observaţie, lumea satului ardelenesc. Modul principal de expunere este naraţiunea, ce se îmbină cu descrierea şi dialogul.

Există două tipuri principale de conflicte în romanul “Ion” ,interior şi exterior. Conflictul central din roman este unul de factură socială, şi anume lupta pentru pământ din satul tradiţional care condiţionează poziţia în societate. Conflictul interior se dă între chemările lăuntrice ale lui Ion, reprezentate de “glasul pământului” şi ”glasul iubirii”, respectiv de averea Anei şi iubirea pentru Florica. Acest conflict are un impact asupra planului exterior, determinând disputa dintre Ion al Glanetaşului şi Vasile Baciu. Există şi conflicte secundare, ce au loc între Ion şi Simion Lungu, pentru o bucată de pământ, sau între Ion şi George Bulbuc, pentru Ana. Conflictul tragic dintre om şi pământ este provocat de iluzia că acesta poate fi stăpânit, iubirea orbind percepţia omului, dar se încheie ca orice destin uman, prin moarte.

Ion este personajul principal, eponim, realist, rotund, tipic pentru categoria socială din care provine , precum observa şi G. Călinescu:"Toţi flăcăii din sat sunt varietăţi de Ion". Mai multe tipologii realiste se regăsesc în construcţia protagonistului. Din punctul de vedere al statutului social, el este tipul ţăranului sărac, a cărui patimă pentru pământ izvorăşte din convingerea că averea îi asigură demnitatea şi respectul comunităţii. Din punct de vedere moral, Ion este tipul arivistului fără scrupule, care foloseşte femeia ca mijloc de parvenire. Psihologic, este ambiţiosul dezumanizat de lăcomie.

Caracterizarea acestuia este realizată atât în mod direct, trăsăturile fiind indicate de narator, alte personaje sau însuşi protagonistul, prin autocaracterizare, cât şi în mod indirect, însuşirile reieşind din fapte ori limbaj. Realizat prin tehnica basoreliefului, domină celelalte personaje implicate în conflict (Ana, Vasile, Florica, George), care-i pun în lumină trăsăturile. Tipologia personajului se reliefează printr-o tehnică a contrapunctului.

Portretul fizic este surprins în schimbare, la început fiind prezentat ca un bărbat aratos cu ochii "negri, lucitori ca două mărgele vii", pentru ca în final înfăţişarea sa să exprime şi transformarea sufletească "Faţa i se îngălbeni, fruntea i se zbârci de gânduri.". Numai ochii rămân veşnica oglindă a voinţei -"în ochi îi ardea parca mai multa patimă şi hotărâre".

Portretul moral este dominat de nucleul existenţei lui Ion, respectiv pământul, cea mai importantă trăsătură a acestuia fiind iubirea faţă de acest element-"pământul îi era drag ca o ibovnică", "glasul pământului pătrundea năvalnic în sufletul flăcăului, copleşindu-l", apogeul acestei stări fiind surprins în scena sărutării pământului . Încă din incipitul romanului, de la scena horei, naratorul punctează faptul că Ion "avea ceva straniu în privire, parcă nedumerire şi un vicleşug neprefăcut", anticipând prin intermediul unei prolepse viitorul personajului. Este evidenţiată calitatea sa de om muncitor "iute şi harnic, ca mă-sa", alături de norocul caracteristic -"Unde punea el mâna, punea şi Dumnezeu mila".

Celelalte personaje au o contribuţie semnificativă în realizarea caracterizării directe. Vasile Baciu îi întrebuinţează apelativele "hoţul", "sărăntocul", "tâlharul", în timp ce pentru fiica sa, Ana, Ion era "norocul ". Preotul Belciug îl consideră "un stricat și un bătăuş”. O opinie favorabiă este formulată de doamna Herdelea, pentru care Ion este "un baiat cumsecade, harnic şi isteţ”. Prin autocaracterizare, acesta îşi stabileşte clar scopul în viaţă, fiind guvernat de imaginea pământului- "dragostea nu e totul în viaţă, dragostea e numai adaosul, altceva trebuie să fie temelia".

Din acţiunile sale se desprind, în mod indirect, detalii semnificative despre caracterul personajului. Fiul Glanetaşului este lacom, dat fiind faptul că doreşte să se căsătorească cu o fată bogată pentru a-i putea lua zestrea. Cum Vasile Baciu nu i-ar fi dat fata de bunăvoie, Ion se dovedeşte a fi viclean şi decide să o seducă pe Ana. Caracterul său complex este redat de existenţa, în contrast, a naivităţii, deoarece nunta nu îi aduce şi pământul, fără o foaie de zestre. Intrat în proprietatea aparentă a pământurilor, Ion se simte în sfârşit drept aparţinând categoriei sociale cuvenite, fapt ce-i alterează comportamentul. După nuntă, începe coşmarul Anei, bătută fără milă de cei doi bărbaţi. Odată cu intervenţia preotului Belciug, Vasile trece tot pământul pe numele ginerelui. Brutalitatea lui Ion este în acest fel înlocuită de indiferenţă, sinuciderea soției şi moartea copilului nereprezentând nimic pentru el.   Un alt episod ce ilustrează lăcomia anterior menţionată este redat de patima pentru Florica pe care doreşte să o seducă în vederea împlinirii noului obiectiv, respectiv iubirea- "Să ştiu bine că fac moarte de om şi tot a mea ai să fii". Avertizat de Savista, George, soţul Floricăi, îl ucide cu lovituri de sapă pe Ion, venit noaptea în curtea lui, la Florica.

Dezumanizarea personajului se manifestă în atitudinea faţă de Ana pe parcursul întregului roman, dar şi în înverşunarea împotriva socrului, căruia îi ia tot pământul, dintr-o lăcomie nemăsurată. Dominat de instincte, împotriva oricărei morale, încălcând succesiv legile nescrise ale satului, aflat sub semnul fatalităţii, este o victimă a lăcomiei şi orgoliului său. În goana pătimaşă după avere, el se dezumanizează treptat, iar moartea lui este expresia intenţiei moralizatoare a scriitorului.

Ion se află în conflict cu majoritatea personajelor, ceea ce indică, încă o dată, impulsivitatea şi violenţa lui. În ceea ce o priveşte pe Ana, aceasta este doar un mijloc ce-i conferă bunăstarea materială. În incipitul relaţiei lor, bărbatul îşi ascunde adevăratele intenţii, însă după realizarea scopului se schimbă radical. Faţă de Herdeleni, Ion se dovedeşte a fi iniţial de folos în orice situaţie, dar ajunge să depună mărturie împotriva învăţătorului în procesul cu Simion Lungu. Se află într-un conflict intens cu Vasile Baciu, asemănător cu cel cu George Bulbuc, cu toate că destinele celor doi se aseamănă, ambii fiind dominaţi de iubirea pentru pământ. Singura relaţie pură este cea cu Florica, faţă de care manifestă aceleaşi sentimente de iubire pe tot parcursul expunerii.

Ion este un personaj reprezentativ pentru ipostaza omului teluric care devine victima propriului orgoliu și a propriei lăcomii, dar care este nu doar o victimă a propriilor slăbiciuni ,ci și a mentalităților epocii din satul tradițional, conform căruia ierarhizarea indivizilor era realizată pe baza averii deţinute. Iubește pământul mai presus de orice, privit în trei ipostaze: pentru copilul Ion pământul este mamă, pentru adult este ibovnică, iar pentru Ion cel cu destin tragic, pământul îi spulberă dorințele și iluziile efemere prin moarte.

În concluzie, Ion este un personaj monumental în literatura română, întreaga sa existenţă putând fi sintetizată prin spusele lui Eugen Lovinescu, ce afirma că"Ion nu e însă decât o brută, căreia şiretenia îi ţine loc de inteligenţă".

 

 

2.Text suport: Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război de Camil Petrescu

Varianta propusă 1: Caracterizarea personajului Ştefan Gheorghidiu

 

În perioada interbelică, modernismul promovat de Eugen Lovinescu prin revista şi cenaclul „Sburătorul” a dus la sincronizarea literaturii române cu literatura occidentală. Modernizarea literaturii române nu se limitează doar la nivelul prozei, ci cuprinde deopotrivă poezia şi dramaturgia. În acest context, romanele lui Camil Petrescu impun proza de tip subiectiv.

 

Camil Petrescu,reprezentantul unei literaturi bazate pe autenticitate şi experienţa trăită, pune capăt romanului tradițional și rămâne în literatura română, în special, ca inițiator al romanului modern, reuşind sincronizarea cu valorile europene. Principiile noului roman au fost trasate în studiul său literar "Noua structură şi opera lui Marcel Proust"(1935). George Călinescu aprecia scrierea sa ca fiind "o proză superioară" prin inovaţiile aduse. Publicat în anul 1930, "Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război" este un roman ionic, modernist, psihologic, subiectiv, al autenticității, al experienței, citadin, de dragoste.

 

Eroii lui Camil Petrescu sunt lucizi,drama lor fiind a unor idei absolute,pe care le doresc realizate cu orice preţ, ducand o strânsă luptă interioară cu ei înșişi, izvorâtă din frământări, scepticism, tensiune intelectuală ori dileme privind etica umană, pe care adesea o pierd, văzând în moarte singura scăpare.

 

Tema ilustrează drama intelectualului inadaptat, lucid, evidenţiindu-se "monografia unui element psihic, acolo ambiţia, pasiunea, aici gelozia" (George Călinescu).  Se remarcă cele două teme adiacente, corespondente fiecărei părţi a romanului, respectiv dragostea şi războiul. Această direcţie tematică reprezintă o ilustrare a modernismului, care susţine citadinizarea, intelectualizarea prozei, accentuarea investigaţiei psihologice. Viziunea autorului asupra lumii se suprapune cu cea a protagonistului, Ştefan Gheorghidiu, valorificând necesitatea celor două experienţe fundamentale, în vederea atingerii cunoaşterii propriei persoane şi a stabilităţii emoţionale. Însuși autorul nota că a transpus în roman ”realitatea conștiinței mele, conținutul meu psihologic”.

 

Titlul este construit pe baza unei duble antiteze "ultima- întâia" şi "dragoste- război", exemplificând astfel o atitudine polemică la adresa literaturii de tip romantic, scriitorul susţinând "lucrez permanent în opoziţie cu ceva". Cuvantul "noapte", repetat în titlu redă nesiguranţa, absurdul şi tainele firii umane. Cele două "nopţi" sugerează etapele definitorii, situate într-un raport de paralelism în evoluţia protagonistului: iubirea şi războiul.

 

Perspectiva narativă este subiectivă, cu o viziune “împreună cu” şi un narator personaj ce relatează la persoana I, sub forma unei confesiuni, introducând pasaje realizate prin tehnica ”flashback-ului” . Relatarea astfel realizată conferă autenticitate textului. Modul principal de expunere este naraţiunea, ce se îmbină cu descrierea, dialogul şi monologul.

 

Există două tipuri principale de conflicte în romanul “Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” , şi anume interior şi exterior. Conflictul central din roman este unul interior, de ordin psihologic, care se produce în conştiinţa personajului-narator şi este declanşat de raporturile pe care acesta le are cu realitatea înconjurătoare, întrucât  trăieşte subjugat de obsesia autoanalizei.          Principalul motiv al rupturii dintre Ştefan şi soţia sa este implicarea Elei în lumea mondenă, pe care eroul o dispreţuieşte, evidenţiindu-se astfel o diferenţă între aspiraţiile lui Gheorghidiu şi realitatea lumii exterioare. Conflictul interior este dublat de un conflict exterior generat de relaţia lui Ştefan cu societatea (de exemplu, acesta nu reușește să se integreze într-o lume pervertită de ambiții materiale din cauza lipsei de spirit întreprinzător și ambiții superficiale ), acesta fiind plasat în categoria inadaptaţilor social.

 

Ştefan Gheorghidiu, personajul-narator, reprezintă tipul intelectualului lucid, inadaptatul superior, ce nu-şi găseşte locul într-o societate mediocră şi imorală. Student la Filozofie, Gheorghidiu este un intelectual care trăieşte înconjurat de idei, considerând că s-a izolat de lumea exterioară, însă, în realitate, evenimentele sunt filtrate prin conştiinţa sa, printr-un proces complex de autoanaliză psihologică. Până în momentul în care acesta primeşte moştenirea de la unchiul Tache, trăieşte în condiţii modeste, însă în armonie, alături de Ela. Al doilea statut pe care îl primește și care ajunge să îl definească este cel de soldat în timpul Primului Război Mondial, având funcţia de  sublocotenent, această experiență fiind definitorie.

 

Caracterizarea acestuia este realizată în mod direct prin tehnici moderne de construcţie a personajelor, specifice romanului psihologic precum înlocuirea portretului fizic detaliat cu cel moral, interesul asupra trăirilor, introspecţia, monologul interior, fluxul conştiinţei, sau în mod indirect, trăsăturile reieşind din modul în care acționează și relaționează cu lumea care îl înconjoară. 

 

Portretul fizic este vag prezentat, nepunându-se accentul pe înfăţişare tocmai din prisma încadrării romanului in tipul romanelor psihologice. Totuşi, în puţinele pasaje descriptive, Stefan Gheorghidiu este conturat ca fiind un individ lipsit de preocupări pentru vestimentaţie şi aspect, preocupări pe care le considera superficiale, frivole "Eram înalt şi elegant, dar e adevărat că nu-mi făceam decât un costum de haine, pe care-l purtam până se uza şi pe urmă îl înlocuiam cu altul.".

 

Din punct de vedere moral, principala trăsătură este orgoliul. Ilustrativă în acest sens este mărturisirea lui referitoare la felul în care ia naştere iubirea lui pentru Ela: "Iubeşti întâi din milă, din îndatorire, din duioşie, iubeşti pentru că ştii că asta o face fericită". În cadrul unei autoanalize acesta recunoaşte că "orgoliul a constituit baza viitoarei mele iubiri".

 

Pe lângă orgoliu, în roman se conturează şi alte trăsături ale eroului, precum natura analitică şi reflexivă, luciditatea, sensibilitatea exagerată, inteligenţa, conştiinţa propriei valori.

 

Secvenţa dialogului de la popotă despre iubire provoacă o reacţie violentă din partea lui Ştefan, care consideră că "cei care se iubesc au dreptul de viaţă şi de moarte unul asupra celuilalt". Astfel, prin memorie involuntară, se declanşează amintirea propriei poveşti de dragoste, pe care o consemnează în jurnalul de front: "Eram însurat de doi ani şi jumătate cu o colegă de la Universitate şi bănuiam că mă înşală". Este în căutarea absolutului în orice experienţă de viaţă, confruntându-se, astfel cu două momente definitorii. 

 

Prima experienţă este cea a iubirii înşelate. În concepția protagonistului, Ela este inițial modelul de perfecțiune care coincide cu tiparul de idealitate pe care și-l crease, făcând din ea o făptură unică. Însă, pentru Ştefan Gheorghidiu, iubirea este un proces de autosugestie, el însuşi prezentând etapele care au dus la această iubire. Cuplul stă sub ideea perfecţiunii şi trăieşte în armonie până în momentul în care eroul primeşte moştenirea de la unchiul Tache Gheorghidiu. Interesul Elei pentru moştenire şi încercarea de implicare în viaţa mondenă îl fac pe Ştefan Gheorghidiu să descopere o altă faţă a ei. Procesul de înstrăinare este dublat de o analiză continuă şi chinuitoare pe care o face fiecărui gest al Elei. 

 

Excursia la Odobeşti este o secvenţă narativă care evidenţiază chinul lăuntric al personajului provocat de apariţia Domnului G., avocat obscur, dar bărbat monden, în prim-plan motiv al frământărilor lui Gheorghidiu, acestea amplificându-se pe măsura disimulării. El maschează totul printr-o veselie excesivă, suferind o dramă a geloziei care-l macină continuu.   

 

Relaţia cu Ela capătă o întorsătură imprevizibilă, include despărţiri şi împăcări repetate, Gheorghidiu încercând să-și demonstreze certitudinea că Ela este infidelă. Treptat, personajul suferă un proces de dezumanizare, salvarea venind odată cu izbucnirea Primului Război Mondial, când se înrolează ca voluntar. 

 

A doua experienţă este războiul privit dintr-o perspectivă absolută, şi anume confruntarea cu moartea. În calitate de sublocotenent, este relevată firea polemică a lui Ştefan, revoltat de realităţile frontului, idealizate de instituţiile şi de presa vremii. Acest sentiment este accentuat de cel al responsabilităţii vieţii altora. Odată izbucnit războiul, acesta devine o dramă colectivă în care este implicat şi Gheorghidiu. Sentimente precum frica devin comune şi nu favorizează oamenii indiferent de statutul social sau intelectual. Capitolul elocvent în acest sens , care surprinde imaginea monstruoasă a războiului , este intitulat sugestiv „Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu”. Din această experienţă, Gheorghidiu iese schimbat, salvat ca om. Rănit şi spitalizat, se întoarce în Bucureşti, cu certitudinea înşelării, însă nu mai dă importanţă acestui aspect şi se desparte de Ela, lăsându-i casa de la Constanţa, banii, "tot trecutul". Astfel, este oferită o finalitate evoluţiei caracterului personajului, demonstrând o detaşare definitivă față de elementele ce i-au provocat neliniştea sufletească.

 

 Ştefan Gheorghidiu reuşeşte să se sustragă celorlalte personaje camilpetresciene, învingând gelozia ce era pe cale de a-i distruge integritatea. Se înalţă astfel deasupra societăţii meschine, trăind o experienţă morală dramatică, fiind silit să îndure un război tragic şi absurd. Întâmplările petrecute sunt edificatoare pentru restabilirea echilibrului protagonistului şi eliberarea de apăsarea sufletească.

 

În concluzie, Ştefan Gheorghidiu este un personaj monumental în literatura română, întruchipând tipul intelectualului inadaptat, aflat în căutarea neîncetată a absolutului, fiind surprins de George Călinescu, drept "un om cu un suflet clocotitor de idei şi pasiuni, un om inteligent [...], plin de subtilitate, de pătrundere psihologică".

 Înapoi la Cuprins

 

 

Varianta propusă 2: Caracterizarea personajului Ela

Ela:
- personaj secundar de roman modern
de analiza psihologica, subiectiv si realist -
- personaj realist modern -
- tipul feminitatii -
(Mitul iubirii si motivul cuplului)


Adept al modernismului lovinescian, Camil Petrescu (1894-1957), este cel care, prin opera lui, fundamenteaza principiul sincronismului, altfel spus, contribuie la sincronizarea literaturii romane cu literatura europeana (europenizarea literaturii romane), prin aducerea unor noi principii estetice ca autenticitatea, substantialitatea, relativismul si prin crearea personajului intelectual lucid si analitic, in opozitie evidenta cu ideile samanatoriste ale vremii, care promovau "o duzina de eroi plangareti". Camil Petrescu opineaza ca literatura trebuie sa ilustreze "probleme de constiinta", pentru care este neaparata nevoie de un mediu social, in cadrul caruia acestea sa se poata manifesta.
Camil Petrescu propune o creatie literal autentica, bazata pe experienta traita a autorului si reflectata in propria constiinta: "Sa nu descriu decat ceea ce vad, ceea ce aud, ceea ce inregistreaza simturile mele, ceea ce gandesc eu... Aceasta-i singura realitate pe care o pot povesti...[...] Din mine insumi, eu nu pot iesi... Orice as face eu nu pot descrie decat propriile mele senzatii, propriile mele imagini. Eu nu pot vorbi onest decat la persoana intai...".


In "Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi" (1930), Camil Petrescu surprinde drama intelectualului lucid, insetat de absolutul sentimentului de iubire, dominat de incertitudini, care se salveaza prin constientizarea unei drame mai puternice, aceea a omenirii ce traieste tragismul unui razboi absurd, vazut ca iminenta a mortii. Perspectiva narativa este reprezentata de naratiunea la persoana I si de prezenta marcilor naratorului, care definesc subiectivismul romanului, scris sub forma unui jurnal de campanie.


Limbajul artistic al lui Camil Petrescu se caracterizeaza prin claritate, sobrietate, fraza scurta si nervoasa, este analitic si intelectualizat

Stilul este anticalofil, iar autorul considera ca intr-o opera literara relatarea subiectului trebuie sa fie precisa si concisa, "ca intr-un proces verbal".


Ela este personajul feminin al romanului, simbolizand idealul de iubire catre care aspira cu atata sete Stefan Gheorghidiu. Femeia este construita numai prin ochii barbatului insetat de absolutul iubirii, al carui crez nu face concesii sentimentului. "Cei care se iubesc au dreptul de viata si de moarte unul asupra celuilalt". Ela nu este o individualitate distincta, o personalitate transparenta, deoarece este in permanenta dependenta de barbatul ei.
Iubirea lor se nascuse din orgoliul lui Stefan Gheorghidiu, intrucat Ela, era cea mai frumoasa studenta de la Litere si el, student la filozofie, era "magulit de admiratia pe care o avea mai toata lumea pentru mine, pentru ca eram atat de patimas iubit de una dintre cele mai frumoase studente, si cred ca acest orgoliu a constituit baza viitoarei mele iubiri."


Trasaturile fizice sunt putine, dar sugestive pentru frumusetea tinerei care este descrisa in mod direct de personajul-narator: "ochii mari, albastri, vii ca niste intrebari de clestar". Ela, profund indragostita de Stefan, este capabila de sacrificiu si de devotament numai pentru a sta mai mult timp cu iubitul. Desi "avea oroare de matematici", il insotea pe stefan la cursurile din care ea nu intelegea nimic, "numai ca sa fim impreuna [...] si asculta, o ora pe saptamana, serioasa si cuminte ca un catelus, principiile generale ale calculului diferential".


Trasaturile morale ale eroinei moderne transpar numai indirect, prin rasfrangerea lor in afara constiintei barbatului iubit, aflat in cautarea certitudinii daca aceasta femeie intruchipeaza iubirea ideala. De altfel, relatarea povestii de dragoste consemnata de Stefan in jurnalul de front incepe cu aceasta incertitudine a lui: "Eram insurat de doi ani si jumatate cu o colega de la Universitate si banuiam ca ma insala". Casatoria sotilor Gheorghidiu este linistita la inceput, mai ales ca duc o viata modesta, aproape de saracie, bucuriile lor fiind "excursia la Mosi si strengaria de a ne da in calusei, de a manca floricele si a bea un tap de bere", iubirea fiind singura lor avere.
Mostenirea neasteptata pe care unchiul Tache o lasa lui Stefan Gheorghidiu surprinde pe toata lumea si schimba radical casnicia cuplului, viata mondena capatand pentru Ela important primordiala. Stefan descopera ca sotia sa este subjugata de problemele pragmatice si ca in procesul care urmeaza intre rude din cauza testamentului ambiguu, ea tine cu indarjire ca sotul sau sa nu renunte la niciun procent din mostenire. Stefan este uimit de aceasta atitudine a sotiei sale, pe care ar fi vrut-o "mereu feminina, deasupra discutiilor acestea vulgare, plapanda si avand nevoie sa fie ea protejata, nu sa intervina atat de energic, interesata". Stefan este dezgustat de comportamentul delicatei Ela, care, spre surprinderea lui, este capabila sa loveasca "aprig cu coatele".
Ela il indeamna pe Stefan sa intre in afaceri, insa acesta esueaza si se reintoarce, cu sete nepotolita, spre studiul filozofiei, spre cursurile de la Universitate si discutiile despre metafizica pe care le are cu Ela. Reluarea vechilor deprinderi ale sotului, o fac pe Ela sa exclame cu ciuda: "Uf...si filozofia asta!", iar noile ei preocupari se indreapta spre lux si cumparaturi, innoieste mobilele si incearca sa-i schimbe si lui Stefan hainele si accesoriile, sa-l faca sa-i placa eleganta. Dar toate acestea sunt pentru Gheorghidiu probleme minore, care nu-l sustrag de la existenta sa spirituala consacrata studiului filozofiei.


Sub influenta mondena a Anisoarei, verisoara cu Stefan si maritata cu un mosier bogat, Ela invata sa fie interesata de moda, de distractii nocturne sau escapade, "era fericita si suradea ca o scolarita, gadilata in orgoliul ei ca place unei femei atat de pretentioase". Despre vechii prieteni nici nu mai putea fi vorba, ei nu erau suficient de bine imbracati si nici nu ar fi avut posibilitati materiale ca sa faca fata noilor localuri pe care le frecventau acum sotii Gheorghidiu si pentru abandonarea caroa Ela gaseste motivatie: "aceste despartiri devin inevitabile prin gabaritul cheltuielilor".


Ela, stanjenita de tinuta neingrijita a sotului, il convinge sa-si comande camasi si costume noi, diferenta dintre el si snobii care frecventau aceleasi cercuri fiind evidenta. Stefan simte "cum zi de zi femeia mea se instraina, in preocuparile si admiratiile ei, de mine", cei doi nu mai discuta probleme filozofice, nu mai petrec mult timp impreuna si Elei nu-i mai este suficienta iubirea lor.
Stefan se chinuie ingrozitor, pentru ca este constient ca nu poate trai fara ea, de aceea "viata mi-a devenit curand o tortura continua".
Stefan Gheorghidiu diseca si analizeaza cu luciditate noua comportare a Elei, mai ales ca in casa Anisoarei cunoscusera "un vag avocat, dansator, foarte cautat de femei", care le invata pe doamne un dans nou, la moda, tangoul si care fusese adus de razboi de prin cabaretele Parisului, facand parte acum din "banda noastra".
La petrecerile mondene, Stefan cantareste fiecare vorba, fiecare gest al Elei - "trageam cu urechea, nervos, sa prind crampeie din convorbirile pe care nevasta-mea le avea cu domnul elegant de alaturi de ea".
Anisoara, care avea "mania "excursiilor «in banda»", hotaraste ca de Sfantul Constantin si Elena sa plece cu totii pentru trei zile la Odobesti, cu trei masini. Ela face eforturi ca sa stea in masina langa domnul G, "dansatorul abia cunoscut cu doua saptamani in urma", chiar daca pentru asta trebuise sa deranjeze "de doua ori pe toata lumea", comportandu-se ca o cocheta si devenind din ce in ce mai superficiala. Fidelitatea Elei este pusa sub semnul intrebarii de catre Stefan, in sufletul caruia fiecare gest, cuvant sau privire ale femeii capata proportii catastrofale. Asezarea Elei la masa langa curtenitorul domn G, gesturile familiare de a manca din farfuria lui, disperarea care i se citea pe chip atunci cand barbatul statea de vorba cu alta femeie sunt numai cateva repere ale comportamentului monden al tinerei sotii. Stefan observa mimica si gesturile Elei atunci cand este deznadajduita ca nu se afla in atentia domnului G, constatand uimit ca ochii "albastri de copil erau tulburi si isi musca indurerata, deseori, buza de jos, moale si rosie". Stefan este deprimat, deoarece fusese convins ca Ela il iubea cu adevarat, ca ea ar fi putut sa simta durere sau bucurie numai pentru el, dar observa cu amaraciune ca "ochii ei sunt gata sa planga pentru altul".
Atunci cand Stefan o anunta ca vrea sa divorteze, Ela este Candida, se considera nevinovata si jura ca nu stie despre ce vorbeste el, ii argumenteaza ca toate femeile din "banda" se comporta la fel ca ea si barbatii lor nu se supara pentru asta.
Intre cei doi soti intervine o tensiune stanjenitoare, nu-si vorbesc doua saptamani, iar la o alta petrecere Ela se simte umilita si jignita deoarece Stefan face curte in mod ostentativ altei femei, motivand ca "m-a silit sa dansez cu ea". Ca sa se razbune, ea il pedepseste, stand mereu aproape in bratele domnului G. Ela refuza sa plece acasa cu sotul ei, Stefan se enerveaza si ia cu el "o cocota destul de frumusica, voinica si nespus de vulgara". Gasindu-i in patul conjugal, Ela este inmarmurita de durere, "nu-i vine sa creada" si il paraseste. Intalnind-o dupa o vreme la cursele de cai, Stefan vede in ochii Elei "o suferinta peste puterile ei", dupa cateva zile s-au impacat si au petrecut o luna de vis la Constanta.
Ela consolideaza prietenia cu Anisoara, se imbraca amandoua la fel "ca sa-si sporeasca frumusetea, una blonda, alta bruna, cum isi sporesc valoarea perlele, daca sunt colectie".

Drama se amplifica atunci cand, intorcandu-se pe neasteptate acasa dupa doua saptamani de absenta, Stefan nu o gaseste acasa pe Ela, nu are nicio informatie despre ea si simte in suflet un pustiu imens, fiind cuprins de o deznadejde crancena: "n-as fi dorit nici celui mai cumplit dusman al meu sa caute in zorii zilei si sa sufere cum sufeream eu". Vesela si Candida, Ela soseste acasa pe la opt dimineata, dar nu reuseste sa rosteasca nicio explicatie, deoarece el este foarte nervos si o izgoneste, fiind convins ca "niciodata femeia aceasta nu ma iubise". Ela accepta sa divorteze desi se considera nevinovata si jignita de banuielile lui, fapt ce se va confirma. Dupa o vreme, rasturnand din greseala un teanc de carti, stefan gaseste printre ele un bilet de la Anisoara, prin care o chema pe Ela sa doarma la ea, intrucat mosierul plecase la tara si ii era urat sa ramana singura. Biletul avea data de 15 februarie, adica seara cand se intorsese el de la Azuga. Gheorghidiu interpreteaza faptul ca pe o ticluire pusa la cale de ele, pentru a-i adormi banuielile, apoi se indoieste de motivul pentru care ar fi recurs Ela la o astfel de stratagema.

Incearca sa afle de la Iorgu, sotul Anisoarei, daca in februarie fusese intr-adevar plecat la mosie si Ela dormise la ei, dar nimeni nu mai tinea minte data exacta, trecusera patru luni de atunci.
Se impaca din nou si cand Stefan Gheorghidiu-pleaca la Dambovicioara, fiind concentrat in armata, ca sublocotenent, aranjeaza ca Ela sa petreaca vara la Campulung, aproape de regimentul sau, de unde ea ii scrie aproape in fiecare zi. In capitolul intitulat "Ultima noapte de dragoste" care incheie "cartea intai" a romanului, Ela il cheama "negresit" la Campulung "sambata sau cel mai tarziu duminica". Ea pare schimbata, are o atitudine studiata, o distinctie menita "a face impresie" si-l surprinde din nou pe Stefan cu pretentiile ei pragmatice. Egoista si impertinenta, Ela se arata ingrijorata pentru viitorul ei in cazul in care el ar muri in razboi, ii aminteste cu nerusinare ca ea l-a iubit si atunci cand era sarac, apoi ii pretinde sa treaca pe numele ei "o parte din Hrele englezesti de la Banca Generala". Stefan il vede in Campulung pe domnul G, nu se mai indoieste ca "venise pentru ea aici, ii era deci sigur amant" si se hotaraste sa-i omoare pe amandoi. Locotenent-colonelul pe care-l intalneste intamplator il obliga sa se intoarca la regiment, asa ca nu-si duce la indeplinire planul de razbunare impotriva celor doi presupusi amanti.
Ranit si spitalizat, Stefan Gheorghidiu se intoarce in Bucuresti, este primit de Ela cu amabilitate si "o serie intreaga de demonstrate, care altadata m-ar fi innebunit de emotie si placere", aratandu-se excesiv de grijulie. El se simte acasa, langa Ela, instrainat definitiv, gandind nepasator: "sunt obosit, mi-e indiferent chiar daca e nevinovata" si-i propune sa se desparta, desi candva "as fi putut ucide pentru femeia asta [...] as fi fost inchis din cauza ei, pentru crima". Isi da seama, cu luciditate, ca oricand ar fi putut "gasi alta la fel", Ela i se pare acum banala, ca o reproducere a unui tablou original, "ceva uscat, fara viata".


Intelectual lucid, interiorizat si analitic, insetat de absolut, Stefan Gheorghidiu vede in Ela idealul de femeie, in care el poate gasi iubirea reciproca perfecta. In sustinerea acestei conceptii, sugestiv este si faptul ca el ii spune pe nume o singura data, prilej cu care cititorul si afla numele femeii, in restul romanului o numeste: "femeia mea", "nevasta-mea", "fata asta", "ea". Asadar, in constiinta lui stefan Gheorghidiu, Ela se transforma treptat dintr-un ideal de femeie intr-o femeie oarecare, semanand cu oricare alta.
Gandindu-se la suferintele care-l chinuisera din cauza Elei, Gheorghidiu se simte detasat parca de sine si de tot ce a fost, "acum totul e parca din alt taram, iar intre noi abia daca e firul de ata al gandului intamplator". Pentru el, este femeia unica, prelungirea propriului eu, singura in stare sa-i inteleaga aspiratiile. Drama iubirii lui intra definitiv in umbra, experienta dramatica a frontului fiind decisive.
El ii daruieste Elei casele de la Constanta, bani, "absolut tot ce e in casa, de la obiecte de pret la carti... de la lucruri personale, la amintiri. Adica tot trecutul".

Ela este un personaj modern, puternic individualizat in literatura romanesca prin faptul ca nu apare ca personalitate distincta, cititorul fictiv (naratarul) percepand-o prin mijlocirea personajului-narator subiectiv, care nu-i acorda femeii nicio sansa de a se dezvinovati. Naratarui nu are acces la opinia Elei privind dragostea lor si n-are cum sa cunoasca punctul de vedere al acesteia in ceea ce priveste intensitatea sentimentelor sau propria loialitate, aspiratiile si conceptia femeii.


In "Arca lui Noe", criticul "Nicolae Manolescu evidentiaza subiectivismul cu care este construita eroina: "Nu Ela se schimba (poate doar superficial, dandu-si arama pe fata, cum se spune, abia dupa casatorie), ci felul in care o vede Stefan. In acest caz putem afirma ca singurele evenimente veritabile nu sunt acelea obiective, ci acelea din constiinta lui Gheorghidiu. Numai pe acestea le putem povesti fara riscul de a gresi".

Înapoi la Cuprins

 

 

 

!În curs de actualizare în măsura în care apare următorul set de subiecte oferite de Ministerul Educației Naționale (MEN)

Alte Lectii din romana