istorie_sinteze

Descarcat de pe site−ul ebacalaureat.ro

Istorie

S i n t e z e

BACALAUREAT

clasa a XII-a

(Descarcat de pe site-ul ebacalaureat.ro)

CUPRINS

Capitolul I: POPOARE ŞI SPAŢII ISTORICE

1. Romanitatea românilor în viziunea istoricilor

Capitolul al II-lea: OAMENI, SOCIETETEA ŞI LUMEA IDEILOR

2. Secolul XX între democraţie şi totalitarism. Ideologii şi practici politice în România şi Europa.

3. Constituţiile din România

Capitolul al III-lea: STATUL ŞI POLITICA

4. Statul român modern: de la proiect politic la realizarea României Mari

5. România postbelică: stalinism, naţional-comunism şi disidenţă anticomunistă

Construcţia democraţiei postdecembriste

Capitolul al IV.-lea: RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

6. Spaţiul românesc între diplomaţie şi conflict în Evul Mediu şi la începuturile modernităţii

Descarcat de pe site−ul ebacalaureat.ro

▪Popor de origine indo-europeană, daco-geţii au reprezentat ramura nordică a tracilor, diferenţiindu-se de aceştia în perioada Epocii Fierului;

▪Erau numiţi geţi în izvoarele scrise greceşti şi daci în cele romane. Până în sec. I î. Hr., când şi-au construit propriul stat, au fost organizaţi în triburi care:

-aveau denumiri specifice (apullii, burii, carpii, costobocii etc);

-erau conduse de şefi militari (basilei);

-aveau centrul în cetăţi fortificate de tip „dava” (Argedava, Buridava, Piroboridava etc);

▪Istoria politico-militară timpurie a daco-geţilor este cunoscută din izvoarele scrise externe, cele mai vechi însemnări fiind cuprinse în opera istoricului grec Herodot (sec. V î. Hr.)

▪Geto-dacii au intrat în contact cu lumea romană, preluând elemente ale culturii materiale şi spirituale ale acesteia, încă dinainte de instaurarea stăpânirii romane în zona dunăreană (faza preliminară a romanizării geto-dacilor);

▪Ameninţarea romană directă a început să se manifeste încă din timpul regelui Burebista, întemeietorul regatului dac (82-44 î. Hr.);

▪Burebista – a fost conducătorul care a unit pentru prima dată triburile geto-dace sub o singură autoritate politică, punând astfel bazele statului dac;

▪Condiţiile care au favorizat întemeierea statului în secolul I î.Hr. au fost:

-unitatea etnică, lingvistică şi religioasă a daco-geţilor;

-dezvoltarea organizării sociale şi apariţia aristocraţiei tribale (tarabostes, pileati);

-ameninţările externe (în special din partea celţilor din vest şi a romanilor care, în expansiunea lor, se apropiaseră de zona Dunării);

▪Unificarea triburilor geto-dace s-a realizat atât prin forţa armelor, cât şi pe cale paşnică. Burebista a beneficiat de sprijinul direct pe care i l-a acordat marele preot al cultului lui Zamolxe, Deceneu;

▪Ca organizare, statul condus de Burebista era o monarhie cu un pronunţat caracter militar. Hotarele sale se întindeau în nord până la Carpaţii Păduroşi, înspre răsărit până la gurile Bugului, în vest până în Slovacia de azi iar în sud până la Munţii Balcani;

▪După moartea regelui dac statul s-a destrămat în patru, apoi în cinci unităţi statale distincte;

▪Romani urmăreau să-şi impună controlul asupra coloniilor greceşti vest-pontice, să aibă acces la resursele zonei nord-dunărene (aur, argint, grâne) şi să beneficieze de poziţia strategică avantajoasă;

▪Legăturile daco-romane s-au intensificat în sec. I. î.Hr.-I d.Hr, însă, după instaurarea stăpânirii imperiale pe teritoriul locuit de geto-daci, s-a trecut la o nouă etapă, manifestată printr-o romanizare intensă

Descarcat de pe site−ul ebacalaureat.ro

▪Geto-dacii din Dobrogea de astăzi au intrat sub stăpânirea romană din anul 46 î.Hr., făcând parte din provincia Moesia;

▪Decebal (87-106) – conducător dac ce a purtat iniţial numele de Diurpaneus şi care a reuşi să refacă unitatea statului dac, în condiţiile agravării ameninţării romane;

▪Noul stat dac era mai redus teritorial decât în sec. I. î.Hr., dar mai dezvoltat economic şi mai bine organizat militar, având capitala la Sarmisegetusa, în masivul Şureanu (sud-vestul Transilvaniei);

▪Seria conflictelor militare cu romanii a fost deschisă de predecesorul lui Decebal, Duras, prin campania dacilor la sudul Dunării, în Moesia (iarna anului 85/86);

▪În anul 87, împăratul roman Domiţian trimite în Dacia o armată condusă de generalul Cornelius Fuscus. Aceasta este înfrântă de Decebal la Tapae. Ulterior (anul 88), o altă armată, în frunte cu

Teţţius Iulianus, atacă Dacia, regele dac fiind acum înfrânt (tot la Tapae). În anul 89 se încheie pacea între Decebal şi Domiţian. Având caracterul unui compromis, acesta prevedea:

-transformarea Daciei într-un stat clientelar Romei;

-acordarea de subvenţii în bani şi asistenţă (ingineri, specialişti), utilizate pentru întărirea capacităţii militare de apărare a statului dac (întărirea cetăţilor etc);

▪Conflictele daco-romane se reiau odată cu urcarea pe tronul imperiului a lui Traian (98-117). În anul 101 izbucneşte primul război daco-roman (101-102). Decebal este înfrânt la Tapae. În iarna

101/102 luptă împotriva romanilor în Moesia, alături de aliaţii săi burii şi sarmaţii, dar este nevoit să

încheie pace. Tratatul din 102, defavorabil dacilor, prevedea:

-dărâmarea zidurilor cetăţilor dace;

-cedarea Banatului, Olteniei şi Munteniei către romani;

-renunţarea lui Decebal la politică externă proprie

▪În anii 105/106 se desfăşoară al doilea război daco-roman. Întreaga Dacie este cucerită, rezistenţa dacilor este înfrântă.

▪Decebal se sinucide (106). Dacia este transformată în provincie romană.

Romanizarea geto – dacilor

▪Principalii factori care au contribuit la derularea procesului de romanizare în timpul stăpânirii romane au fost:

-armata romană, adusă în provincia Dacia şi cantonată în castre;

-administraţia şi justiţia romană; primii doi factori au acţiune vizibilă

Descarcat de pe site−ul ebacalaureat.ro

-coloniştii latinofoni, aduşi masiv din toate provinciile imperiului şi prezenţi în toate domeniile vieţii social-economice a provinciei;

-învăţământul în limba latină;

-religia romană. Au fost adoraţi în special zeii romani Jupiter, Junona, Minerva. S-au manifestat următoarele fenomene religioase: sincretismul (contopirea unor zeităţi, inclusiv cele locale, într-un singur cult) şi interpretaţio romana (adorarea unor zeităţi dacice sub nume romane);

▪Principalul rezultat al romanizării a fost apariţia unui nou popor: cel daco-roman;

▪Atunci când împăratul Aurelian a decis retragerea armatei şi administraţiei din provincia imperială Dacia, din raţiuni strategice, în jurul anului 271 d. Hr., majoritatea populaţiei nu a părăsit acest teritoriu şi a continuat să trăiască în vetrele strămoşeşti de la nord de Dunăre;

▪Populaţia daco-romană vorbea limba latină populară (vulgară) dar a păstrat şi cuvinte din limba dacică. După abandonarea provinciei Dacia de către armata şi administraţia romană, procesul de romanizare a continuat. Atunci s-a desfăşurat etapa post-romană a romanizării, când şi dacii liberi, care nu făcuseră parte din provincia Dacia, întrând în contact cu daco-romanii, s-au romanizat;

▪Deoarece la nord de Dunăre a continuat să trăiască o numeroasă populaţie daco-romană, vorbitoare de limbă latină, statul roman nu a întrerupt legăturile cu locuitorii de pe acest teritoriu;

▪Creştinismul a avut, la rândul său, o contribuţie importantă la procesul de romanizare a autohtonilor, noua credinţă fiind răspândită în limba latină de misionarii veniţi din imperiu;

▪Dobrogea de astăzi a făcit parte din Imperiul Roman de Răsărit până în anul 602.

Etnogeneza românească. Continuitatea de locuire pe teritoriul românesc

▪Chiar dacă în primul mileniu creştin în zona nord-dunăreană s-au perindat numeroase populaţii migratoare (huni, vizigoţi, gepizi, avari, slavi, bulgari etc) populaţia daco-romană a continuat să trăiască pe acest teritoriu, dovadă fiind numeroasele descoperiri arheologice, dar şi o serie de mărturii scrise;

▪Etnogeneza românească a fost un proces complex care a avut loc pe parcursul mai multor secole a cărui rezultat a fost apariţia unui popor neolatin (înrudit prin acesta cu spaniolii, italienii, francezii şi portughezii), singurul moştenitor al latinităţii orientale;

▪Principalele etape ale formării poporului român au fost:

-perioada stăpânirii romane (sec. II-III) când asupra dacilor şi-au exercitat influenţa romanizatoare armata, coloniştii veteranii, administraţia, formându-se astfel poporul daco-roman;

-perioada migraţiilor, ulterioară retragerii aureliene (după 271) când fenomenul romanizării s-a extins şi asupra dacilor liberi. Totodată, a continuat să existe o populaţie daco-romană şi la sudul Dunării, urmaşă a daco-geţilor şi moesilor din provincia romană Moesia. Aceştia, cunoscuţi sub numele de vlahi, vor fi vorbitorii dialectelor limbii române: aromân, megleno-român, istro-român.

Descarcat de pe site−ul ebacalaureat.ro

Până la sfârşitul sec. al VIII –lea, în timpul invaziilor migratoare, populaţia daco-romană se transformă în populaţie românească, asimilând influenţe din partea migratorilor, mai ales slavi.

Din secolul al IX–lea, izvoarele istorice scrise vorbesc despre români ca fiind populaţia autohtonă de la Dunărea de Jos, ceea ce arată încheierea etnogenezei româneşti la acea dată.

Limba română

Face parte din familia limbilor neolatine cu care este asemănătoare în privinţa stratului fundamental latin şi a etapelor de formare. Aceste etape sunt corespunzătoare etnogenezei româneşti. Se formează până în sec. al VIII-lea, când se poate vorbi de o limbă proto- sau străromânească. Limba română prezintă următoarea structură:

-substratul traco-dacic (cca. 10% din fondul lexical de bază);

-stratul fundamental latin (60% din vocabular);

-adstratul slav (cca. 20% din fondul lexical, reprezentând cuvinte pătrunse în limba română

începând cu sec. al IX-lea, când procesul etnogenezei era deja încheiat)

1.B. Istoricii despre romanitatea românilor

Românii în sursele medievale timpurii

▪Documentele istorice scrise în primul mileniu al erei creştine care îi menţionează pe români sunt relativ puţine, dar sunt suplinite şi completate cu numeroasele descoperiri arheologice de pe teritoriul actual al României;

▪Dintre acestea se remarcă cele datând din perioada sec. al VII-lea – al XI lea din cadrul culturilor arheologice Ipoteşti-Cândeşti şi Dridu: diverse vase, unelte, podoabe, arme şi alte obiecte aparţinând comunităţilor autohtone fiind descoperite în aşezări precum Bratei (jud. Sibiu), Alba-Iulia sau Izvoru (jud. Giurgiu). Acestea dovedesc continuitatea de locuire a românilor pe teritoriul pe care ei s-au format;

▪Începând din sec. al VII–lea, autohtonii încep să fie menţionaţi în izvoarele vremii ca un popor romanic distinct constituit;

▪Printre aceste s-au numărat tratatul militar Strategikon, scris de împăratul bizantin Mauricius (Maurikios) în sec. al VII-lea, lucrarea Despre administrarea imperiului a împăratului Constantin al

Descarcat de pe site−ul ebacalaureat.ro

VII-lea Porfirogenetul (sec. al X-lea), corespondenţa împăratului Vasile al II-lea Macedoneanul (sec. X-XI). Alţi autori bizantini, arabi, armeni, germani au scris despre prezenţa românilor pe acest

teritoriu;

▪Din sec. al XI-lea- al XII-lea, dovezile scrise despre strămoşii noştri sunt din ce în ce mai numeroase, ei fiind numiţi în documentele vremii vlahi, blachi, valahi sau români.

Preocupări ale cronicarilor şi învăţaţilor din secolele al XV-lea – al XVIII-lea privind originea românilor

▪Din sec. al XV-lea, o serie de scriitori umanişti din Europa, călători străini sau cronicari români, au manifestat un interes deosebit faţă de trecutul poporului român. Nicolaus Olahus (sec XVI), Grigore

Ureche şi Miron Costin (sec XVII) au afirmat originea latină a românilor şi unitatea lor de neam;

▪În sec al XVI-lea şi începutul celui al XIX-lea, cărturari precum Dimitrie Cantemir sau membrii Şcolii

Ardelene (Samuil Micu, Petru Maior, Gheorghe Şincai şi Ioan Budai Deleanu) au pus în evidenţă originea latină a limbii române şi continuitatea românilor în spaţiul nord-dunărean.

Romanitatea românilor în viziunea istoricilor în sec. al XVIII-lea – al XX-lea

▪La sfârşitul sec. al XVIII-lea şi în sec. al XIX-lea au fost formulate o serie de teorii istoriografice referitoare la procesul etnogenezei româneşti care porneau de la contestarea continuităţii de locuire a populaţiei autohtone la nordul Dunării;

▪Disputa în jurul continuităţii românilor s-a desfăşurat din motive politice, într-o perioadă în care românii transilvăneni şi-au intensificat lupta pentru obţinerea de drepturi naţionale, atât în epoca stăpânirii habsburgice, cât şi în timpul regimului dualist austro-ungar (după 1867);

▪Teoria imigraţionistă, care îi prezenta pe români ca fiind un popor format la sud de Dunăre, de unde ar fi imigrat la nord de fluviu abia prin secolul al XIII-lea, a fost susţinută, spre sfârşitul sec. al XVIII- lea, de Franz Josef Sulzer, Christian Engel sau deI.C.Eder;

▪Aceasta a fost combătută de fruntaşii Şcolii Ardelene, care, în dorinţa lor de a demonstra vechimea şi continuitatea de locuire a românilor, au pus accent pe caracterul exclusiv latin al românilor

▪În secolul al XIX-lea, Robert Roesler, a dezvoltat teoria imigraţionistă, în lucrarea intitulată Studii româneşti (Viena,1871).De aceea, teoria imigraţionistă se mai numeşte şi

teorie roesleriană;

Descarcat de pe site−ul ebacalaureat.ro

2.A. Ideologii şi practici politice democratice

Caracteristici ale evoluţiei regimurilor democratice în Europa

▪La încheierea Primului Război Mondial, regimurile democratice s-au instaurat în unele dintre statele nou constituite în centrul şi estul Europei, aşa cum a fost cazul Cehoslovaciei;

▪Totuşi, perioada interbelică, a fost dominată de instaurarea,inclusiv în noile state europene, a regimurilor autoritare sau dictatoriale (Polonia, Iugoslavia, Austria etc.);

▪Regimurile democratice, bazate pe principiul separării puterilor în stat, vot universal, alegeri libere, respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, pluripartidism, s-au consolidat în ţările nordice, precum Danemarca, Suedia sau Norvegia, şi în cele mai multe state din vestul Europei;

▪Trăsăturile regimurilor democratice erau conforme principiilor înscrise fie în programele partidelor

bazate pe ideologii politice de dreapta (liberale, conservatoare, creştin-democrate), fie în acelea ale formaţiunilor socialiste sau social-democrate, exponente ale ideologiei de stânga.

Trăsăturispecificealeregimurilordemocratice

▪În Marea Britanie, unde se aplică principiul regele conduce, dar nu guvernează, prim-ministrul, şef al majorităţii parlamentare, are un rol însemnat, îşi alege miniştrii şi are puteri executive extinse;

▪Cele mai puternice formaţiuni politice au fost, după 1918, Partidul Conservator şi Partidul Laburist. În prima jumătate a secolului al XX-lea, s-a remarcat personalitatea lui Winston Churchill, prim-

ministru, din partea Partidului Conservator, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial (1940-1945; apoi, după război, în 1951-1955);

▪În perioada postbelică, alt prim-ministru conservator, Margaret Thatcher, s-a afirmat prin acţiunile

de consolidare a economiei, prin privatizarea unor întreprinderi şi servicii de stat, cât şi prin cele care au vizat creşterea prestigiului extern al ţării;

▪Franţa a avut între anii 1918 şi 1940 un regim democratic republican, caracterizat însă prin instabilitate guvernamentală (au funcţionat 42 de guverne);

▪După al Doilea Război Mondial, a fost adoptată o nouă Constituţie, care instituia un regim parlamentar clasic. Charles de Gaulle, preşedinte al ţării din anul 1959, a susţinut ideea consolidării puterii şefului statului acesta având dreptul să se pronunţe asupra liniilor generale ale politicii interne şi externe a ţării;

▪Reforma constituţională din anul 1962, a stabilit ca preşedintele Franţei să fie ales de cetăţeni prin vot universal, nu de un colegiu electoral, ca până atunci;

▪În timpul preşedintelui Georges Pompidou, a fost continuată politica lui de Gaulle, Franţa

Socialist. Datorită flexibilităţii articolelor Constituţiei, în Franţa a fost posibilă şi coabitarea la putere a unui preşedinte şi a unui prim-ministru de orientări diferite. Astfel s-a întâmplat, de exemplu, în

Descarcat de pe site−ul ebacalaureat.ro

anul 1986, preşedintele Mitterand fiind de orientare politică de stânga iar prim-ministrul Jacques Chiracde dreapta;

▪În primul deceniu interbelic, Germania a fost organizată prin Constituţia de la Weimar ca o ţară cu un regim politic democratic. Situaţia s-a schimbat însă din 1933, când puterea a fost preluată de regimul dictatorial naţional-socialist;

▪În a doua jumătate a secolului al XX-lea, germanii au fost nevoiţi să trăiască în două state separate. În zona de ocupaţie militară a aliaţilor occidentali, s-a constituit un stat democratic, având ca formă de guvernământ republica federală, care a devenit apoi membru NATO şi al Comunităţii Economice Europene (Republica Federală Germană). Un rol însemnat în istoria germană l-a avut cancelarul creştin-democrat Helmuth Kohl, în timpul căruia s-a realizat reunificarea Germaniei(1990).

2.B. Ideologii şi practici politice totalitare. Fascismul şi nazismul

Caracteristici comune ale regimurilor politice totalitare

▪Secolul al XX-lea mai este desemnat în istorie şi prin sintagma de secolul extremelor , deoarece mai multe state (Germania, Italia, Spania, Portugalia etc.) au cunoscut regimuri politice dictatoriale;

▪Opuse celor democratice, regimurile politice totalitare au avut o serie de trăsături comune:

-existenţa partidului unic şi a unui dictator în fruntea statului;

-încălcarea de către regim a drepturilor omului;

-cultul personalităţii;

-controlul absolut al statului asupra societăţii;

-lichidarea oricărei forme de opoziţie;

-supravegherea populaţiei de către poliţia politică;

-cenzura presei etc.

Ideologia fascistă şi practicile politice ale regimului

▪Mişcarea fascistă a apărut după încheierea Primului Război Mondial, în condiţiile în care Italia se găsea într-o criză profundă;

▪Aceasta era susţinută atât de populaţia debusolată de război şi de sărăcie, cât şi de mulţi industriaşi şi bancheri, care sperau ca noua formaţiune politică să reprezinte o contrapondere eficientă la ideile comuniste propagate în ţară;

Descarcat de pe site−ul ebacalaureat.ro

▪Mişcarea fascistă a ajuns la putere prin presiune (Marşul asupra Romei,1922). În aceste condiţii,

prim-ministrul Benito Mussolini a început să pună în aplicare ideile cuprinse în programul Partidului Naţional Fascist;

▪Printr-o lege specială, lui Mussolini i se acordau puteri sporite;

▪Acesta a interzis orice formă de opoziţie, ca şi toate organizaţiile care nu erau fasciste (partide, sindicate etc.);

▪Instituţiile statului, ca monarhia, au fost reduse la un rol simbolic. Partidul Naţional Fascist a devenit formaţiune politică unică. Regimul fascist era susţinut de poliţia politică (OVRA) şi de organizaţiile paramilitare Cămăşile negre şi Ballila.

▪Mussolini a inaugurat cultul propriei personalităţi, proclamându-se Il Duce (Conducător ).

▪Prin măsurile adoptate, Italia a fost transformată în „stat corporatist”, în care nu primau interesele individului, ci ale „corporaţiei” din care acesta făcea parte. Îndoctrinarea cetăţenilor se făcea prin propagandă şi prin diferite organizaţii fasciste.

Naţional-socialismul german, ideologie şi practici politice

▪Ideologia naţional-socialistă a fost ultranaţionalistă, rasistă şi antisemită, fiind expusă de Adolf Hitler în lucrarea sa, Mein Kampf;

▪Potrivit acestei ideologii, rasa germană a arienilor ar fi superioară,motiv pentru care ar trebui să conducă lumea, iar celelalte, considerate inferioare (precum evreii), trebuiau exterminate;

▪Pentru că rasa germană ar fi avut nevoie de spaţiul vital, naţional-socialismul susţinea necesitatea cuceririi acestuia prin război;

▪Prin propagandă abilă, valorificând nemulţumirile populaţiei faţă de greutăţile din timpul Marii Crize economice, Partidul Naţional-Socialist al Muncitorilor Germani, condus de Adolf Hitler, a câştigat alegerile pentru Reichstag (Parlamentul german), din anul 1933;

▪În cadrul regimului naţional-socialist, Hitler, instalat în funcţia de cancelar, a fost învestit cu puteri speciale, devenind Führer(conducător);

▪Toţi germanii au fost înregimentaţi în organizaţii controlate de Partidul Naţional Socialist al Muncitorilor Germani, precum Frontul Muncii, care a înlocuit sindicatele sau Hitlerjügend (Tineretul hitlerist ).

▪Orice formă de opoziţie a fost distrusă, chiar şi în interiorul partidului. Presa a fost cenzurată, iar propaganda regimului prin publicaţii, radio, cinematografe s-a intensificat.

▪Temuta poliţie politică a regimului,Gestapo, supraveghea orice activitate. Regimul naţional- socialist a transformat antisemitismul în politică de stat, în numele aşa zisei purificări a rasei ariene;

▪Astfel, a început discriminarea evreilor, care au fost înlăturaţi din slujbe, au fost supuşi legilor rasiale (legile de la Nürnberg) şi cărora le-au fost interzise drepturile politice şi civile;

Descarcat de pe site−ul ebacalaureat.ro

▪În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, din 1942, regimul hitlerist a hotărât să aplice soluţia finală împotriva evreilor. Astfel a început drama Holocaustului, până în anul 1945, fiind ucişi aproximativ 6 milioane de evrei, dar şi romi proveniţi atât din Germania, cât şi din ţările ocupate de armatele hitleriste, în lagăre de exterminare, precum cele de la Auschwitz, Treblinka sau Maidanek.

2.C. Ideologii şi practici politice totalitare. Comunismul

Acţiuni pentru instaurarea comuniştilor la putere în Rusia

▪În luna februarie a anului 1917, Rusia se transformase într-un colos cu picioare de lut, din cauza sărăciei generalizate şi a înfrângerilor de pe front;

▪În aceste condiţii, a izbucnit, la Petrograd, revoluţia condusă de Partidul Constituţional Democrat (al burgheziei liberale) şi de menşevici (membrii Partidului Social-Democrat). A fost instaurat un guvern provizoriu la 16 februarie/1 martie 1917, iar a doua zi, ţarul a abdicat;

▪Însă bolşevicii (comuniştii) au profitat de anarhia din Rusia, sporindu-şi popularitatea în rândul muncitorilor, al sovietelor (comitetelor) acestora, pe fondul grevelor tot mai numeroase;

▪Conduşi de V.I. Lenin, bolşevicii au declanşat acţiunile în forţă pentru preluarea puterii, realizată prin lovitura de stat de la 25 octombrie/7noiembrie 1917, de la Petrograd. Denumită Revoluţia din Octombrie, aceasta este considerată actul de naştere al statului sovietic.

Ideologie şi practică politică în statele comuniste

▪În Rusia, apoi în Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, stat creat de Rusia Sovietică, Ucraina, Bielorusia şi Transcaucazia, toate domeniile de activitate au fost organizate conform concepţiei lui Lenin, expuse în Tezele din Aprilie 1917;

▪Încă de la preluarea puterii, teroarea a fost instituită în stat;

▪Orice formă de opoziţie a fost desfiinţată, fiind interzisă funcţionarea tuturor partidelor, în afara celui comunist (bolşevic) rus, denumit apoi Partidul Comunist al Uniunii Sovietice (P.C.U.S.);

▪A fost creată, în anul 1917, poliţia politică a regimului, cunoscută cu abrevierile C.E.K.A., N.K.V.D. apoi K.G. B;

▪Viaţa religioasă a fost limitată. Statul şi-a impus controlul în economie, prin naţionalizarea întreprinderilor.

▪Proprietatea privată a fost înlocuită cu cea de stat sau colectivă.

▪Teroarea asupra populaţiei s-a intensificat în perioada în care s-a aflatla conducere Iosif Visarionovici Stalin (1924-1953).

Descarcat de pe site−ul ebacalaureat.ro

▪Acesta a impus o economie centralizată şi planificată rigid.

▪Din 1929 s-a trecut la colectivizarea forţată a agriculturii (căreia i-au căzut victime milioane de ţărani ce nu vroiau să-şi cedeze pământurile în gospodăriile colective sau de stat), în paralel cu industrializarea forţată şi planificarea producţiei prin planurile cincinale;

▪Opozanţii politici fie au fost executaţi, fie li s-au înscenat procese în urma cărora au fost trimişi la închisoare sau în lagărele de muncă forţată din ţară, care formau Gulag-ul;

▪Marii Terori, desfăşurate la ordinul lui Stalin între anii 1936 şi 1939, i-au căzut victime oameni din rândul tuturor categoriilor sociale şi profesionale, inclusiv din rândurile armatei;

▪În acelaşi timp, cultul personalităţii lui Stalin a căpătat proporţii fără precedent, presa era cenzurată sever, iar întreaga creaţie culturală se găsea în slujba intereselor Partidului Comunist al Uniunii Sovietice şi al dictatorului;

▪Regimul stalinist şi-a păstrat caracteristicile în anii celui de-al Doilea Război Mondial, ca şi în primii ani postbelici, când regimul comunist a fost impus şi în alte state europene;

▪După moartea lui Stalin, noul secretar general al partidului, Nikita Hrusciov, a dezvăluit, în 1956, unele crime comise din ordinul lui Stalinşi a condamnat cultul personalităţii acestuia, fără ca esenţa regimului să fie modificată;

▪Deşi au aplicat modelul sovietic, regimurile comuniste europene au avut şi trăsături specifice. Astfel, au existat o mai mare libertate economică în Iugoslavia, păstrarea proprietăţilor asupra pământului în Polonia, naţionalismul şi interzicerea vieţii religioase în Albania etc;

▪Unii conducători comunişti au dorit reformarea sistemului, ca Alexander Dubček în Cehoslovacia, în 1968, dar sovieticii au înăbuşit prin intervenţia armată această mişcare;

▪Abia după anul 1985, Mihail Gorbaciov, noul secretar general al partidului, a iniţiat politica perestroika i glaznosti (reconstrucţie şi deschidere), prin care a încercat reformarea partidului şi statului sovietic;

▪Anul 1989 a înregistrat înlăturarea regimurilor dictatoriale din majoritatea statelor europene foste comuniste. Criza în care se zbătea Uniunea Sovietică nu a putut fi depăşită, comunismul s-a prăbuşit, iar statul s-a destrămat (1991).

2.D. Ideologii şi practici politice în România

Ideologii şi practici politice în România până în anul 1918

▪Sistemul politic românesc de la începutul secolului al XX-lea era organizat potrivit Constituţiei

României din anul 1866;

Descarcat de pe site−ul ebacalaureat.ro

▪România era o monarhie constituţională, bazată pe principiul separării puterilor în stat, iar regele Carol I (1866 – 1914) şi-a îndeplinit rolul de arbitru al vieţii politice;

▪În condiţiile exercitării votului censitar (doar de către bărbaţi), în primii ani ai secolului al XX-lea, cele două formaţiuni care au dominat viaţa politică, Partidul Naţional Liberal şi Partidul Conservator, au guvernat alternativ (potrivit principiului rotativei guvernamentale, practică introdusă în 1895);

▪Acestea erau exponentele a două ideologii diferite cu privire la evoluţia României:

-Liberalismul, reprezentat de oameni politici precum Ion I. C.Brătianu (preşedinte al P.N.L. din 1909), se pronunţa pentru dezvoltarea rapidă a ţării, după model occidental, pe baza capitalului autohton

-Conservatorismul, reprezentat de politicieni ca Gh. Gr. Cantacuzino (conducător al Partidului Conservator între anii 1899– 1907), dorea o dezvoltare organică a statului, prin crearea instituţiilor moderne pe măsură ce societatea simţea nevoia apariţieilor.

Ideologii şi practici politice după Primul Război Mondial

▪Din anul 1918, a fost introdus în România votul universal, pentru bărbaţii de peste 21 de ani, cu excepţia magistraţilor şi cadrelor militare;

▪În aceste condiţii, numărul partidelor parlamentare sau al celor care au reuşit să ajungă la guvernare a sporit, iar cele de orientare conservatoare au dispărut de pe scena politică;

▪O altă lege electorală, cea din anul 1926, a adus schimbări în privinţa vieţii parlamentare;

▪În perioada interbelică, în viaţa politică românească, adepţi numeroşi au avut ideologii politice democratice, precum neoliberalismul, reprezentat, în esenţă, de Partidul Naţional Liberal, şi

ţărănismul, având ca exponent principal Partidul Naţional Ţărănesc. Aceste formaţiuni politice s-au aflat şi cele mai lungi perioade la guvernare;

▪În condiţiile afirmării în Europa a unor ideologii antidemocratice, extremismul de stânga (comunismul) şi de dreapta (legionarismul) s-au manifestat şi în viaţa politică românească, începând din deceniul al treilea al secolului al XX-lea;

▪Monarhia a reprezentat, şi în perioada interbelică, centrul funcţionării sistemului politic din România, bazat pe prevederile Constituţiei din anul 1923;

▪Regele în timpul căruia a fost înfăptuită Marea Unire, Ferdinand I (1914– 1927), nu a încălcat principiile vieţii politice democratice;

▪Un aspect specific al vieţii politice a fost acela că regele numea primul-ministru, după care guvernul organiza alegerile, pe care, de cele mai multe ori, le şi câştiga;

▪Evoluţia monarhiei a marcat şi practicile politice în stat. Criza dinastică din decembrie 1925, când prinţul Carol a renunţat la moştenirea tronului, a fost rezolvată de Parlament în ianuarie 1926, când moştenitor al tronului a fost proclamat Mihai.

Descarcat de pe site−ul ebacalaureat.ro

▪După moartea regelui Ferdinand I, acesta a condus ţara tutelat de o Regenţă,fiindminor;

▪Dar, după ce a revenit în ţară, în anul 1930, şi a fost proclamat rege de Parlament în locul lui Mihai I, Carol al II-lea a urmărit reducerea rolului partidelor politice şi instaurarea unui regim în care monarhul să aibă puteri sporite;

▪Astfel, în anul 1938, acesta a instaurat un regim autoritar, în timpul căruia singura formaţiune care a funcţionat a fost cea care îl susţinea pe rege, Frontul Renaşterii Naţionale, denumită, din 1940, Partidul Naţiunii;

▪În condiţiile pierderilor teritoriale din anul 1940, după abdicarea regelui Carol al II-lea (septembrie 1940) şi după ce Mihai I a revenit pe tron,puterea reală în stat a fost deţinută de generalul Ion Antonescu, preşedinte al Consiliului de Miniştri;

▪Acesta a guvernat, până în ianuarie 1941, alături de legionari. Neînţelegerile cu legionarii, care doreau să obţină întreaga putere în stat, au determinat înlăturarea lor, după rebeliunea din 21 – 23 ianuarie1941;

▪Apoi, Ion Antonescu s-a aflat în fruntea unui regim militar până la 23august 1944, în condiţiile participării României la războiul antisovietic;

▪După înlăturarea regimului democratic, cetăţenilor români le-au fost restrânse drepturile, iar începând din anul 1940, asupra celor de origine evreiască au fost aplicate măsuri antisemite (deportări, pogromuri, muncă forţată în Transnistria etc).

3.Constituţiile din România

3.A. Documente constituţionale din secolul al XIX-lea

Documente având caracter constituţional înainte de anul 1866

▪În prima parte a secolului al XIX-lea, necesitatea modernizării societăţii româneşti a impus ideea redactării unor proiecte constituţionale;

▪În anii 1831 şi 1832, au intrat în vigoare, în Ţara Românească şi,respectiv, în Moldova, primele documente cu rol constituţional, în sens modern, Regulamentele Organice, redactate de două comisii boiereşti,sub preşedinţia consulului general rus Minciaki, conform şi cu indicaţiile Curţii imperiale de la Petersburg (Rusia devenise putere „protectoare”a Principatelor, prin tratatul de la Adrianopol, din 1829, în timp ce suzeranitatea Imperiului Otoman se menţinea);

▪Acestea erau aproape identice şi cuprindeau unele noutăţi în organizarea statelor, asigurând modernizarea, între anumite limite, a Principatelor Române;

Descarcat de pe site−ul ebacalaureat.ro

▪Domnitorii care au condus Principatele potrivit Regulamentelor Organice au fost numiţi domni regulamentari (Alexandru Ghica - Ţara Românească şi Mihil Sturdza - Moldova);

▪Schimbarea situaţiei internaţionale după 1856, când Rusia a fost înfrântă în Războiul Crimeii (1853- 1856), purtat împotriva Imperiului Otoman, a creat condiţiile favorabile constituirii statului român modern (Congresul de la Paris-1856);

▪Devenită chestiune europeană, problema românească a fost dezbătută de marile puteri în anul 1858 în cadrul Conferinţei de la Paris (puterile garante, care înlocuiau protectoratul rusesc – Franţa, Anglia, Prusia, Sardinia, Austria, Rusia şi Imperiul Otoman);

▪Reprezentanţii acestora au redactat Convenţia de la Paris, care însă, prin prevederile ei, nu satisfăcea decât în parte dorinţa de unire a românilor;

▪Aceasta stabilea noul statut politico-juridic al Ţării Româneşti şi Moldovei:

-urma să aibă loc o unire parţială (legislativă) a Principatelor;

-noul stat avea să se numească "Principatele unite ale Moldovei şi Valahiei";

-era impus principiul separării puterilor în stat, stabilindu-se alegerea a doi domnitori şi urmând să funcţioneze două guverne şi două Parlamente (la Iaşi şi Bucureşti);

-statul urma să aibă două instituţii comune (Comisia Centrală de la Focşani şi Înalta Curte de

Justiţie şi Casaţie).

▪Românii au realizat unirea deplină a Principatelor, treptat, după dubla alegere ca domnitor a lui Cuza, punând marile puteri în faţa faptului împlinit;

▪Dar, pentru a putea realiza reformele necesare modernizării societăţii româneşti, în anul 1864, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a impus un nou document cu valoare constituţională, aprobat prin plebiscit de populaţia cu drept de vot, Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris. Prin

prevederile sale, puterile domnitorului erau sporite, iar Parlamentul devenea bicameral (format din Adunarea Obştească şi Corpul Ponderator sau Senat).

Constituţia din anul 1866

▪Aducerea unui prinţ străin pe tronul României mai fusese propusă şi în rezoluţiile Adunărilor ad- hoc din anul 1857;

▪La 10/22 mai 1866, a sosit în ţară prinţul Carol de Hohenzolern-Sigmaringen, care fusese acceptat de populaţia cu drept de vot prin plebiscit;

▪După alegerea ei, Adunarea Constituantă a discutat, începând de la 1/13 mai 1866, proiectul de Constituţie redactat de Consiliul de Stat. Aceasta a reprezentat un compromis între liberali şi conservatori;

▪Elaborată după modelul celei belgiene din anul 1831, Constituţia României a creat cadrul juridic necesar dezvoltării statului român modern;

▪Conţine 8 titluri referitoare la:

Descarcat de pe site−ul ebacalaureat.ro

a)numele şi organizarea statului; b ) prerogativele principelui;

c)separarea puterilor în stat;

d)drepturile şi obligaţiile cetăţenilor;

▪Principalele prevederi:

a)statul român poartă oficial numele de România şi este organizat ca monarhie constituţională ereditară;

b)Monarhul dispune de atribuţii atât executive cât şi legislative:

-este şeful statului şi comandantul armatei;

-numeşte membrii guvernului;

-are drept de iniţiativă legislativă;

-bate monedă;

-acordă decoraţii;

-are drept de graţiere;

-are drept de veto absolut (poate respinge sancţionarea unei legi votate în Parlament);

c ) Separarea puterilor în stat:

-puterea legislativă: Parlamentul (bicameral, format din Senat şi Camera Deputaţilor, membrii săi fiind aleşi pe baza votului censitar);

-puterea executivă: Guvernul;

-puterea judecătorească: instanţele de judecată, Înalta Curte d e Justiţie şi Casaţie;

d)Drepturile şi libertăţile cetăţenilor;

-egalitatea cetăţenilor în faţa legii;

-proprietatea era declarată „sacră şi inviolabilă”;

-libertatea de întrunire;

-libertatea asocierii etc.

▪În vigoare până în anul 1923, Constituţia de la 1866 a fost amendată de mai multe ori: în 1879, a fost modificat articolul 7, care proclama faptul că diferenţele religioase nu constituiau o piedică în

Descarcat de pe site−ul ebacalaureat.ro

obţinerea cetăţeniei române; în 1884, a fost redus numărul colegiilor electorale de la patru la trei, iar censul a fost micşorat, astfel că s-a extins dreptul de vot; în 1917, prin modificarea unor articole din Constituţie, s-au creat posibilităţile înfăptuirii ulterioare a reformelor electorală (introducerea votului universal) şi agrară.

3.B. Constituţiile României în secolul al XX-lea

Legile fundamentale ale României din prima jumătate a secolului al XX-lea

▪Ca urmare a realizării Marii Uniri, era nevoie de o nouă lege fundamentală a României, potrivită statului rezultat în anul 1918;

▪De asemenea, în România se înfăptuiseră deja unele reforme, precum introducerea votului universal şi împroprietărirea ţăranilor, după exproprierea marilor moşii;

▪Elaborat în anul 1923, proiectul Constituţiei a fost supus dezbaterii parlamentare;

▪Constituţia a fost adoptată de Parlament, după care a fost promulgată de regele Ferdinand I, la data de 28 martie 1923;

▪Potrivit conţinutului acesteia, se realiza trecerea de la monarhia constituţională la cea parlamentară;

▪Această lege fundamentală avea 138 de articole, cuprinse în 8 titluri,dar 76 dintre ele au fost păstrate din vechea Constituţie, fără nici o modificare;

▪Legea fundamentală făcea referire la faptul că România era stat naţional, unitar şi indivizibil, în care se aplica principiul separării puterilor.

Separarea puterilor în stat:

-puterea legislativă (exercitată de rege şi Parlamentul bicameral (Senat, Adunarea Deputaţilor);

-puterea executivă - încredinţată regelui şi guvernului (format de partidul sau alianţa care câştigă alegerile parlamentare);

-puterea judecătorească - atribuită Înaltei Curţi de Justiţie ş i Casaţie şi instanţelor de judecată;

Atribuţiile monarhului:

-este şeful statului;

-deţine comanda armatei;

-numeşte primul-ministru;

-actele sale devin valabile numai dacă sunt semnate de ministrul de resort;

-acordă decoraţii;

Descarcat de pe site−ul ebacalaureat.ro

-bate monedă;

-are drept de graţiere şi amnistiere. Drepturile şi libertăţile cetăţeneşti;

-egalitatea cetăţenilor în faţa legii;

-votul universal;

-libertatea presei;

-libertatea întrunirii şi asocierii etc.

▪Importanţa adoptării Constituţiei:

-contribuie la consolidarea Marii Uniri;

-creează cadrul democratic al vieţii politice în România până în anul 1939.

▪În anii ’30, o serie de ţări din Europa (Italia fascistă, Germania hitleristă etc.) aveau regimuri autoritare sau dictatoriale la conducere. Regele Carol al II-lea (1930 – 1940) a urmărit să instaureze un regim monarhic autoritar şi şi-a atins scopul în anul 1938. El şi-a bazat noul regim pe Constituţia din 27 februarie 1938, care a fost acceptată de populaţie prin plebiscit. Redactată de politicieni şi jurişti apropiaţi regelui,precum Istrate Micescu sau Armand Călinescu, aceasta cuprindea idei noi cu privire la ordinea economică şi socială. Astfel, regele căpăta puteri sporite în stat, iar drepturile cetăţenilor erau restrânse.

▪Constituţia din anul 1938 a fost suspendată la data de 5 septembrie 1940, în condiţiile prăbuşirii regimului lui Carol.

Constituţiile României din perioada comunistă

▪După al Doilea Război Mondial, în România s-a instaurat regimul totalitar comunist;

▪Noua organizare a statului a fost reflectată şi în Constituţiile adoptate în perioada comunistă. La data de 13 aprilie 1948, a fost adoptată o lege fundamentală inspirată din Constituţia sovietică (stalinistă) din anul 1936;

▪Având 10 titluri şi 105 articole, Constituţia din anul 1948 marca ruptura cu vechea tradiţie în domeniul legilor fundamentale. Au fost înlăturate principiul separării puterilor în stat, pluripartidismul, se creau condiţiile pentru încălcarea unor drepturi fundamentale ale cetăţenilor, precum cel de proprietate;

▪O nouă Constituţie, adoptată la data de 24 septembrie 1952, cuprindea prevederi care reliefau desfăşurarea procesului de sovietizare şi stalinizare a României în toate domeniile;

▪După moartea primului conducător comunist al României, Gheorghe Gheorghiu-Dej, în anul 1965, în fruntea partidului, apoi şi a statului, a ajuns Nicolae Ceauşescu. Constituţia adoptată în acel an şi intrată învigoare la data de 21 august 1965, înlocuia denumirea oficială de până atunci a ţării, Republica Populară Română, cu cea de Republica Socialistă România. În cele 9 titluri ale sale şi în cele

Descarcat de pe site−ul ebacalaureat.ro

114 articole, Constituţia din anul 1965 reflecta încheierea procesului de colectivizarea agriculturii şi de distrugere a proprietăţii private în economie. Era precizat şi faptul că Partidul Comunist Român constituia forţa politică conducătoare a întregii societăţi. Constituţia din 1965 a fost aplicată până la înlăturarea regimului comunist, în decembrie 1989.

Constituţia României din anul 1991

Revenirea la democraţie, în anul 1989, a determinat necesitatea adoptării unei noi Constituţii.

▪Adoptată de Adunarea Constituantă şi aprobată prin referendum de populaţie la 8 decembrie 1991, Constituţia a reflectat reinstaurarea statului de drept, a regimului democratic, a separării puterilor în stat şi a revenirii la pluripartidism;

▪Principalele instituţii sunt:

a)Parlamentul:

-reprezintă puterea legislativă;

-are o structură bicamerală (Senat şi Adunarea Deputaţilor);

-este ales pentru patru ani prin vot universal;

-adoptă legile, bugetul de stat, controlează guvernul, poate deschide anchete.

b)Guvernul:

-reprezintă puterea executivă;

-este alcătuit din rândurile partidului sau alianţei care câştigă alegerile parlamentare;

-este format din primul-ministru, miniştri, alţi membri;

-se supune controlului Parlamentului;

-adoptă hotărâri şi ordonanţe.

c)Preşedintele:

-ales pe 4 ani (din 2008 pe 5 ani) pentru cel mult două mandate;

-are rol de mediator între puterile statului şi de garant al respectării Constituţiei de către acestea;

-este comandant suprem al armatei;

-încheie tratate;

-promulgă legile ( le pune în execuţie);

-conferă decoraţii etc.

d)Justiţia:

Descarcat de pe site−ul ebacalaureat.ro

-reprezintă cea de-a treia putere în stat;

-este independentă faţă de puterea legislativă şi cea executivă;

-este reprezentată de judecători şi Curtea Supremă de Justiţie.

În condiţiile desfăşurării procesului de integrare europeană, în anul 2003,unele articole ale Constituţiei au fost modificate, pentru a permite aderarea României la Uniunea Europeană (de exemplu, articolul 148 se referă la prioritatea prevederilor tratatelor şi reglementărilor comunitare faţă de dispoziţiile contrare din legile interne).

C. STATUL ŞI POLITICA

1.Autonomii locale şi instituţii centrale în spaţiul românesc

(sec. IX-XVIII)

1.A. Evoluţia statelor medievale în spaţiul românesc

Primele structuri statale medievale (secolele al IX-lea – al XIII-lea)

▪Începând din secolele al IX-lea şi al X-lea, în spaţiul românesc s-au constituit primele formaţiuni politice medievale, de tipul cnezatelor şi voievodatelor;

▪Până în secolul al XIII-lea, zona nord-dunăreană, a fost dominată de fenomenul migraţiilor. Din secolul al IX-lea, s-au succedat maghiarii(stabiliţi în Pannonia, aceştia şi-au întemeiat un stat propriu, sub conducerea lui Arpad), apoi, după anul 1000, pecenegii, uzii, cumanii iar la 1240-1241, tătarii;

▪Hanatul Hoardei de Aur, constituit de aceştia din urmă în nordul Mării Negre şi-a exercitat dominaţia îndeosebi asupra zonei extracarpatice, constituind, totodată, o barieră în calea expansiunii în regiune a altor state vecine precum Ungaria, principatul Kievului sau Imperiul Bizantin;

▪Evoluţia cristalizării statale în cadrul obştilor săteşti şi a uniunilor de obşti existente în spaţiul românesc în aceeaşi perioadă a fost evidenţiată de rezultatele cercetărilor arheologice, care au scos la lumină atât urme ale numeroaselor aşezări rurale cât şi pe cele ale cetăţilor fortificate, centre cneziale sau voievodale (Biharea, Cuhea, Dăbâca, Dinogeţia, Slon, Păcuiul lui Soare ş.a);

▪De asemenea, s-a putut evidenţia apariţia în cadrul sau nobilimea), deţinătoare de pământuri întinse, din voievozi;

obştilor a unei categorii privilegiate (boierimea rândul căreia se vor desprinde viitorii cnezi sau

▪Sursele istorice medievale au permis cunoaşterea numelor unora dintre conducătorii locali. Astfel, în Transilvania şi Banat, cronicarul anonim al regelui Ungariei, Bela al III-lea (Anonymus), îi

Descarcat de pe site−ul ebacalaureat.ro

Pe baza structurilor statale constituite până în secolul al XIII-lea, s-au format voievodatele Transilvania, Ţara Românească, Moldova şi Dobrogea.

Transilvania. În urma cuceririi maghiare a fost organizată ca voievodat autonom în cadrul Regatului Ungariei. În cazul Ţării Româneşti şi al Moldovei, construcţia statală a beneficiat de aportul populaţiei româneşti din Transilvania, reţinut de tradiţia istorică prin termenul (cronicăresc) descălecat.

Ţara Românească. Spaţiul cuprins între Carpaţi şi Dunăre evoluează către organizarea statală în secolele al XIII-lea (când formaţiunile politice atestate de Diploma Cavalerilor Ioaniţi se confruntă cu suzeranitatea maghiară) şi alXIV-lea.

▪Tradiţia istorică vorbeşte despre descălecatul lui Negru-Vodă din Făgăraş (Transilvania, 1290- 1291). Întemeierea propriu-zisă a statului este atribuită însă lui Basarab I (?1310-1352) care îşi ia titlul de “mare voievod”;

▪Înlăturarea suzeranităţii maghiare şi consacrarea formării statului independent Ţara

Românească se realizează în urma victoriei lui Basarab I în bătălia de la Posada (1330), împotriva regelui maghiar Carol Robert de Anjou.

Moldova s-a constituit la mijlocul secolului al XIV-lea ca o marcăde apărare împotriva tătarilor, ca urmare a descălecatului lui Dragoş, voievod din Maramureş. Acesta a fost trimis de regele maghiar Ludovic de Anjou şi aîntemeiat Moldova Mică, având capitala la Baia, sub suzeranitatea Ungariei;

▪În jurul anului 1360 a avut loc al doilea descălecat,cel al lui Bogdan. Venit,la rândul său,totdinMaramureş,

unde conducea un cnezat situat pe Valea Izei, Bogdan s-a ridicat împotriva politicii lui Ludovic de Anjou de restrângere a drepturilor comunităţilor româneşti şi, în fruntea oamenilor săi, a trecut în Moldova, punând bazele statului medieval moldovean independent.

Descarcat de pe site−ul ebacalaureat.ro

Dobrogea fost întemeiată ca stat în secolul al XIV-lea, sub conducerea lui Balica, apoi a lui Dobrotici, pe măsura slăbirii autorităţii Imperiului Bizantin şi a Ţaratului Bulgar. Nucleul său de formare a fost aşa-numita Ţară a Cavarnei, atestată din anul 1230 între Mangalia şi Varna. În 1388, a

fost unită de Mircea cel Bătrân Ţării Româneşti.

1.B. Instituţii centrale şi locale (sec. IX – XVIII)

Instituţii centrale şi autonomii locale în Transilvania

▪Din secolul al XII-lea, Transilvania a fost organizată ca voievodat sub suzeranitatea regatului medieval maghiar, dispunând de o organizare politică şi administrativ-teritorială proprie, semn al autonomiei sale;

▪Voievodul Transilvaniei era vasal regelui Ungariei, fiind numit de acesta în funcţie, avea atribuţii administrative, judiciare, militare, dispunea de o cancelarie proprie şi era secondat de un vice- voievod;

▪Unii voievozi, cum au fost Roland Borşa (1288-1293) şi Ladislau Kan (1294-1314), s-au bucurat de prerogative foarte largi;

▪Adunarea generală a nobililor era o instituţie cu caracter reprezentativ, alcătuită, cu timpul, numai din stările privilegiate;

▪În 1366, regele maghiar Ludovic I de Anjou a condiţionat calitatea de nobil de apartenenţa la religia catolică, românii ortodocşi fiind excluşi treptat din viaţa politică;

▪Pe plan administrativ-teritorial, Transilvania era împărţită în:

-comitate-teritorii administrate de regalitatea maghiară (Bihor, primul atestat în 1111, Crasna, Dăbâca, Alba, Cluj etc), subordonate voievodului;

-scaune-unităţi administrativ-teritoriale autonome ale secuilor şi saşilor (cele 7 scaune locuite de saşi şi două districte au format aşa-zisa „Universitate a saşilor”;

-districte-teritorii autonome locuite de români, conduse de juzi, cnezi sau voievozi (cum ar fi Ţara

Maramureşului, Ţara Haţegului ş.a.). Acestea erau localizate cu deosebire în zonele de margine ale

Transilvaniei;

▪În anul 1541, în condiţiile înfrângerii Regatului Ungariei de Imperiul Otoman, Transilvania a devenit principat autonom sub suzeranitate otomană. În fruntea ei se afla un principe, ales de Dietă (adunarea reprezentativă) şi confirmat de sultan;

Descarcat de pe site−ul ebacalaureat.ro

▪Regimul habsburgic s-a instaurat în Transilvania la sfârşitul secolului al XVII-lea, ca urmare a extinderii teritoriale a Imperiului Habsburgic în sud-estul Europei. Noul statut politic al Transilvaniei, de principat în cadrul Imperiului Habsburgic a fost definit prin

Diploma Leopoldină din1691. Conform acesteia, titlul de principe revenea împăratului, Transilvania păstrându-şi vechea organizare internă. Imperiul Otoman a fost nevoit, prin pacea de la Karlowitz (1699), să confirme pierderea controlului său asupra Transilvaniei.

Structuri instituţionale în Ţara Românească şi Moldova

▪Instituţia centrală a statelor medievale româneşti extracarpatice era DOMNIA.

▪“Domnul” era stăpânul ţării, iar în calitate de “mare voievod” exercita conducerea supremă a armatei, bucurându-se de prerogative largi, atât în domeniul politicii interne cât şi în cel al politicii externe;

▪Succesiunea la tron se realiza potrivit sistemului electiv-ereditar (domnitorul era ales de marii boieri, din rândul dinastiei domnitoare,având dreptul la tron toţi descendenţii, bărbaţi, ai unui domnitor, în mod egal);

▪În special din secolul al XVI-lea, pe măsura agravării dominaţiei otomane, alegerea domnitorilor va fi însoţită de confirmarea din partea Porţii;

▪În exercitarea prerogativelor sale curente, domnitorul era ajutat de SFATUL DOMNESC. Alcătuită iniţial din toţi marii boieri, această instituţie a ajuns, în timp, să fie formată doar din boierii cu dregătorii şi membrii clerului înalt. Cele mai importante dregătorii erau cea de Mare Ban al Olteniei (în Ţara Românească) şi respectiv de Portar al Sucevei (în Moldova). Printre membrii Sfatului Domnesc se numărau: vornicul (şeful curţii domneşti), logofătul (şeful cancelariei domneşti),vistiernicul (administratorul finanţelor), spătarul (comandant militar) ş.a.

▪În situaţii deosebite, era convocată MAREA ADUNARE A Ţării, alcătuită din reprezentanţi ai boierilor, clerului, orăşenilor, ţăranilor liberi;

▪Ambele state medievale româneşti şi-au păstrat instituţiile proprii înciuda agravării dominaţiei

otomane, inclusiv în secolul al XVIII-lea, caracterizat prin instaurarea domniilor fanariote, moment culminant al presiunii otomane la nordul Dunării.

▪Atât în Ţara Românească cât şi în Moldova, BISERICA era organizată sub forma Mitropoliei Ortodoxe (dependente de Patriarhia din Constantinopol), a episcopiilor şi mănăstirilor.

▪În Ţara Românească au fost înfiinţate Mitropolia Ortodoxă de la Argeş (în timpul domniei lui Nicolae Alexandru, 1359) şi Mitropolia Ortodoxă de la Severin (în timpul domniei lui Vladislav Vlaicu, 1370), apoi episcopiile Râmnicului şi Buzăului. În Moldova, subordonate Mitropoliei ortodoxe

Descarcat de pe site−ul ebacalaureat.ro

-grecizarea domniei şi a altor instituţii laice şi ecleziastice (în defavoarea boierimii pământene), a culturii şi a învăţământului;

-restrângerea autonomiei;

-accentuarea presiunii otomane asupra Principatelor, fiscalitatea excesivă (creşterea dărilor impuse populaţiei);

-sporirea obligaţiilor faţă de Poarta otomană.

▪Totuşi, unii dintre domnitorii fanarioţi (Constantin Mavrocordat, Alexandru Ipsilanti, Ioan Caragea), au iniţiat, sub influenţa iluminismului, o serie de reforme interne care au vizat sistemul fiscal, administraţia, învăţământul, situaţia ţărănimii, inaugurând astfel un proces de modernizare a statului;

▪Boierii români au reacţionat faţă de noul statut politico-juridic al Principatelor prin redactarea unor memorii adresate puterilor creştine (precum cele din anii 1769, 1772, 1774, 1791, 1802, 1807), în care revendicau revenirea la domniile pământene, recunoaşterea privilegiilor boiereşti, limitarea dominaţiei otomane, libertatea comerţului etc. Memoriul din 1772, de exemplu, susţinea unirea Moldovei cu Ţara Românească, iar cel din 1791 revendica unirea şi independenţa Principatelor sub protecţia Rusiei şi a Austriei. În 1802, Dumitrache Sturdza elabora Planul de oblăduire aristo- democraticească, în care propunea un proiect republican de nuanţă aristocratică. S-a conturat astfel aşa-numita “partidă naţională”, ce avea să se manifeste şi în secolul al XIX-lea.

Proiecte politice în Principate între 1821-1848

▪Mişcarea condusă de Tudor Vladimirescu, desfăşurată în anul 1821 în Ţara Românească, a dat noi dimensiuni proiectului politic modern;

▪În documentele Proclamaţia de la Padeş şi Cererile norodului românesc, se propuneau reformarea administraţiei, a justiţiei, învăţământului, economiei, respectarea autonomiei Principatelor şi instituirea principiului suveranităţii poporului;

▪După înfrângerea mişcării, Imperiul Otoman a renunţat la domnitorii fanarioţi, fiind instituite, din 1822, domniile pământene, reprezentate de Grigore Dimitrie Ghica (Ţara Românească) şi Ioniţă Sandu Sturdza (Moldova);

▪În 1822, mica boierime din Moldova îşi exprima punctul de vedere prin elaborarea

Constituţiei cărvunarilor, redactată de Ionică Tăutul şi înaintată domnitorului Ioniţă Sandu Sturdza. Proiectul cuprindea revendicări precum garantarea libertăţii persoanei, a egalităţii în faţa legilor sau formarea unei adunări reprezentative –Sfatul Obştesc;

▪În deceniul următor, Regulamentele Organice au contribuit la aplicarea în practică a unora dintre principiile politice moderne(separarea puterilor în stat, reorganizarea fiscală, reforma justiţiei), domnitorul bucurându-se însă de prerogative largi;

Descarcat de pe site−ul ebacalaureat.ro

▪Programul politic elaborat de revoluţionarii de la 1848 şi prezentat în documentele revoluţiei a contribuit la trasarea principale lor obiective politice şi socio-economice pe care naţiunea română urma să le îndeplinească. Printre ideile sale s-au numărat:

-înlăturarea stăpânirii străine, a amestecului extern în problemele Ţărilor Române; unirea Moldovei cu Ţara Românească;

-regimpoliticconstituţional;

-recunoaştereaşigarantareadrepturilorcetăţeneşti;

-rezolvareaproblemeiagrare:emancipareaşiîmproprietărireaţăranilor.

Astfel, dacă Petiţia Naţională de la Blaj cuprindea revendicări specifice mai ales românilor din Transilvania, documentul Prinţipurile noastre pentru reformarea patriei propunea unirea Moldovei cu Ţara Românească într-un stat independent, ca şi emanciparea şi împroprietărirea ţăranilor fără despăgubire. Proclamaţia de la Islaz, programul revoluţionarilor din Ţara Românească, afirma necesitatea întăririi autonomiei ţării, eliminarea amestecului Rusiei şi Turciei în problemele interne şi înlăturarea privilegiilor feudale.

2.B. Unitate şi independenţă în secolul al XIX-lea

Constituirea statului modern român. Domnia lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866)

Situaţia europeană creată în urma războiului ruso-otoman din 1853-1856 (Războiul din Crimeea) a favorizat îndeplinirea idealului unirii Principatelor;.

▪Tratatul de pace de la Paris (1856) a consemnat înfrângerea Rusiei. S-apus în discuţie cu acest

prilej şi problema unirii Principatelor, fără camarile puteri participante să ajungă la un consens în această privinţă;

▪De aceea, tratatul prevedea:

-înlăturarea protectoratului Rusiei şi a înlocuirea acestuia cu garanţiacolectivă a celor şapte mari puteri;

-retrocedarea de către Rusia, Moldovei, a trei judeţe din sudulBasarabiei;

-organizarea de alegeri pentru întrunirea, la Iaşi şi la Bucureşti, a unor Divanuri (Adunări) ad-hoc, care să exprime eventuala dorinţă de unire a românilor;

▪Dezbaterile Adunărilor ad-hoc (1857) s-au finalizat cu adoptarea câte unei rezoluţii (cu conţinut asemănător în ambele Principate),cuprinzând propunerile adresate marilor puteri: unirea Principatelor sub numele de România, principe străin, provenit dintr-o dinastie europeană, neutralitatea noului stat, sub garanţia marilor puteri;

Descarcat de pe site−ul ebacalaureat.ro

▪În 1858, la Paris, Conferinţa celor şapte puteri garante a instituit Convenţia de la Paris. Deşi stabilea o unire incompletă, meritul Convenţiei a fost acela de a fi deschis calea către unitatea Principatelor şi de a fi trasat principalele direcţii de modernizare a statului;

▪Recurgând la tactica faptului împlinit, Adunările elective de la Iaşi şi Bucureşti au decis alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domn al Moldovei (5/17 ianuarie 1859) şi al Ţării Româneşti (24 ianuarie/5februarie 1859);

▪Dubla alegere consacra unirea Principatelor;

▪Marile puteri au recunoscut dubla alegere ca domnitor a lui Alexandru Ioan Cuza în cursul anului 1859, iar unirea deplină a Principatelor, în decembrie 1861;

▪Anii următori ai domniei lui Cuza s-au caracterizat prin adoptarea unui număr mare de legi (reforme), cele mai importante - în perioada guvernului condus de Mihail Kogălniceanu (1863-1865): Legea secularizării averilor mănăstireşti (1863), Legea rurală (1864),Legea învăţământului (1864).

Monarhia constituţională şi cucerirea independenţei României

▪După abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza (11 februarie 1866) s-au creat condiţiile instalării pe tronul României a unui principe străin, problemă care fusese adeseori invocată în viaţa politică românească şi cerută în mod special prin rezoluţiile Adunărilor ad-hoc din 1857;

▪La 10/22 mai 1866, principele german Carol de Hohenzollern-Sigmaringen a depus jurământul solemn, la Bucureşti, ca monarh al României (1866-1914). Prin Constituţia din 1866, se instituia monarhia constituţională ereditară;

▪După 1866, viaţa politică din România a trecut printr-o perioadă de instabilitate guvernamentală (1866-1871), dublată de procesul consolidării treptate a monarhiei;

▪Reizbucnirea “chestiunii orientale” în Balcani, prin declanşarea răscoalelor antiotomane din Bulgaria şi Bosnia-Herţegovina şi a războiului dintre Serbia şi Imperiul Otoman, a reprezentat cadrul extern favorabil cuceririi independenţei de stat a României, în condiţiile în care eforturile de a obţine acest statut pe cale diplomatică eşuaseră;

▪În aprilie 1877, Rusia, care s-a implicat în favoarea popoarelor balcanice, a declarat război Imperiului Otoman, trupele ruse începând (pe baza unei Convenţii semnate cu noul guvern liberal, condus de Ion C. Brătianu) traversarea teritoriului României către Peninsula Balcanică.

▪La 9/21 mai 1877, în Parlamentul de la Bucureşti, ministrul de Externe,Mihail Kogălniceanu, citea declaraţia de independenţă a României;

▪În urma solicitărilor Rusiei, armata română, condusă de principele Carol I, a intervenit pe frontul de la sudul Dunării, luptând la Plevna, Griviţa, Rahova, Vidin, şi contribuind, cu preţul unor mari jertfe umane şi materiale, la înfrângerea Turciei;

▪În 1878, prin tratatele de pace de la San Stefano (februarie 1877) şi Berlin(iulie 1877) a fost recunoscută independenţa României, ca şi apartenenţa la statul român a Dobrogei şi Deltei Dunării.

Descarcat de pe site−ul ebacalaureat.ro

▪Proclamarea regatului, în 1881, a reprezentat consacrarea progresului statului român în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

2.C. Constituirea statului naţional unitar român

Cadrul internaţional al Marii Uniri din 1918

▪Recunoaşterea dreptului popoarelor la autodeterminare (afirmat de preşedintele american Woodrow Wilson în declaraţia Cele 14 puncte, la începutul anului 1918), prăbuşirea Imperiului Rus în urma revoluţiilor din 1917 şi victoria Antantei au favorizat realizarea în1918 a statului naţional unitar român;

▪România a participat la Primul Război Mondial cu scopul desăvârşirii unităţii sale naţionale, proces îndeplinit în anul 1918prin voinţa românilor din provinciile aflate până atunci sub stăpânire străină;

Unirea Basarabiei cu România

▪În 1917 s-au întemeiat, la Chişinău, Partidul Naţional Moldovenesc, Sfatul Ţării ca adunare reprezentativă în acest teritoriu, condus de Ion Inculeţ, şi Consiliul Directorilor, ca organ executiv;

▪În decembrie 1917, Sfatul Ţării a proclamat autonomia Republicii Democratice Moldoveneşti, declarată independentă faţă de Rusiala 24 ianuarie/6 februarie 1918. Preşedinte al Republicii a fost ales Ion Inculeţ;

▪La 27 martie/9 aprilie 1918, Sfatul Ţării a votat la Chişinău unirea Basarabiei cu România, Actul Unirii fiind promulgat de regele Ferdinand I în aprilie 1918.

Unirea Bucovinei cu România

▪Bucovina s-a desprins de Imperiul Austro - Ungar în condiţiile destrămării acestuia în toamna anului 1918;

▪Totodată, ea s-a confruntat cu pretenţii de anexare din partea Ucrainei, situaţie ce a necesitat intervenţia armatei române în provincie, la solicitarea autorităţilor de la Cernăuţi.

▪În octombrie 1918 s-au format, la Cernăuţi, Adunarea Constituantă şi Consiliul Naţional Român, în frunte cu Iancu Flondor;

Descarcat de pe site−ul ebacalaureat.ro

▪La 15/28 noiembrie 1918, Congresul General al Bucovinei (alcătuit atât din români, cât şi din reprezentanţii altor naţionalităţi din provincie) a proclamat unirea necondiţionată şi pentru vecie a Bucovinei cu Regatul României. Regele Ferdinand I a promulgat Actul Unirii Bucovinei în decembrie.

Unirea Transilvaniei cu România

▪La 29 septembrie/12 octombrie 1918, Partidul Naţional Român din Transilvania, care şi-a reluat activitatea în 1918, a adoptat Declaraţia de la Oradea, prin care se proclama dreptul românilor la autodeterminare;

▪Aceasta a fost citită apoi în Parlamentul de la Budapesta de către deputatul român Alexandru Vaida Voevod;

▪La 30 octombrie/12 noiembrie 1918 s-a format, la Arad, Consiliul Naţional Român Central (cu 6 membri din partea Partidului Naţional Român şi 6 membri din partea Partidului Social-Democrat din Transilvania), pe plan local ordinea fiind asigurată de gărzile româneşti;

▪Negocierile purtate de Consiliul Naţional Român Central cu guvernul maghiar (noiembrie 1918) au eşuat, Ungaria propunând doar un statut de autonomie pentru Transilvania;

▪În aceste condiţii, s-a luat decizia convocării, la Alba Iulia, în data de 18noiembrie/1 decembrie 1918, a unei Mari Adunări Naţionale, la care urma să se decidă viitorul provinciei;

▪La eveniment au participat 1228 delegaţi aleşi prin vot universal de românii din aproximativ 5000 de sate şi 80 de oraşe transilvănene şi peste 100 000 de alţi români veniţi din Transilvania şi Banat. Adunarea a fost deschisă de Gh. Pop de Băseşti, unul dintre veteranii mişcării naţionale româneşti din Transilvania. Rezoluţia Unirii, adoptată de Adunare, a fost citită de Vasile Goldiş;

▪Până la integrarea deplină în cadrul statului român, Transilvania a fost condusă de Marele Sfat Naţional, organ reprezentativ cu rol legislativ format din 250 membri şi Consiliul Dirigent, organ executiv, format din15 membri, condus de Iuliu Maniu şi subordonat guvernului de la Bucureşti;

▪În decembrie 1918, la Bucureşti, regele Ferdinand I primea, în cadrul unei întruniri solemne, Rezoluţia unirii Transilvaniei cu România, act ce marca încheierea procesului formării statului unitar român. În plan internaţional, noul statut politico-teritorial al României a fost recunoscut prin tratatele încheiate în cadrul Conferinţei de pace de la Paris (1919-1920).

Descarcat de pe site−ul ebacalaureat.ro

▪În urma înţelegerii sovieto-britanice de la Moscova (octombrie 1944), România intră în sfera de influenţă sovietică;

▪6 martie 1945: supus presiunilor Moscovei, regele Mihai este obligat să accepte formarea guvernului condus de dr. Petru Groza, aflat sub controlultotalalP.C.R.;

▪Greva regală, manifestată prin refuzul regelui Mihai I de a sancţiona actele guvernului (1945- 1946), s-a dovedit ineficientă, nefiind sprijinită efectiv pe plan extern de statele democratice;

▪Noiembrie 1946: au fost organizate primele alegeri parlamentare postbelice care au avut scopul de a legitima prin vot puterea comunistă. Deşi au fost câştigate de partidele democratice de opoziţie,rezultatul a fost falsificat pentru ca P.C.R. să deţină controlul complet al Parlamentului şi guvernului;

▪1947: partidele politice democratice (P.N.L., P.N.Ţ.) au fost desfiinţate,liderii lor arestaţi şi condamnaţi la închisoare;

▪30 decembrie 1947: regele Mihai I a fost obligat să abdice. România a fost proclamată Republică Populară, procesul preluării puterii politice decătreP.C.R.fiindîncheiat.

▪În această perioadă, în conducerea P.C.R. s-au manifestat două grupuri:cel "naţional", care activase înainte de 1944 în ţară (Gh. Gheorghiu-Dej, Lucreţiu Pătrăşcanu) şi grupul "moscovit" format din cei care activaseră înURSS(AnaPauker,VasileLuca).

Regimul stalinist al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej (1948-1965)

De la 30 decembrie 1947, România devine un stat totalitar, de tip stalinist. Regimul politic este bazat pe concentrarea puterii în mâna unui singur partid: Partidul Comunist Român (care între 1948 şi 1965, în urma fuziunii din 1948 cu Partidul Social-Democrat, a purtat numele de Partidul Muncitoresc Român). Gheorghe Gheorghiu-Dej, secretarul general al partidului a fost primul dictator comunist român.

POLITICAINTERNĂ

Statul afostorganizat prinConstituţiiledeinspiraţiecomunistădinanii1948şi1952.Conformacestora;

-monopolulputeriiaparţineapartiduluiunic;

-principalulorgandeconducerealstatuluieraPrezidiulMariiAdunăriNaţionale;

-toatedomeniilevieţiisocialeseaflausubconducerea statului;

-principiulseparăriiputerilorînstateradesfiinţat;

-drepturileşilibertăţilecetăţeneştieraulimitate,nefiindpermisănicioformădeopoziţiepolitică

La nivelul conducerii de partid au apărut aprige lupte pentru putere şi rivalităţi, marcate de:

-înlăturarea în 1952 a „grupării moscovite” (Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu);

-executarea în 1954 a lui Lucreţiu Pătrăşcanu (liderul „grupării naţionale”).

Descarcat de pe site−ul ebacalaureat.ro

Monopolul ideologic comunist s-a manifestat prin:

-înlăturarea vechii elite politice şi intelectuale;

-întreruperea relaţiilor cu lumea occidentală;

-promovarea proletcultismului (formă de cultură care se baza pe ideea luptei de clasă şi negarea valorilor tradiţionale);

-organizarea după sistem sovietic a învăţământului şi culturii;

-supravegherea de către stat a cultelor religioase;

-interzicerea Bisericii greco-catolice (1948);

-falsificarea istoriei naţionale în conformitate cu interesele politice sovietice.

După retragerea trupelor sovietice din România (1958) s-a trecut la o relativă îmbunătăţire a situaţiei interne, caracterizată prin:

-desovietizarea şi destalinizarea treptată a vieţii sociale şi culturale;

-eliberarea deţinuţilor politici;

-încurajarea legăturilor în domeniile culturii şi ştiinţei cu statele occidentale;

-promovarea unei orientări „naţionale” în cultură.

Naţional-comunismul - regimul politic al lui Nicolae Ceauşescu (1965-1989)

▪1965: se desfăşoară Congresul Partidului Muncitoresc Român, care stabileşte revenirea la vechea denumire de P.C.R. şi alegerea în funcţia de secretar general al partidului a lui Nicolae Ceauşescu. Este adoptată noua Constituţie, prin care România devenea Republică Socialistă (R.S.R.);

▪1967: Nicolae Ceauşescu este ales preşedinte al Consiliului de Stat;

▪Perioada 1965-1971 s-a caracterizat prin:

-continuarea procesului de desovietizare şi destalinizare început de Gh.Gheorghiu-Dej după 1958);

-relativa îmbunătăţire a condiţiilor de viaţă ale populaţiei;

-atenuarea politicii represive a Securităţii, eliberarea şi reabilitareaunora dintre deţinuţii politici;

-creşterea popularităţii regimului, mai ales în urma exploatării sentimentelor naţionale;

-apropierea de statele occidentale, reluarea legăturilor politice,economice, culturale cu acestea;

Descarcat de pe site−ul ebacalaureat.ro

-distanţarea faţă de URSS, evidenţiată în mod special prin refuzul ca România să intervină alături de statele membre ale Tratatului de la Varşovia, în 1968, împotriva mişcării democratice din Cehoslovacia.

▪Perioada 1971-1989 debutează cu "revoluţia culturală", de inspiraţie chineză şi nord-coreeană

(exacerbarea culturii comuniste, şi a cultului personalităţii lui N. Ceauşescu, proiectarea trecerii la o nouă treaptă a socialismului - societatea socialistă multilateral dezvoltată). Elementele definitorii ale acestei perioade sunt:

-instaurarea dictaturii personale a lui N. Ceauşescu (preşedinte al Republicii din 1974);

-promovarea în funcţiile de conducere a membrilor familiei Ceauşescu (socialismul dinastic);

-reluarea industrializării forţate şi realizarea marilor construcţii cu scop propagandistic (Canalul

Dunăre - Marea Neagră, Casa Poporului - Bucureşti) care determină secătuirea resurselor ţării şi creşterea rapidă a datoriei externe a României;

-achitarea datoriei externe (începând din 1980) prin restrângerea drastică a consumului populaţiei;

-scăderea accelerată a nivelului de trai;

-politica de teroare internă exercitată de securitate şi alte instituţii ale statului asupra populaţiei, reprimarea drastică a revoltelor (greva minerilor din Valea Jiului - 1977, manifestaţiile muncitoreşti de la Braşov - 1987);

-iniţierea programului de sistematizare urbană şi rurală care a dus la distrugerea bisericilor, a centrelor istorice urbane şi a satelor româneşti;

-încălcarea flagrantă a drepturilor omului;

-izolarea ţării în relaţiile cu statele occidentale;

-respingerea oricăror sugestii de schimbare a politicii interne (în special după 1985, când Mihail Gorbaciov, în URSS, iniţiază programul său de reforme politice şi economice).

3.B. Disidenţa anticomunistă

Represiunea politică în timpul regimului comunist

▪Încă din 1945, acţiunile P.C.R. îndreptate împotriva opoziţiei democratice, de intimidare şi manipulare a opiniei publice, anunţau politica represivă ce avea să fie aplicată odată cu preluarea puterii depline;

▪Ulterior, sub acuzaţiile de "colaboraţionism", "duşmani de clasă","duşmani ai poporului", "fascişti", au fost arestaţi şi închişi membri ai P.N.L. şi P.N.Ţ., foşti demnitari din perioada interbelică, bancheri,industriaşi;

▪Securitatea, înfiinţată în 1948 după modelul poliţiei politice sovietice, a instaurat un regim de teroare internă, îndreptată împotriva tuturor celor socotiţi indezirabili de către puterea comunistă şi a celor bănuiţi că ar putea opune cea mai mică rezistenţă faţă de sovietizarea ţării;

Descarcat de pe site−ul ebacalaureat.ro

▪Opozanţi sau intelectuali de marcă (Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Radu Rosetti, Mihail Manoilescu, Ioan Lupaş, Mircea Vulcănescu, Gheorghe Brătianu, dar şi mulţi alţii) au fost condamnaţi la închisoare sau la muncă forţată în lagăre, un mare număr de persoane pierzându-şi viaţa în detenţie;

▪Sistemul penitenciar românesc a cunoscut o dezvoltare fără precedent, acoperind, practic, întregul teritoriu al ţării. În închisori precum Sighet, Aiud, Miercurea-Ciuc, Piteşti, Gherla sau Râmnicu - Sărat ori la muncă forţată, la Canalul Dunăre - Marea Neagră, s-au aplicat măsuri de tortură, execuţii, sau aşa-numita“reeducare”;

▪Represiunea politică din perioada 1948-1964 s-a mai caracterizat prin utilizarea deportării

împotriva unor comunităţi întregi (germanii din Transilvania, sârbii din Banat); controlul strict al întregii societăţi (prin intermediul reţelelor de informatori) pentru a fi preîntâmpinată orice formă de opoziţie;

▪Ulterior, s-a trecut la eliberarea deţinuţilor politici, fără a se renunţa însă la supravegherea populaţiei şi reprimarea opozanţilor;

▪Represiunea politică din perioada regimului condus de Nicolae Ceauşescu s-a manifestat prin impunerea domiciliului obligatoriu, supravegherea foştilor deţinuţi politici, a foştilor membri ai partidelor democratice, utilizarea spitalelor de psihiatrie ca locuri de recluziune.

Forme de rezistenţă anticomunistă

▪Principalele manifestări ale luptei anticomuniste au fost:

-rezistenţa armată a grupurilor din munţi;

-rezistenţa ţăranilor;

-revoltele muncitoreşti;

-activitatea disidenţilor

▪Rezistenţa din munţi a fost specifică anilor 1944-1960, fiind organizată de grupurile înarmate de partizani alcătuite din foste cadre militare, foşti legionari, membri ai partidelor de opoziţie, ţărani, intelectuali. Printre acestea s-au numărat grupurile din Banat şi Oltenia, cel din zona Muscel-Făgăraş (grupul “Haiducii Muscelului” al colonelului Arsenescu şi al fraţilor Arnăuţoiu), rezistenţa din Bucovina, reprezentată de Vladimir Macoveiciuc, Gavril Vatamaniuc, Cozma Pătrăucean, Dimitrie Rusu. La rândul lor, femeile au susţinut mişcarea de rezistenţă, plătind uneori cu viaţa. Sunt cunoscute numele Mariei Plop şi al Mariei Jumbleanu, membre ale grupului Arsenescu-Arnăuţoiu, ca

şi cel al Elisabetei Rizea din Nucşoara (Muscel). Această formă de rezistenţă a fost reprimată cu o violenţă extremă de organele de represiune ale regimului comunist;

▪Rezistenţa din mediul rural a corespuns cu deosebire perioadei colectivizării agriculturii, manifestându-se prin refuzul înscrierii în formele colective de asociere, al predării cotelor

obligatorii de produse agricole; atacarea şi devastarea sediilor locale ale P.C.R.; revolte spontane. Conform unor estimări, peste 80 000de ţărani au căzut victime represiunii;

Descarcat de pe site−ul ebacalaureat.ro

▪Revoltele muncitoreşti au apărut în anii '70-'80, ca formă de reacţie a populaţiei faţă de scăderea nivelului de trai, şi au cuprins Valea Jiului (revolta minerilor din anul 1977) şi Braşovul (manifestaţiile din 1987). În urma unui proces trucat, dintre cele peste 300 de persoane arestate la Braşov, 88 au fost deportate în alte zone ale ţării sau li s-a instituit domiciliul obligatoriu;

▪Disidenţii, precum Paul Goma, Doina Cornea sau Gheorghe Ursu, au opus o rezistenţă individuală, acţiunile lor fiind specifice anilor ’70 şi’80. Inclusiv foşti membri ai conducerii P.C.R. au protestat, în 1989, faţă de politica dictatorială a lui Nicolae Ceauşescu (Scrisoarea celor şase).

D.RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

1.Spaţiul românesc, între diplomaţie şi conflict în Evul Mediu şi la începuturile modernităţii

1.A.Spaţiul românesc, între diplomaţie şi conflict în Evul

Mediu

Românii, între diplomaţie şi conflict în secolele al XV-lea

▪Începând din secolul al XIV-lea, o nouă putere politică şi militară se afirmă în Europa: statul otoman;

▪Spre sfârşitul secolului al XIV-lea, acesta ajunge în expansiunea sa până la Dunăre, ameninţând direct Ţările Române;

▪În general, acestea au adoptat o atitudine defensivă, evitând transformarea în paşalâcuri turceşti;

Descarcat de pe site−ul ebacalaureat.ro

▪Statutul lor politico-juridic evoluează de la independenţă la autonomie, relaţiile cu Imperiul Otoman fiind reglementate prin documentele numite Capitulaţii;

▪Totodată, situaţia Ţărilor Române a fost influenţată şi de jocul de interese al marilor puteri creştine vecine: Ungaria, Polonia şi, din secolul al XVI-lea, Imperiul Romano - German (Habsburgic);

▪Alături de statele creştine europene, Ţările Române au participat la cruciadele antiotomane, devenind adevărate "Porţi ale creştinătăţii";

▪Spre sfârşitul secolului al XIV-lea, voievodul Ţării Româneşti, Mircea cel Bătrân (1386-1418), a inaugurat politica de alianţă cu Regatul Ungariei împotriva otomanilor. La 7 martie 1395, la Braşov, acesta semna, cu regele Ungariei, Sigismund deLuxemburg un tratat cu caracter antiotoman;

▪Voievodul Petru I Muşat (1375 – 1391) inaugura, la rândul său,tradiţia bunelor relaţii ale Moldovei

cu Polonia, pentru a contrabalansa pericolul reprezentat de Ungaria. Această politică a fost continuată şi de alţi voievozi moldoveni, ca Alexandru cel Bun (1400-1432) sau Ştefan cel Mare

(1457-1504);

▪De la sfârşitul secolului al XIV-lea, românii au fost implicaţi direct în lupta antiotomană, participând la susţinerea politicii de„cruciadă târzie”. Astfel, Mircea cel Bătrân a obţinut victoria, la Rovine

(1395), împotriva oştilor conduse de sultanul Baiazid I şi a participat, alături de Sigismund de Luxemburg, la cruciada de la Nicopole (1396), unde însă creştinii au fost înfrânţi de otomani.

Românii, între diplomaţie şi conflict în secolele al XV-lea şi al XVI-lea

Consolidarea puterii otomane, în secolul al XV-lea, a determinat înlăturarea unor dispute mai vechi în relaţiile ţărilor noastre cu Polonia sau Ungaria.

▪Au fost încheiate noi tratate antiotomane, precum cel semnat de Ştefan cel Mare cu regele Ungariei, Matei Corvin (1475);

▪Însemnate victorii militare antiotomane au fost obţinute de Alexandru cel Bun, la Cetatea Albă (1420), de voievodul Transilvaniei, Iancu de Hunedoara (1441-1456), în

campania cea lungă, din 1443 – 1444 şi în campania de la Belgrad (1456), de domnitorul Ţării Româneşti, Vlad Ţepeş, în 1461 – 1462, sau de Ştefan cel Mare la Vaslui (1475;.

▪Unii voievozi s-au implicat în susţinerea pe tronul celorlalte ţări româneşti a unor domnitori favorabili luptei antiotomane. Iancu de Hunedoara i-a susţinut, între alţii, la tronul Ţării Româneşti, pe Vladislav al II-lea, iar pe cel al Moldovei, pe Bogdan al II-lea. Ştefan cel Mare a intervenit, la rândul său, susţinându-i, în Ţara Românească, pe Vlad Ţepeş sau pe Laiotă Basarab. Voievodul moldovean a urmărit şi obţinerea sprijinului altor puteri europene, fapt demonstrat, de pildă,de trimiterea solului Ioan Ţamblac la Veneţia, în 1475;

▪Ţările Române nu au fost cucerite de otomani, şi-au păstrat autonomia internă, fără a deveni paşalâcuri, plătind însă un tribut anual către sultan. Din secolul al XV-lea, relaţiile cu Imperiul Otoman au fost reglementate prin documentele numite capitulaţii;

Descarcat de pe site−ul ebacalaureat.ro

▪În secolul următor, când statul otoman a ajuns la apogeul extinderii sale teritoriale, dominaţia otomană asupra Ţărilor Române s-a accentuat, regimul tributar devenind unul vasalic;

▪În 1540, centrul Ungariei a fost transformat în paşalâc. Prin urmare, Transilvania a intrat sub suzeranitate otomană, fiind organizată ca un principat autonom (1541).

▪Istoricii moderni consideră că statutul Ţărilor Române în raport cu Poarta a fost mai degrabă rezultatul unui compromis între clasa politică de la nordul Dunării şi Imperiul Otoman. Ţările Române îşi păstrau instituţiile proprii, iar marea boierime – privilegiile. În schimb, Poarta primea, ca recunoaştere a suzeranităţii sale, şi dreptul de a exercita o anumită supraveghere asupra statelor din spaţiul românesc;

▪În a doua jumătate a secolului al XVI-lea, tributul a înregistrat o creştere fără precedent, fiind însoţit de instituirea monopolului comercial otoman, de cumpărarea domniei şi un control tot mai sever al Porţii asupra acesteia. De aceea, se poate considera că otomanii au avut mai multe avantaje din exploatarea indirectă a spaţiului românesc, decât dacă l-ar fi cucerit direct.

1.B. Spaţiul românesc şi marile puteri la începuturile modernităţii

Ţările Române în context european, în timpul domniei lui Mihai Viteazul

Domnia lui Mihai Viteazul (1593 – 1601) este considerată de unii istorici o perioadă de trecere de la medieval la modern în istoria românilor.

▪Politica şi acţiunile voievodului evidenţiază atât elemente specifice Evului Mediu (tipologia conflictului cu otomanii, politica socială), dar şi de modernitate (alianţa cu puterilor creştine, tratatele încheiate cu diferiţi principi);

▪Membru al Ligii Creştine (coaliţie antiotomană de state, iniţiată de Imperiul Habsburgic, aflată în război cu Imperiul Otoman între anii 1593şi 1606), Mihai Viteazul a combinat acţiunile militare cu cele diplomatice;

▪A obţinut victorii asupra otomanilor, în anii 1594 – 1595, la Călugăreni, Târgovişte,Bucureşti,Giurgiu;

▪Pentru sprijinirea luptei antiotomane, Mihai Viteazul acceptase şi condiţiile nefavorabile ale tratatului de la Alba-Iulia, de la 20 mai 1595, semnat, în numele său, de o delegaţie de boieri şi clerici, prin care domnitorul devenea doar locţiitor al principelui Sigismund Báthory pe tronul Ţării

Româneşti).

▪Prin tratatul de la mănăstirea Dealu, din 1598, semnat cu trimişii împăratului Rudolf al II-lea de Habsburg, Mihai obţinea susţinere pentru continuarea luptei antiotomane.

▪Deoarece noul principe transilvănean, Andrei Báthory, ducea o politică filo-otomană şi filo-polonă şi în condiţiile în care domnul Moldovei, Ieremia Movilă, era sprijinit de poloni cu acordul otomanilor, ambii fiindu-i adversari politici, Mihai Viteazul a iniţiat acţiunile pentru unirea Ţărilor Române;

Descarcat de pe site−ul ebacalaureat.ro

▪Transilvania a fost unită cu Ţara Românească după victoria obţinută de Mihai asupra lui Andrei Báthory, la 18/28 octombrie 1599, în bătălia de la Şelimbăr, iar Moldova i s-a supus în primăvara anului 1600;

▪Unirea Ţărilor Române nu a durat decât câteva luni, Mihai fiind înfrânt de oastea nobilimii maghiare şi de trupele generalului Gheorghe Basta, la Mirăslău (septembrie 1600), apoi pierzând şi controlul asupra Moldovei şi Ţării Româneşti. Sprijinit din nou de Rudolf al II-lea, Mihai Viteazul a obţinut o ultimă victorie, în Transilvania, la Gurăslău (august1600), împotriva nobilimii maghiare, dar a fost ucis pe Câmpia Turzii, la9/19 august 1601.

Spaţiul românesc şi marile puteri în secolul al XVII-lea

Dacă în prima jumătate a secolului al XVII-lea, regimul suzeranităţii otomane a fost mai puţin aspru, din a doua jumătate a veacului, obligaţiile economice către otomani au crescut (tributul, la care s-au adăugat obligaţiile ocazionale, obligaţiile în muncă etc.).

▪În condiţiile complexe ale jocului de interese dintre marile puteri din zonă, Ţările Române şi-au

apărat autonomia, inclusiv prin acţiuni diplomatice. Principele Gabriel Bethlen al Transilvaniei, având şi acordul Habsburgilor, a încercat să refacă unirea politică a Ţărilor Române. El dorea să se proclame rege al Daciei, proiect nerealizat, dar care a suscitat atenţia marilor puteri europene;

▪Transilvania şi-a sporit prestigiul pe plan extern, prin participarea la Războiul de 30 de ani (1618- 1648), şi la tratativele de pace din Westfalia (1648);

▪Pentru a asigura un anume echilibru în relaţiile cu otomanii, voievozii Ţării Româneşti şi Moldovei, Matei Basarab şi, respectiv, Vasile Lupu, au încheiat tratate de alianţă cu principii Transilvaniei, Gheorghe Rákóczi I şi Gheorghe Rákóczi al II-lea ;

▪Creşterea puterii Habsburgilor şi încercările lor de a se amesteca în Ţările Române, au determinat Transilvania să încheie o alianţă cu Franţa, prin tratatul de la Făgăraş (1677), dar aceasta nu a împiedicat pătrunderea armatelor imperiale în principat şi staţionarea lor în 12 oraşe şi cetăţi, conform tratatului de la Blaj (1687);

▪În 1699, otomanii recunoşteau pierderea Transilvaniei, în contextul declanşării crizei orientale, prin tratatul de pace cu Imperiul Habsburgic, de la Karlowitz;

▪În vederea realizării unei alianţe antiotomane a Ţării Româneşti, după 1684, voievodul Şerban

Cantacuzino a iniţiat acţiuni diplomatice secrete cu Habsburgii, continuate de Constantin Brâncoveanu. Moldova era ameninţată de Polonia, astfel că voievodul Constantin Cantemir a încheiat un tratat secret cu Habsburgii (1690), iar Antioh Cantemir, a încercat o politică de echilibru faţă de otomani şi poloni.

Descarcat de pe site−ul ebacalaureat.ro

Acţiuni de politică externă ale domnitorilor fanarioţi (secolul al XVIII-lea)

După acţiunile de politică antiotomană ale lui Constantin Brâncoveanu (ucis din ordinul sultanului, la Constantinopol, în anul 1714) şi ale lui Dimitrie Cantemir (refugiat în Rusia, în 1711), Poarta a instaurat regimul domniilor fanariote.

▪Chiar dacă domnitorii fanarioţi erau numiţi direct de către sultan, totuşi acestea au continuat să fie considerate ca având un statut internaţional distinct faţă de Imperiul Otoman. La Constantinopol continuau să activeze capuchehăi (reprezentanţi diplomatici ai domnitorilor), iar otomanii au recunoscut, prin acte solemne, statutul deosebit al Principatelor Române;

▪De asemenea, în Ţara Românească şi în Moldova au fost deschise şi primele agenţii şi consulate ale Rusiei, Austriei,Prusiei, Franţei şi Marii Britanii, la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi la începutul secolului al XIX-lea;

▪Încălcarea autonomiei Principatelor de către otomani s-a manifestat şi prin cedarea de către aceştia a unor teritorii româneşti, prin tratatele de pace încheiate în urma războaielor ruso-austro-

otomane: Banatul şi Oltenia, cedate Habsburgilor, prin pacea de la Passarowitz, în 1718 (Oltenia a revenit la Ţara Românească în 1739, prin pacea de la Belgrad), Bucovina, cedată Habsburgilor, în 1775, după pacea de la Kuciuk-Kainargi, Basarabia, cedată ruşilor, prin pacea de la Bucureşti, din

1812;

▪Unii domnitori fanarioţi au avut curajul să protesteze la Poartă faţă de aceste cedări teritoriale, precum domnitorul fanariot al Moldovei, Grigore al III-lea Ghica (1774 – 1777), ucis de otomani pentru atitudinea sa.

2.România şi concertul european; de la “criza orientală” la marile alianţe ale secolului al XX-lea

2.A. “Criza orientală” şi spaţiul românesc

Spaţiul românesc în contextul relaţiilor cu marile puteri, în prima jumătate a secolului al XIX-lea.

▪Criza orientală declanşată spre sfârşitul secolului al XVII-lea a afectat Principatele Române, prin consecinţele negative ale războaielor ruso-austro-otomane, inclusiv prin pierderile teritoriale din

Descarcat de pe site−ul ebacalaureat.ro

secolului al XVIII-lea (Banatul şi Bucovina, ocupate de Imperiul Habsburgic), cărora li s-a adăugat Basarabia, ocupată de Imperiul Rus în 1812;

▪Primele decenii ale secolului al XIX-lea s-au caracterizat printr-un context extern complicat, marcat de adâncirea crizei orientale, de care Ţara Românească şi Moldova au fost nevoite să ţină seama;

▪După revenirea la domniile pământene în Principate, în anul 1822, Rusia s-a implicat din nou în problemele acestora;

▪În anul 1826, Rusia a impus Imperiului Otoman încheierea unei convenţii, la Akkerman (Cetatea Albă), act adiţional tratatului de pace de la Bucureşti, din anul 1812, pentru a îngrădi posibilitatea

sultanului de a se amesteca în Principate. Nerespectarea Convenţiei de la Akkerman de către otomani a dat posibilitatea Rusiei să desfăşoare un nou război împotriva turcilor (1828 – 1829).

▪Acesta a început cu ocuparea Principatelor şi, chiar dacă războiul s-a încheiat cu victoria Rusiei, Moldova şi Ţara Românească s-au aflat sub ocupaţia trupelor ţariste până în anul 1834. La încheierea războiului,statutul internaţional al Principatelor s-a schimbat. Acestea rămâneau sub suzeranitatea Porţii, dar intrau sub protectoratul Rusiei. Tratatul de pace de la Adrianopol (1829) conţinea şi un Act separat cu privire la Prinţipaturile Moldova şi Valahia.

Transformarea problemei româneşti în problemă europeană

Generaţia care a pregătit Revoluţia de la 1848 a urmărit înlăturarea regimului impus Principatelor de marile puteri, realizarea unirii şi obţinerea independenţei.

▪Marile puteri conservatoare vecine Imperiul Habsburgic, Imperiul Rus şi Imperiul Otoman s-au implicat în înfrângerea revoluţiei din Ţările Române;

▪În aprilie 1849, Rusia şi Imperiul Otoman au încheiat Convenţia de la Balta-Liman, prin care se restrângea autonomia Principatelor;

▪După anul 1848, foştii participanţi la evenimentele revoluţionare au popularizat cauza românească

în Occident;

▪Declanşarea Războiului Crimeii, în anul 1853, şi ocuparea militară a Principatelor de către trupele ruse, apoi de cele otomane şi austriece, a determinat abordarea problemei româneşti la Congresul de pace de la Paris (1856);

▪Unirea Principatelor a deschis ulterior procesul constituirii şi consolidării statului român modern;

▪Necesitatea obţinerii independenţei României a fost discutată, în anul 1873, de principele Carol I (1866-1914), în cadrul unei şedinţe a Consiliului de Miniştri. Declanşarea unui nou război ruso- otoman, în1877, a creat cadrul favorabil proclamării acesteia;

▪Rusia nu a acceptat, la început, ca România să participe la războiul antiotoman, fapt menţionat în întâlnirea dintre ţarul Alexandru al II-lea şi cancelarul Gorceakov cu o delegaţie română din care au făcut parte prim-ministrul Ion C. Brătianu şi ministrul de Externe, Mihail Kogălniceanu. Totuşi, Rusia

Descarcat de pe site−ul ebacalaureat.ro

a fost interesată să semneze o convenţie de reglementarea trecerii trupelor pe teritoriul românesc, în drumul lor spre Balcani (4aprilie 1877);

▪După încheierea războiului prin înfrângerea otomanilor, Rusia nu a respectat angajamentul cu privire la integritatea teritorială a României,asumat prin convenţia din aprilie 1877;

▪Astfel, prin tratatul de pace de la San Stefano (19 februarie/3 martie1878), Rusia şi-a rezervat dreptul de prelua sudul Basarabiei de la România, în schimbul Dobrogei, Deltei Dunării şi Insulei Şerpilor,primite de la Imperiul Otoman. Tratatul de la Berlin (1/13 iulie 1878) reconfirma independenţa României, dar şi pierderea sudului Basarabiei şi revenirea în graniţele ţării a Dobrogei, Deltei Dunării şi Insulei Şerpilor.

2.B. Relaţiile externe ale României până la PrimulRăzboi Mondial

Acţiunile diplomatice ale României înainte de recunoaşterea independenţei de stat

▪Ministerul Afacerilor Străine al Principatelor Unite a început să funcţioneze în anul 1863. Astfel, deşi nu erau încă independente,Principatele Unite au realizat legături speciale cu alte ţări: în1863, a fost încheiată cu Serbia o convenţie de extrădare, iar în1865, cu Austro-Ungaria, o convenţie privind sistemul poştal şi cel de telegraf;

▪După anul 1866, legăturile externe ale ţării noastre s-au intensificat, astfel că numărul convenţiilor comerciale încheiate cu alte state a crescut;

▪În 1875, a fost încheiată o convenţie comercială şi de navigaţie pe 10 ani cu Austro-Ungaria, iar în 1876 a fost parafată o astfel de convenţie şi cu Rusia

Relaţiile externe ale României după obţinerea independenţei de stat

▪Prin tratatele de pace de la San Stefano şi Berlin, din anul 1878, a fost recunoscută independenţa de stat a României;

recunoaşterea independenţei României de modificarea articolului 7 din Constituţie cu privire la acordarea cetăţeniei române celor de altă religie decât cea creştină şi de răscumpărarea de către

Descarcat de pe site−ul ebacalaureat.ro

statul nostru a acţiunilor concernului falimentar Strousberg. În aceste condiţii, independenţa României a fost recunoscută şi de Germania, Franţa şi Anglia, în anul 1880;

▪După recunoaşterea independenţei, România a putut să stabilească relaţii diplomatice cu alte state bazate pe suveranitate şi egalitate;

▪Ţara noastră a deschis primele reprezentanţe diplomatice, care se numeau legaţii,în alte capitale sau a ridicat la nivel de legaţie fostele agenţii diplomatice care funcţionau în ţările respective;

▪Astfel, au început să funcţioneze legaţii la Constantinopol (1878), Viena(1878), Belgrad (1879), Paris (1880) etc;

▪Prin urmare România a putut să promoveze mult mai eficient acţiuni de politică externă în

conformitate cu interesele sale politice şi economice. De exemplu, pentru a-şi proteja economia de concurenţa mărfurilor dinAustro-Ungaria, România a dorit să negocieze, în 1886, o nouă convenţie comercială cu acest stat, ceea ce a determinat un adevărat război vamal între cele două ţări;

▪În politica externă de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi de la începutul secolului al XX-lea, România trebuia să ţină cont de raporturile dintre marile puteri. Teama de Rusia, care răpise României sudul Basarabiei, în 1878, a determinat apropierea ţării noastre de Germania şi de Austro-Ungaria. La

rândul lor, aceste mari puteri considerau România un avanpost în politica lor de consolidare a poziţiilor în sud-estul Europei;

▪În 1883, România devenea, astfel, membră a Triplei Alianţe;

▪Situaţia internaţională s-a schimbat la începutul secolului al XX-lea, iar România a acţionat ca un factor de stabilitate în această parte a Europei, pentru menţinerea statu-quo-ului în Peninsula Balcanică. România s-a implicat în al doilea război balcanic (1913), împotriva Bulgariei, numai în momentul în care situaţia de la sud de Dunăre a devenit periculoasă pentru securitatea ţării;

▪Prin tratatul de pace de la Bucureşti (1913), România a obţinut partea de sud a Dobrogei (Cadrilaterul);

▪După înfiinţarea celui de-al doilea bloc politico-militar european, Antanta, şi în condiţiile apropierii războiului, România şi-a intensificat acţiunile diplomatice pentru realizarea obiectivului naţional, Marea Unire. Austro-Ungaria şi Germania nu au mai putut menţine România în sfera lor de influenţă;

▪Prim-ministrul Ion I. C. Brătianu a negociat, în secret, cu Antanta, participarea la Primul Război Mondial alături de aceasta, obţinând recunoaşterea drepturilor Românei asupra Transilvaniei, Banatului şi Bucovinei. Intrată în război după doi ani de neutralitate, în 1916, România şi-a îndeplinit obiectivul naţional, realizarea statului unitar român.

2.C. România în relaţiile internaţionale în secolul al XX-lea

Principiile politicii externe a României după Marea Unire

Descarcat de pe site−ul ebacalaureat.ro

În urma semnării tratatelor de la Conferinţa de pace de la Paris, 1919-1920 (cu Germania, Austria, Bulgaria, Ungaria şi Turcia), graniţele României au fost recunoscute pe plan internaţional.

▪Membră a Societăţii Naţiunilor, România a acţionat pentru menţinerea păcii, stabilităţii pe continent şi în lume şi pentru păstrarea statu-quo-ului teritorial;

▪În perioada interbelică, au fost semnate tratate de alianţă cu diferite state (precum cel cu Franţa, din anul 1926, prin care se garanta sprijinul acesteia în cazul unui conflict împotriva României);

▪De asemenea, au fost încheiate tratate şi alianţe regionale cu Polonia, Cehoslovacia şi Regatul

Sârbo-Croato-Sloven (din 1929,denumit Iugoslavia). Cu ultimele două, România a constituit, în anul 1921, alianţa numită Mica Înţelegere;

▪Pentru instituirea unui climat de încredere şi colaborare internaţională, statul român a semnat Pactul Briand-Kellogg, propus în 1928 de Franţa şi S.U.A., de interzicere a războiului pentru rezolvarea conflictelor internaţionale; în anul 1929, asemnat Protocolul de la Moscova, prin care România, U.R.S.S., Polonia şi Letonia se angajau să pună imediat în vigoare, în relaţiile dintre ele, prevederile Pactului Briand-Kellogg; a participat, cu diferite propuneri, la pregătirea Conferinţei asupra dezarmării (1926 – 1932) şi la lucrările acesteia, la Geneva, în anii 1932 – 1935.

Politica externă a României în perioada 1930 - 1944

Chiar în condiţiile agravării relaţiilor internaţionale, în anii ’30 ai secolului al XX-lea, România a continuat să desfăşoare acţiuni de colaborare cu toate statele. În anul 1933, Nicolae Titulescu a elaborat textul documentelor cu privire la definiţia agresiunii în relaţiile internaţionale.

▪Legăturile diplomatice cu statul sovietic au fost reluate, în anul 1934, deschizându-se legaţii la Bucureşti şi Moscova, iar România a susţinut admiterea U.R.S.S. în Societatea Naţiunilor;

▪Totodată, la iniţiativa statului român, s-a putut realiza alianţa cu Iugoslavia,Grecia şi Turcia,constituindu- seÎnţelegerea Balcanică(1934);

▪Dezmembrarea Cehoslovaciei, în anii 1938 - 1939, şi izbucnirea unui nou război mondial, în anul 1939, au adus schimbări în atitudinea României pe plan internaţional. Teritoriul românesc a fost vizat de statele revizioniste prin înţelegeri secrete, precum

Pactul Ribbentrop-Molotov , de la 23 august 1939, încheiat de Germania şi U.R.S.S.;

▪În anul 1940, după ce alianţele ţării noastre au devenit inoperabile (Franţa a capitulat în faţa

Germaniei,Mica Înţelegere şi Înţelegerea Balcanică nu au mai putut funcţiona etc.), România s-a găsit izolată pe plan extern;

▪În urma a două note ultimative adresate la 26 şi 28 iunie 1940, autorităţile de la Bucureşti au acceptat cedarea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord Uniunii Sovietice, ocupaţia sovietică instituindu- se,cu acest prilej, şi în ţinutul Herţa;

▪Prin arbitrajul Germaniei şi al Italiei, la 30 august 1940, dictatul de laViena, obliga România să cedeze nord-vestul Transilvaniei Ungariei;

Descarcat de pe site−ul ebacalaureat.ro

▪La 7 septembrie 1940, România a cedat Bulgariei Cadrilaterul.

▪Pentru a-şi recupera teritoriile pierdute, ţara noastră a intrat în războiul antisovietic la 22 iunie 1941, eliberând teritoriile ocupate de U.R.S.S.;

▪Continuarea războiului peste Nistru, nu a fost susţinută de cea mai mare parte a societăţii româneşti;

▪În condiţiile contraofensivei sovietice din anii 1943 – 1944, atât Ion Antonescu, cât şi regele Mihai I şi opoziţia au iniţiat acţiuni diplomatice la Ankara, Cairo, Stockholm etc., pentru ieşirea României din războiul împotriva Naţiunilor Unite;

▪România a întors armele împotriva Germaniei hitleriste, la 23 august1944, şi a semnat armistiţiul cu Uniunea Sovietică, la 12 septembrie1944. Prin luptă, întregul teritoriu al Transilvaniei a fost eliberat la 25octombrie 1944.

3. România în perioada “Războiului rece”

România în relaţiile internaţionale, în perioada maximei confruntări din timpul

Războiului Rece

Deoarece, din 1945, a intrat în sfera de influenţă sovietică, România nu a mai putut desfăşura legăturile tradiţionale de politică externă avute în perioada interbelică.

▪Prin tratatul de pace, semnat la Conferinţa de la Paris, la 10 decembrie1947, recunoştea anularea dictatului de la Viena, din 1940, dar consfiinţea şi juridic ocuparea Basarabiei, nordului Bucovinei şi aţinutului Herţa de către U.R.S.S. România a devenit membră a Organizaţiei Naţiunilor Unite în anul 1955;

▪După al Doilea Război Mondial, U.R.S.S. a impus României orientarea politicii sale externe mai cu seamă către Est şi restrângerea relaţiilor cu lumea occidentală la minimum;

▪România avea aceeaşi poziţie faţă de evenimente cu cea a U.R.S.S. şi a lagărului comunist;

▪Statul român a devenit, în 1949, membru fondator al Consiliului de Ajutor Economic Reciproc (organizaţia economică a ţărilor comuniste,C.A.E.R.), cu sediul la Moscova, şi a Organizaţiei Tratatului de laVarşovia, creată în 1955, alianţa militară a statelor comuniste satelite ale Uniunii Sovietice, opusă N.A.T.O;

▪Abia la câţiva ani după moartea lui Stalin, Gheorghe Gheorghiu-Dej a început să promoveze o politică de distanţare faţă de U.R.S.S., mai ales după 1958, când trupele sovietice au fost retrase din România;

▪Nu s-a pus însă niciodată problema să fie părăsite C.A.E.R. şi OrganizaţiaTratatuluidelaVarşovia;

Descarcat de pe site−ul ebacalaureat.ro

▪România s-a pronunţat, în anul 1964, pentru limitarea amestecului sovietic în treburile interne ale altor ţări comuniste, pe fondul neînţelegerilor dintre sovietici şi chinezi. Tot în 1964, România a condamnat şi planul Valev, de integrare economică a ţărilor socialiste, prin care se propunea ca zone din sud-estul României, nord-estul Bulgariei şi părţi din U.R.S.S. să se specializeze în producţia agricolă;

▪Ţara noastră a început, după 1960, să dezvolte relaţii şi cu state democratice din Occident, pentru a importa tehnologie necesară industrializării.

Politica externă a României în perioada destinderii şi a coexistenţei paşnice

Rezolvarea crizei rachetelor sovietice din Cuba (1962), care adusese omenirea pe marginea conflictului nuclear a fost urmată de o perioadă de destindere în relaţiile internaţionale şi de coexistenţă paşnică între ţările cu sisteme social-politice diferite (comunist şi democratic).

▪În această etapă, România, după venirea la putere a lui Nicolae Ceauşescu în 1965, a continuat politica începută în timpul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, de distanţare de linia sovietică, dar de menţinere în tabăra comunistă;

▪Statul român a continuat să-şi extindă colaborarea cu statele occidentale şi a stabilit relaţii diplomatice cu Republica Federală Germania (1967). Conducătorul român a efectuat vizite în diferite ţări, precum S.U.A., Franţa, Republica Federală Germania, Marea Britanie etc., iar mulţi şefi de stat (Charles de Gaulle, preşedintele Franţei, Richard Nixon, preşedintele S.U.A.) au vizitat România;

▪Nicolae Ceaşescu a fost apreciat pentru atitudinea sa, mai ales după ce, în 1968, conducerea României a condamnat intervenţia militară a armatelor Tratatului de la Varşovia în Cehoslovacia, pentru a înlătura conducerea comunistă adeptă a unor reforme interne;

▪România a devenit membră a Băncii Mondiale şi a Fondului Monetar Internaţional, din 1972, şi a semnat, în 1975, Actul final al Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa, de la Helsinki;

▪În anii ’80, schimbarea climatului politic internaţional (mai ales după1985, când Mihail Gorbaciov a

preluat conducerea U.R.S.S.),deschiderea dialogului Est-Vest, dar şi politica internă rigidă şi abuzivă promovată de Nicolae Ceauşescu, au dus la izolarea României pe plan extern. Abia după 1989, statul român a putut relua legăturile normale cu statele occidentale.

Descarcat de pe site−ul ebacalaureat.ro

ROMANITATEA ROMÂNILOR

ÎN VIZIUNEA ISTORICILOR

•Romanitatea

Romanitatea unui neam este dată de descendenţa sa din poporul roman. Popoarele antice cucerite şi înglobate în Imperiul Roman au fost supuse unui proces complex de transformare a caracteristicilor care defineau neamul respectiv, numit romanizare. Se poate vorbi de romanitate decât în spaţiile istorice în care procesul de romanizare a fost dus până la capăt (nu toate teritoriile cucerite de romani au putut fi romanizate – exemplu: Britannia).

După anul 395, când Theodosius I a împărţit Imperiul Roman, se discută despre două forme de romanitate: occidentală (italieni, francezi, portughezi, spanioli) şi orientală (români).

•Despre ideea de romanitate a românilor şi despre context

Romanitatea românilor = ideea despre descendenţa romană a românilor. Din ansamblul acestei categorii mai fac parte o serie de idei înrudite şi adiacente cum ar fi: stăruinţa elementului roman în Dacia postaureliană, unitatea de neam a românilor, latinitatea limbii române, esenţa romană a unor obiceiuri şi datini populare şi conştiinţa românilor despre originea lor romană.

În contextul migraţiei slavilor în sudul Dunării, romanitatea orientală se va identifica cu poporul român. Această nouă realitate etnică s-a fixat în conştiinţa contemporanilor şi a fost surprinsă şi în documentele bizantine din epocă. Atenţia acordată de cronicarii bizantini teritoriilor locuite de români a fost determinată, pe

de o parte, de politica imperiului la Dunărea de Jos şi de repetatele incursiuni ale unor populaţii în migraţiune, care au trecut de atâtea ori marele fluviu.

•Vlah – istoria unui nume

La originea denumirii de vlah se află numele unui trib celt (volcae) amintit de Caesar în „De bello Gallico”. De aici termenul a trecut la germani, desemnându-i în germana veche mai întâi pe vecinii din sud şi apus (valh = roman şi gal romanizat). Termenul a cunoscut apoi în limba germană o restrângere, referindu-se doar la locuitorii din Peninsula Italică (wälcher). Slavii, venind în contact nemijlocit cu lumea germană începând cu secolul al IX-lea, au preluat acest termen. Chiar la începutul acestor contacte germano-slave, biograful apostolului slavilor, Metodie, a aplicat italienilor denumirea de wlach, primită evident prin filieră germană. Vlach înseamnă aşadar, un străin, un neslav de limbă romanică. Termenul a cunoscut apoi diferite variante: vlah la bizantini şi la slavii sudici, voloh la slavii răsăriteni, valachus în lumea latino-catolică, blach la unguri, unde s-a transformat rapid în oláh etc. Apariţia acestui nume dat românilor de către străini în evul mediu, marchează sfârşitul etnogenezei române, el exprimă exact caracterul său romanic, conţinutul de bază al expresiei fiind cel etnic.

•Formarea limbii române

Când, în secolul III d.Hr., împăratul Aurelian a fost nevoit să renunţe la administrarea provinciei Dacia, idiomul latin era predominant. Acesta a continuat să evolueze în contact cu provinciile latinofone de la sud de Dunăre. După instalarea slavilor în nordul Peninsulei Balcanice, complicatele relaţii dintre Imperiul Bizantin – unde limba greacă devine, din sec. VII, limbă oficială – şi formaţiunile politico-militare din Peninsula Balcanică au avut drept consecinţă, între altele, fragmentarea comunităţilor locale vorbitoare de latină şi despărţirea lor de romanitatea nord-dunăreană, astfel încât fiecare a dezvoltat în mod diferenţiat fondul originar latin. Şi în prezent, există diferite dialecte ale limbii române: dialectul daco-roman, vorbit pe întregul teritoriu al României, în Republica Moldova, precum şi în comunităţile româneşti din ţările vecine (Ucraina, Serbia, Bulgaria, Ungaria), şi dialectele sud-dunărene – dialectul aromân, istro-român şi megleno-român. Diferenţe locale de mică importanţă caracterizează diferite graiuri – oltenesc, maramureşan, moldovenesc etc. Pe baza graiului din Muntenia, dar cu un aport important al operelor literare create în Moldova, se constituie, în secolul al XIX-lea, limba română literară pe care o vorbim şi o scriem şi astăzi.

-4-

clasa a XII-a

Descarcat de pe site−ul ebacalaureat.ro

susţineau pretenţiile politico-spirituale. Cei care se considerau moştenitorii politici ai Romei (papa sau împăratul) pun accent pe apartenenţa antică a Daciei la Imperiul Roman, pretenţiile lor fiind înfăţişate în Ţările Române ca un fel de recucerire. Cei care nu puteau invoca acest lucru, făceau apel la romanitatea românilor, ştiind prea bine că la afirmarea ei, românii erau deosebit de receptivi.

Domnia lui Mihai Viteazul a marcat o epocă în istoria românilor, dar şi în cea a ideii romanităţii lor. Graţie victoriilor strălucite obţinute de domnul român împotriva oştilor turco-tătare, românii au devenit cunoscuţi în întreaga Europă. Cunoaşterea originii lor romane, a depăşit cadrul relativ restrâns al umaniştilor vremii, pentru a se difuza în cele mai largi cercuri ale societăţii europene. Stăpânirea lui Mihai Viteazul în Transilvania i-a atras însă ostilitatea nobilimii maghiare, reflectată puternic în izvoarele vremii. Această schimbare de atitudine a nobilimii maghiare se poate exemplifica cu un caz tipic, cel al lui Ştefan Szamosközy (1565-1612). În timpul studiilor sale umaniste la Heidelberg şi Padova a publicat o lucrare (1593) în care a dedicat un capitol Daciei romane, unde scria că românii sunt urmaşii romanilor, descendenţa lor fiind atestată de limba acestora, care s-a desprins din limba latină. Umanistul maghiar a suferit mult în timpul stăpânirii lui Mihai Viteazul în Transilvania. La moartea domnitorului a compus un epitaf în care-l judeca aspru pe Mihai („Nero versus”). Schimbarea de atitudine s-a manifestat şi în privinţa opiniei sale în privinţa românilor: ei nu mai erau înrudiţi şi nici urmaşi ai romanilor. Cuvinte duşmănoase la adresa românilor, după momentul Mihai Viteazul au existat şi la alţi cronicari maghiari ai vremii. Cert este faptul că reprezentanţii nobilimii maghiare l-au urât pe Mihai Viteazul şi poziţia lor s-a reflectat atât în actele oficiale ale vremii cât şi în istoriografia maghiară. Nu toţi reprezentanţii nobilimii maghiare de la cumpăna secolelor XVI-XVII au fost ostili românilor. Aceste poziţii obiective se întâlnesc, mai ales la autorii maghiari din afara Transilvaniei, care nu considerau că românii ar ameninţa ştirbirea privilegiilor tradiţionale ale „naţiunii maghiare”. Aşa este cazul episcopului Nicolae Istvánffy, istoric şi diplomat al împăratului Rudolf al II-lea.

Atunci când, spre sfârşitul secolului XII şi în secolul următor, primele semne ale unei conştiinţe naţionale moderne apar în întreaga Europă, problema originii popoarelor se transformă pretutindeni din problemă istorică în problemă politică. Conflictul acut dintre „Europa imperiilor” şi „Europa naţiunilor” se complică în Transilvania din cauza tensiunii dintre interesele dominaţiei austrice şi revendicările naţionale maghiare, ambele în contradicţie cu aspiraţiile de emancipare ale românilor. Bătălia politică şi simbolică pentru întâietate în Transilvania devine acerbă, cu atât mai mult cu cât, după lupta de la Mohacs, Principatul Transilvaniei rămăsese ultima redută a Regatului Ungar, ocupând astfel un loc deosebit de important în imaginarul politic şi istoric al naţiunii maghiare. Pe de altă parte, în pofida faptului că românii reprezentau peste 60% din populaţia Transilvaniei, ei continuau să fie consideraţi „naţiune tolerată”. Acest statut inferior al românilor era justificat de beneficiarii lui – cele trei naţiuni privilegiate, maghiarii, săşii şi secuii – prin argumente confesionale (spre deosebire de ceilalţi locuitori ai Transilvaniei, românii erau ortodocşi) şi prin argumentul pretinsei întâietăţi a celor trei naţiuni privilegiate pe pământul Transilvaniei.

Or, unirea unei părţi a clerului şi a românilor ortodocşi cu Biserica Catolică (greco-catolicii), realizată de casa de Habsburg în 1699-1701, afecta ordinea tradiţională favorabilă naţiunilor privilegiate, iar acceptarea originii romane a românilor ar fi însemnat că aceştia, departe de a fi nou-veniţi, i-au precedat pe cuceritorii maghiari în

ţinuturile de dincolo de munţi, conferind populaţiei de origine latină o superioritate de civilizaţie şi de tradiţie greu de împăcat cu condiţia lor de naţiune tolerată.

De aceea, mulţi erudiţi, mai ales germani, din secolul XVIII s-au convins ei înşişi, şi s-au străduit să dovedească întregii lumi savante şi politice a vremii, că este cu neputinţă ca românii din Transilvania să fie urmaşii direcţi ai populaţiei romane şi romanizate din provincia Dacia.

În a doua jumătate a secolului al XVII-lea, rivalitatea austro-otomană se reflectă şi în mărturiile despre români. În acest context apare şi cronica lui Ioan Lucius în 1666 la Amsterdam. Autorul a urmărit istoria Croaţiei şi a Dalmaţiei, dar a făcut şi consideraţii asupra vecinilor. Astfel, ultimul capitol a fost consacrat exclusiv discutării originii romane a poporului român. Cronicarul şi-a exprimat anumite dubii şi rezerve cu privire la românii nord-dunăreni. El nu a negat continuitatea elementului roman în Dacia traiană, dar a susţinut că el a fost sporit printr-o imigrare provocată de către bulgari de la sud la nord de Dunăre.

Teoria lui Lucius a trecut neobservată timp de un secol. Abia în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea „s-a descoperit” valoarea ei documentară pentru susţinerea unor teorii care reprezentau arme ideologice în combaterea revendicărilor politice ale românilor. Istoricul austriac I.Chr. Engel a turnat teoria lui Lucius în tipare noi, falsificând, însă, în bună parte prin eliminarea afirmării stăruinţei elementului roman în Dacia post- aureliană, printr-o deplasare cronologică a amintitei implantări romane din iniţiativă bulgară, adăugându-i-se nuanţa preiorativă din „teoria exilaţilor şi răufăcătorilor” lansată de istoriografia umanistă polonă.

Pentru populaţia majoritară din Transilvania, secolul XVIII a reprezentat momentul luptei pentru drepturile politice refuzate secole de-a rândul de „naţiunile privilegiate”. În 1791 a fost elaborat „Supplex Libellus Valachorum”, în care se subliniază că românii sunt cei mai vechi locuitori ai Transilvaniei, fiind urmaşi ai coloniştilor lui Traian. Tot în această perioadă reprezentanţii Şcolii Ardelene susţin ideea originii latine a românilor.

-7-

Descarcat de pe site−ul ebacalaureat.ro

În această atmosferă a fost lansată „teoria imigraţionistă” a lui Franz Sulzer, potrivit căreia românii nu se trag din coloniştii romani din Dacia, aceasta fiind părăsită de toată populaţia odată cu retragerea romană. Prin urmare, românii s-au născut ca popor la sud de Dunăre, într-un spaţiu neprecizat, undeva între bulgari şi albanezi, de la care au preluat influenţe de limbă, precum şi credinţa ortodoxă. De aici, ei au emigrat către mijlocul secolului XIII în nordul Dunării şi Transilvania, unde îi vor găsi stabiliţi pe unguri şi saşi. Prin teoria sa, Franz Sulzer sfida părerea unanimă din cultura şi ştiinţa istorică europeană, care-i considera pe români cei mai vechi locuitori ai Transilvaniei, urmaşi ai romanilor lui Traian.

Scopul lansării teoriei era limpede: anularea argumentelor istorice ale românilor în lupta politică din Transilvania şi justificarea privilegiilor deţinute de maghiari, săşi şi secui, precum şi a statutului de „toleraţi” atribuit românilor. În felul acesta, chestiunea continuităţilor istorice va căpăta un pronunţat caracter politic.

După realizarea dualismului austro-ungar (1867), imigraţionismul este readus cu şi mai multă tărie în dezbaterile istoricilor de către un geograf austriac, Robert Roesler. Teoria lui Sulzer este reluată şi îmbogăţită într-o lucrare ce va deveni fundamentală pentru adversarii continuităţii, iar teoria imigraţionistă va fi denumită teoria roesleriană. Teoria roesleriană a fost demontată cu dovezi arheologice şi epigrafice ale prezenţei dacilor sub stăpânirea romană şi ale rămânerii populaţiei daco-romane în fosta provincie. Începând cu B.P.Haşdeu, ştiinţa istorică românească şi străină a adus argumente şi dovezi incontestabile privind latinitatea şi continuitatea românilor.

Istoricul Lucian Boia sublinia că „negarea continuităţii româneşti şi aducerea românilor la sud de Dunăre a corespuns evident obiectivelor austro-ungare în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, continuând să fie un punct de dogmă în istoriografia maghiară de astăzi, cu scopul de a asigura maghiarilor primatul cronologic în Transilvania”. Teoria imigraţionistă a fost combătută în mod viguros de istoricii români, începând cu cei din Şcoala Ardeleană şi până azi, precum şi un însemnat număr de mari istorici străini ca: E. Gibbon, Th. Momsen, J. Jung, C. Patsch etc.

•Teoria lui Roesler. Enunţare şi combatere

Formularea categorică a tezei contrare – baza ideologică a dominaţiei maghiare asupra Transilvaniei – s- a datorat istoricului austriac Robert Roesler. Folosind izvoare istorice latine târzii şi nesigure, el a susţinut teza exterminării populaţiei de origine dacică odată cu cucerirea romană, precum şi pe cea a retragerii complete a populaţiei romanizate din cuprinsul provinciei Dacia în secolul III. Locuitorii fostei provincii ar fi fost strămutaţi în masă la sud de Dunăre, unde s-ar fi format limba română şi poporul român. La venirea maghiarilor în Europa, Transilvania ar fi fost un ţinut pustiu, pe care coroana maghiară l-ar fi anexat şi populat, instalând apoi şi colonişti germani pentru a-i apăra graniţele. Abia după marea ciumă din secolul al XIV-lea, ţinuturile de dincolo de Carpaţi, pustiite de molimă, ar fi fost colonizate de păstori vlahi de la sud de Carpaţi şi de Dunăre.

Teoriile roesleriene, criticate în mediile academice contemporane, au fost preluate nu numai de alte lucrări savante, ci şi de manualele şcolare din Ungaria secolelor XIX-XX, alimentând imaginarul naţionalist maghiar. În schimb, istoricii şi lingviştii români din secolul XIX (M.Kogălniceanu, A.D.Xenopol, B.P.Haşdeu, Gr. Tocilescu) au adunat un mare număr de dovezi referitoare atât la vechile populaţii getice şi dacice din spaţiul carpato-danubian, cât şi la continuitatea populaţiei romanizate pe teritoriul fostelor provincii Dacia şi Moesia, demonstrând şubrezenia multora dintre argumentele invocate în istoriografia oficială maghiară. La nivelul reprezentărilor, identitare comune, renunţarea la scrierea slavonă (chirilică) şi generalizarea alfabetului latin, precum şi predarea limbii române şi a istoriei naţionale în şcolile organizate odată cu reformele lui A.I.Cuza au generalizat conştiinţa romanităţii poporului român, a limbii şi civilizaţiei acestuia.

După Marea Unire, negarea continuităţii româneşti în ţinuturile de dincolo de Carpaţi şi teoretizarea pretinsei inferiorităţi a lumii rurale româneşti în raport cu ierarhiile nobiliare maghiare şi cu cultura aulică şi urbană a acestora au alimentat masiv resentimentele pe care le-a provocat destrămarea monarhiei austro- ungare şi politica revizionistă maghiară. În aceiaşi ani, şcoala istorică şi lingvistică românească produce opere ştiinţifice importante pentru înţelegerea etnogenezei românilor: „Începuturile vieţii romane la gurile Dunării” şi „Getica” lui Vasile Pârvan, primele volume ale monumentalei „Istorii a românilor” a lui Nicolae Iorga, „Istoria limbii române” de Al. Rosetti sau cartea lui Gh.I.Brătianu, „O enigmă şi un miracol istoric: poporul român”. Pe de altă parte, însă, mişcările de extremă dreapta dezvoltă – asemenea extremei drepte germane, fascinată de trecutul istoric al „indo-germanilor” şi al goţilor – un discurs autohtonist, care supraevalua importanţa elementului dacic în contrast cu civilizaţia mediteraneană, pe care o considera decadentă.

-8-

clasa a XII-a

Descarcat de pe site−ul ebacalaureat.ro

Principaleleidei ale imigraţioniştilor:

• dacii au fost exterminaţi ca popor

• dispariţia vechii toponimii dace

• romanizarea nu s-a putut realiza în cei 165 de ani de stăpânire romană

• toţi locuitorii Daciei au părăsit provincia prin retragerea aureliană

• poporul român şi limba română s-au format la sud de Dunăre deoarece: lipsesc din limba lor elementele germanice; există elemente lexicale comune în limba română şi limba albaneză; dialectele daco-român şi macedo-român se aseamănă; influenţa slavă a fost posibilă numai la sud de Dunăre unde românii devin ortodocşi şi preiau limba slavonă de cult;

• românii sunt un popor de păstori nomazi

• lipsa izvoarelor istorice care să ateste existenţa românilor la nord de Dunăre înainte de sec. XIII

• maghiarii au găsit la venirea lor în Transilvania o „terra deserta”.

•Disputa în jurul continuităţii

După felul în care istoricii au căutat să prezinte evoluţia romanităţii de la nordul Dunării şi din Carpaţi, s- au conturat două opinii cu privire la formarea românilor ca popor: continuitatea lor în Dacia şi imigrarea târzie din sudul Dunării.

Cazul „Istvan Szamaskozy” a fost combătut de cărturarii saşi L.Toppeltinus şi J.Troster, ultimul, autor al unei lucrări despre Dacia în care şi-a afirmat convingerea că „românii de azi ce trăiesc în Ţara Românească, Moldova şi munţii Transilvaniei nu sunt decât urmaşii legiunilor romane”, prin urmare, „cei mai vechi locuitori ai acestei ţări”. Mai târziu, Benko Iozsef, în cartea Transilvania, sive magnus Transilvaniae Principatus (1778), arăta că la abandonarea provinciei traiane „mulţi romani împreună cu dacii indigeni au rămas pe loc”.

Franz Sulzer a lansat teoria imigraţionistă în lucrarea Geschichte des transalpinischen Daciens (1781), la care aderă şi istoricii I.C.Eder, Boll Marton şi I.Chr.Engel. Aceştia identificau absenţa surselor scrise asupra românilor cu absenţa însăşi a românilor. În replică, învăţatul sas Michael Lebrecht scria chiar în timpul răscoalei lui Horea (1784) că românii, ca urmaşi ai romanilor, sunt „cei mai vechi locuitori ai acestei regiuni”. În 1787, istoricul englez E.Gibon, autor al unei celebre istorii a Imperiului Roman, arăta că în Dacia, după retragerea aureliană, a rămas „o parte însemnată din locuitorii ei, care mai mare groază aveau de migrare decât de stăpânitorul got”. De la aceşti locuitori vor deprinde migratorii „agricultura şi plăcerile lumii civilizate”.

Netemeinicia afirmaţiilor lui Sulzer a fost reliefată şi de reprezentanţii Şcolii Ardelene, dar şi de marele slavist Paul Ioseph Schafarik, care susţinea (1844) că „valahii de la nord şi de la sud de fluviu au toţi aceeaşi origine” evoluând din „ amestecul tracilor şi geto-dacilor cu romanii”.

Robert Roesler redactează Dacien und Romanen (1868) şi Romanische Studien (1871), unde reia, pe baza informaţiilor timpului său, toate tezele formulate timp de un secol în sensul contestării permanenţei românilor în vatra strămoşească. Răspunsul avea să vină din partea lui A.D.Xenopol, reprezentant de seamă al istoriografiei româneşti, în lucrarea Teoria lui Roesler (1884). Lucrarea abordează argumentele contestatoare ale istoricului german şi le răspunde apelând la toate sursele fundamentale, precum şi la comentariile autorilor creditaţi ştiinţific de-a lungul timpului. În legătură cu chestiunea părăsirii Daciei, Xenopol a emis un principiu convingător: „Popoarele nomade se strămută înaintea unei năvăliri, cele aşezate rămân lipite de teritoriul lor şi năvălirea trece peste ele.” În acelaşi sens este combătută şi teoria golirii de populaţie a Daciei la retragerea aureliană. În finalul lucrării atrage atenţia analiza despre rolul tradiţiilor popoarelor în ce priveşte obârşia acestora, cu referiri la aşa-zisul „descălecat”, evocat în legendele românilor.

-9-

clasa a XII-a

Descarcat de pe site−ul ebacalaureat.ro

Dacă la început A.D.Xenopol şi D.Onciul, susţinând continuitatea daco-romană, se bazau pe argumente de ordin logic, mai târziu, investigaţiile ştiinţifice conduse de marii noştri istorici, cât şi lingvişti (N.Iorga, V.Pârvan, C.Daicoviciu, Gh.Brătianu etc.), alături de cercetarea arheologică, au făcut progrese remarcabile. Pe aceeaşi poziţie s-au situat un număr important de istorici străini (Th. Mommsen, I.Jung, C.Patsch, L.Homo, Paul Mackendrick), care consideră că românii sunt urmaşii daco-romanilor şi că s-au format ca popor în Dacia Traiană.

•Romanitatea românilor în viziunea istoricilor din spaţiul românesc

(1) cronicari din spaţiul românesc

Nicolaus Olahus (1493-1568) – lucrare: Hungaria

−umanist de anvergură europeană, de origine română

−a avut înalte demnităţi religioase şi laice în Regatul ungar (arhiepiscop de Strigoniu şi primat al Ungariei, vicerege al coroanei Ungariei în 1562)

−primul român care a susţinut unitatea de neam, limbă, obiceiuri şi religie a românilor

−considera că românii din Moldova, Ţara Românească şi Transilvania sunt descendenţii

coloniştilor romani, ceea ce explică limba lor latină

Johanes Honterus - originar din Braşov, înscrie pe harta sa (1542) numele Dacia pe întreg teritoriul locuit de români

Secolul XVII a marcat în istoria culturii medievale româneşti emanciparea definitivă de slavonism şi deprinderea de tiparele bizantine. Această schimbare radicală în viaţa spirituală a românilor se poate constata şi în evoluţia ideii de romanitate. Asupra acestei idei, şi-au exercitat o înrâurire decisivă, cronicari umanişti din veacul al XVII-lea.

Grigore Ureche (cca 1590-1647) – lucrare: Letopiseţul Ţării Moldovei

−observă asemănarea dintre cuvintele româneşti şi cele latineşti, de unde concluzia originii comune a românilor din Moldova, Transilvania şi Ţara Românească, care se treg toţi „de la Râm”

Miron Costin (1633-1691) – lucrare: De neamul moldovenilor

−în concepţia lui, istoria românilor începea cu cea a dacilor antici, cuceriţi şi supuşi de romanii lui Traian, care era considerat descălecatul cel dintâi

−la retragerea romanilor din Dacia nu au plecat toţi romanii, ci mulţi au rămas pe loc, rezistând năvălirilor barbare

−din aceste elemente s-a născut poporul român

−originea sa era atestată atât de numele pe care şi l-au dat înşişi românii din toate ţinuturile româneşti, cât şi de numele dat românilor de către străini

−romanitatea românilor era dovedită (în opinia cronicarului) de latinitatea limbii lor din care reproducea o listă impresionantă de cuvinte, dar şi urmele lăsate de romani în fosta Dacie

−lucrarea sa, reprezintă în istoria literaturii române primul tratat savant consacrat exclusiv analizei originii neamului

stolnicul Constantin Cantacuzino (cca. 1640-1714) – lucrare: Istoria Ţării Româneşti

−lucrarea sa a fost redactată cam în aceeaşi perioadă cu opera majoră a lui Miron Costin.

−deosebire: exprimarea cea mai clară şi mai concisă a existenţei conştiinţei romanităţii la români

−susţinea că românii ţin şi cred că sunt urmaşi ai romanilor şi se mândresc cu această descendenţă glorioasă

Dimitrie Cantemir – lucrare: Hronicul romano-moldo-vlahilor

−până la Cantemir lumea savantă românească apela la producţia ştiinţifică externă pentru argumentarea şi demonstrarea ştiinţifică a originii romane a românilor

−începând cu opera lui – acest raport se inversează: lumea savantă europeană apelează la savanţi români pentru a afla argumentarea şi dovezile romanităţii

−lucrarea dedicată exclusiv problemei romanităţii românilor ↑ avea 343 de foi în manuscris în varianta românească

−faţă de cronicarii anteriori, C. inaugurează prestigiosul efort al istoriografiei române de a determina şi fixa locul românilor în istoria universală

-10-

clasa a XII-a

Descarcat de pe site−ul ebacalaureat.ro

−elementele de bază ale concepţiei lui C. despre originea românilor sunt: descendenţa pur romană din Traian („săditorul şi răsăditorul nostru”), stăruinţa neîntreruptă şi unitatea romano-moldo-vlahilor în spaţiul carpato-danubian

−C. susţinea că dacii au fost exterminaţi complet din provincia cucerită, urmând să fie colonizată cu romani

−susţinea cu tărie dăinuirea elementului roman şi după retragerea aureliană

−Hronicul – cea mai întinsă lucrare istorică de analiză a originii românilor (a fost depăşită în detaliu, dar în ansamblul ei nu încă)

Sinteza realizată în mod nuanţat şi gradat de către cronicarii români în ceea ce priveşte elucidarea problemei romanităţii propriului neam, a urmărit informarea conaţionalilor, dar şi amendarea teoriilor greşite apărute în străinătate. Astfel, cu ei se inaugurează seria de misionari naţionali ai romanităţii românilor. Acţiunea lor s-a desfăşurat în două direcţii: în sânul propriului neam şi în afara cadrului politico-geografic românesc.

(2) Cronicarii saşi din Transilvania

Efervescenţa cu care au apărut scrierile cronicarilor români a fost dublată de cronicarii saşi din Transilvania, care în a doua jumătate a secolului XVII au adoptat o teorie umanistă germană cu scopul de a demonstra presupusa lor origine dacă. Corolarul necesar al acestei ipoteze a fost afirmarea de către ei a originii pur romane a românilor. Confuzia cronicarilor saşi a venit de la identificarea dacilor cu goţii. Această teorie a fost desfiinţată cu argumente de comitele saşilor Valentin Frank von Frankenstein, după care a dispărut cu totul în secolul XVIII. Cu toate acestea, istoricii saşi au continuat să afirme în lucrările lor originea latină a românilor. Istoricul sas care a contribuit poate cel mai mult la răspândirea în afara mediului românesc a teoriei originii romane a românilor a fost braşoveanul Martin Schmeitzel. El a predat ani de-a rândul la universitatea din Halle un curs despre istoria Transilvaniei şi a difuzat opiniile despre romanitatea românilor prin lucrările tipărite în străinătate.

Afirmarea romanităţii românilor nu se întâlneşte numai în lucrări săseşti, ci şi în cele despre secui. Astfel, într-o scriere iezuită de la începutul secolului XVIII despre secui se afirmă în două rânduri că toţi românii din cele 3 ţări române nu sunt alţii decât urmaşii romanilor.

(3) Ideea romanităţii românilor în epoca modernă

În epoca modernă, ideea romanităţii românilor va fi folosită ca armă politică în revendicările naţionale. Această nouă etapă apare în a doua jumătate a secolului XVIII la moştenitorii şi continuatorii lui Inochentie Micu, dar şi în Ţara Românească şi Moldova în memoriile unor boieri. În secolul al XIX-lea, această idee va apare simptomatic în momentele cheie ale luptei românilor pentru emancipare politică, unitate şi independenţă naţională.

Secolul XIX aduce, la începutul său, contribuţia Şcolii Ardelene la afirmarea ideii romanităţii românilor. Continuându-l pe Cantemir, istoricii acestui curent nu acceptă decât pura obârşie romană a românilor. Această poziţie se poate explica prin analiza contextului situaţiei românilor din Transilvania. Militând pentru emanciparea românilor transilvăneni, ţinuţi într-o stare netă de inferioritate de elita conducătoare maghiară, corifeii Şcolii Ardelene foloseau ideea romanităţii ca pe o armă. Urmaşi ai stăpânilor lumii, a căror limbă era încă limba oficială în Ungaria şi Transilvania, românii nu puteau să mai accepte situaţia umilitoare de toleraţi şi excluşi de la drepturile politice şi culturale. De aceea, recursul la originea romană, fără cel mai mic amestec străin, era considerat esenţial în lupta pentru emanciparea naţională a românilor la care s-au angajat urmaşii lui Micu-Klein. Astfel, reprezentanţii acestui curent invocau exterminarea şi alungarea dacilor din noua provincie, inexistenţa căsătoriilor mixte etc.

În aceeaşi perioadă, istoriografia din Principate, intrată odată cu domniile fanariote în faza influenţei greceşti, aborda ca pe un fenomen natural, fuziunea daco-romană. Acest punct de vedere se găseşte la istoricii greci stabiliţi în Principate, Daniel Philiphide, Dionisie Fotino, dar şi românii Ienăchiţă Văcărescu sau Naum Râmniceanu.

Şcoala latinistă s-a extins şi în Principate, deoarece mulţi ardeleni ocupau poziţii importante în sistemul cultural de aici. Corifeul curentului latinist a fost August Treboniu Laurian, care considera că istoria românilor începe de la fondarea Romei şi care urmărea să „purifice” limba română pentru a apropia cât mai mult de latina originară. Între 1871 şi 1876 a apărut Dicţionarul limbii române care a constituit apogeul acestei tendinţe. Laurian a scos din dicţionar elementele nelatine şi a adoptat un sistem ortografic etimologic, care nu mai semăna decât vag cu limba română autentică. Tentativa de a crea o limbă artificială a discreditat definitiv şcoala latinistă. Totuşi, până la mijlocul secolului, a continuat să existe unanimitate faţă de originea doar romană a românilor.

-11-

clasa a XII-a

Descarcat de pe site−ul ebacalaureat.ro

Reprezentanţii romantismului nu au insistat asupra dacilor ca element fondator al poporului român, dar au contribuit la consolidarea temei dacice prin evidenţierea curajului şi a spiritului de sacrificiu al acestora.

Începutul l-a făcut Mihail Kogălniceanu, care în celebrul său discurs din 1843 a făcut un elogiu lui Decebal, „cel mai însemnat rigă barbar care a fost vreodată”.

Odată cu formarea statului naţional român şi dobândirea independenţei, precum şi cu impunerea curentului pozitivist în cercetarea istorică, teza originii pur latine a poporului român a început să fie considerată o eroare. Începutul l-a constituit studiul lui B.P.Haşdeu din 1860, intitulat Pierit-au dacii? Autorul demonstra că Şcoala Ardeleană şi continuatorii ei au făcut o interpretare forţată a izvoarelor antice, „împuţinarea bărbaţilor” făcută de Eutropius fiind amplificată în mod abuziv, în sensul exterminării unui neam întreg. Dacii nu au pierit (concluzia lui Haşdeu) şi nici colonizarea nu a însemnat o infuzie de romani puri, ci de cele mai diverse origini. Rezulta aşadar, că poporul român s-a format din câteva elemente din care niciunul nu a fost predominant. Haşdeu a demonstrat apoi printr-o serie de lucrări bine argumentate, că substratul dacic al poporului român nu poate fi contestat. Haşdeu a formulat şi teoria circulaţiei cuvintelor, arătând că structura unei limbi nu este dată de numărul brut al cuvintelor ci de circulaţia acestora, deoarece sunt cuvinte aproape uitate, depozitate în dicţionare, altele însă folosite de nenumărate ori. El a demonstrat că slavismele din limba română, cu toate că nu sunt puţine, în circulaţia lor, adică în activitatea vitală a graiului românesc, ele se pierd aproape cu desăvârşire în latinisme. Tot el a precizat că se pot alcătui fraze întregi numai cu cuvinte din limba latină, dar nicio propoziţie cu cuvinte exclusiv de alte origini.

Evidenţierea rolului dacilor a cunoscut şi forme exagerate în care Dacia înainte de cucerirea romană a fost centrul unei mari civilizaţii. Astfel, Nicolae Densuşianu în lucrarea apărută postum în 1913, Dacia preistorică de 1200 pagini, reconstituia istoria unui presupus „imperiu pelasgic”, care pornind din Dacia cu 6000 de ani î.Hr., s-ar fi întins pe o mare parte a globului. Densuşianu susţinea că de la Dunăre şi Carpaţi s-a revărsat civilizaţia asupra celorlalte părţi ale lumii. De aici ar fi pornit spre Italia şi strămoşii romanilor, iar limba dacă şi limba latină nu sunt decât dialecte ale aceleiaşi limbi. Istoricul ajungea la concluzia că limba dacă nu datora nimic latinei, fiind transmisă din timpuri imemoriale, ceea ce explică factura sa deosebită faţă de limbile romanice occidentale. În perioada interbelică, teza lui Densuşianu a fost preluată şi dezvoltată de câţiva istorici amatori naţionalişti.

(4) Istoriografia comunistă

După al Doilea Război Mondial, când atât Ungaria, cât şi România au devenit state-satelit ale URSS, teoriile staliniste despre caracterul „imperialist” al stăpânirii sclavagiste romane şi despre importanţa civilizatoare a slavilor în istoria Europei au modificat dramatic întregul context istoriografic. În acţiunea sa de consolidare a puterii obţinute în 1965, N.Ceauşescu a declanşat o mare operaţie de reînviere a sentimentului naţional al românilor. În acest context, a putut fi reevaluată şi contribuţia limbii latine şi a civilizaţiei romane la cristalizarea civilizaţiei vechi româneşti. Numai că, destul de repede, ideologia şi istoriografia oficială au ajuns să fie dominate de teorii care minimalizau aportul factorului roman, din nou denunţat ca asupritor, de astă dată în favoarea civilizaţiei locale a geto-dacilor. Continuitatea şi unitatea acestei civilizaţii erau obsesiv afirmate, trecându-se sub tăcere particularităţile locale; diferiţi diletanţi susţineau că limba dacă, nu latina, reprezintă matricea limbii române; lucrări oficiale se străduiau să probeze că românii erau deja formaţi ca popor cu mult înainte de cucerirea romană, deosebindu-se astfel de toate celelalte popoare romanice.

O polemică tot mai acerbă cu istoricii maghiari şi bulgari traducea, în anii 1980 tendinţa regimurilor comuniste în declin de a folosi instrumentele naţionalismului agresiv pentru salvarea dominaţiei exercitate de partidele comuniste. În această dispută, arheologia a dobândit un loc tot mai important, cu atât mai mult cu cât sursele istorice scrise pentru secolele IV-X sunt aproape absente. Din păcate, elementele de cultură materială nu pot răspunde prin ele însele unor întrebări referitoare la originea etnică ori la limba vorbită de purtătorii lor, astfel încât pot fi invocate ca argumente de ambele părţi.

Mihai Roller a devenit istoricul oficial al regimului. În manualul de istorie a României (1947) Roller şi colaboratorii săi negau romanitatea românilor, exagerând rolul elementului slav în etnogeneza românească. În condiţiile în care comuniştii români s-au îndepărtat treptat de URSS, aceste teze au fost abandonate.

***

Privind retrospectiv, putem constata că afirmarea romanităţii românilor a depăşit mereu cadrul strict ştiinţific, în măsura în care a însemnat şi un semn al asumării identităţii europene, în vreme ce absolutizarea tradiţiei traco-getice a reflectat mai degrabă tendinţa contrară, de închidere într-o identitate istorică izolată şi autarhică. În condiţiile actuale, când România, ca şi statele vecine, Ungaria şi Bulgaria, fac parte din Uniunea Europeană, argumentul întâietăţii istorice nu mai are valoare politică, iar reconstituirea trecutului nu mai are consecinţe pentru drepturile inalienabile ale cetăţenilor şi comunităţilor acestei regiuni. Romanitatea românilor nu mai are a fi demonstrată şi cu atât mai puţin contestată; poate fi acum recunoscută ca fapt istoric cert. Dezbaterea ştiinţifică poate astfel progresa spre o mai bună înţelegere a căilor şi etapelor concrete prin care identitatea românească s-a cristalizat şi s-a transmis din generaţie în generaţie.

-12-

clasa a XII-a

Descarcat de pe site−ul ebacalaureat.ro

CĂLĂTORI ROMÂNI ACASĂ ŞI ÎN LUME

Marile descoperiri geografice şi internaţionalizarea (la nivelul epocii) a schimburilor economice şi a relaţiilor politice şi diplomatice au contribuit la modificarea percepţiilor asupra unui anumit tip de deplasare spaţială – călătoria. Omul medieval, chiar atunci când era obligat să călătorească, imagina structuri de sociabilitate care să le înlocuiască pe cele similare din comunitatea stabilă, de care era obligat pentru o vreme să se despartă (caravanele de negustori, pelerinajele, companiile de tineri ucenici, care se deplasau în cadrul formării lor profesionale între diferite centre de producţie etc.). Străinii, prin extensie călătorii, aveau dreptul de a se bucura de ospitalitatea celor pe care îi întâlneau în drumul lor, dar cel mai adesea erau priviţi cu teamă şi neîncredere. Începând cu secolul XVIII, percepţia asupra călătoriei se modifică. Oamenii străbat distanţe mult mai semnificative decât în secolele anterioare şi nu doar pentru a face comerţ sau pentru a se duce la război. Încep să se contureze călătoria ştiinţifică, cea instructiv-educativă, de studii, de plăcere (ca modalitate de petrecere a timpului liber) sau de simplă curiozitate.

Chiar dacă aceste evoluţii sunt mai puţin semnificative în spaţiul nostru, românii nu se situează în afara curentului general european. Ei călătoresc mai puţin nu doar pentru că aparţin unui tip de civilizaţie rurală şi tradiţională, mult mai ataşat de stabilitate şi imobilism, ci şi din raţiuni politice, proprii acestui spaţiu. Dominaţia otomană a limitat semnificativ posibilităţile de mişcare ale boierimii autohtone dincolo de graniţele ţării. Călători şi literatură de călătorie au existat însă şi în Ţările Române.

NICOLAE MILESCU SPĂTARUL (1636-1708)

–a învăţat la Iaşi, Istanbul şi posibil şi la Padova;

–cărturar umanist şi boier de seamă al Moldovei medievale;

–contemporan cu Miron Costin;

–poliglot – cunoştea italiana, greaca veche şi modernă, latina, slavona, turca şi araba;

–teolog, istoriograf, filosof, scriitor, memorialist de valoare universală;

–funcţii şi ranguri: grămătic, spătar (1659), capuchehae, tălmaci pentru limbile română, greacă şi latină pentru Departamentul Soliilor din Moscova, şef al traducătorilor de la cancelaria diplomatică a ţarului Rusiei, şef de misiuni diplomatice;

–în 1660, fiind bănuit că a uneltit împotriva domnului Moldovei a fost pedepsit prin tăierea nasului;

–om politic şi diplomat de ţinută, a făcut comparaţii între diferitele diplomaţii: rusă, otomană, europeană apuseană, română şi chineză;

–a realizat un amestec bizar între cultura orientală şi ideile Renaşterii;

–a realizat o serie de călătorii în Imperiul Otoman, Suedia, Germania, Franţa, Ungaria, Polonia;

–în timpul misiunilor sale prin Moldova, Transilvania şi Ţara Românească este interesat de legende, folclor, limbă, tradiţii, manuscrise de la mănăstiri, ceea ce-i întăreşte convingerea despre latinitatea limbii române („mai jumătate de limbă românească este luat de la latini”);

–1671 – a ajuns la curtea ţarului Aleksei Mihailovici al Rusiei, la recomandarea Patriarhului Dositei al Ierusalimului care arată că este „om foarte învăţăt (...) în zadar s-ar căuta un om asemănător”; după 4 ani

ţarul i-a încredinţat misiunea de a conduce o solie de 150 de oameni la împăratul Chinei (1675- 1678);

–13 ianuarie 1676 – a atins graniţa dintre Siberia şi China, după care se îndreaptă spre Pekin (Beijing) unde a fost primit de împărat şi după o şedere de două luni a plecat pe drumul de întoarcere. La Moscova a ajuns după 3 ani, la 5 ianuarie 1678;

–lucrări: Jurnal de călătorie în China şi Descrierea Chinei (oferă informaţii preţioase despre populaţiile Siberiei şi Chinei, teritorii aproape necunoscute europenilor vremii; a descris atât aspecte politice, cât şi geografice, religioase şi culturale din regiunile în care a călătorit – descrie fluviile Irtiş, Obi, Enisei şi lacul Baikal, descrie iurtele mongolilor, descrie aspectul satelor chinezeşti, oraşul Beijing şi Marele Zid Chinezesc, exprimă mirarea faţă de un obicei barbar practicat de chinezi, anume mutilarea picioarelor femeilor chineze, descrie obiceiul de a mânca utilizând beţişoarele, oferă informaţii despre medicina tradiţională chineză);

–autor al unor hărţi care s-au folosit şi la 200 de ani după moartea sa;

–despre el, cronicarul Ion Neculce afirmă: „Era un boier (...) de la Vaslui de moşia lui, pre învăţăt şi

cărturar, şi ştie multe limbi: elineşte, sloveneşte, greceşte şi turceşte. Şi era mândru şi bogat (...)”;

–informaţiile sale despre natura şi oamenii locurilor asiatice au lărgit orizontul geografic şi au fost folosite de exploratorii din secolele următoare, fiind numit „Marco Polo al secolului al XVII-lea”;

–însemnările sale fac din Nicolae Milescu un pionier al memorialisticii româneşti de călătorie.

-14-

clasa a XII-a

Descarcat de pe site−ul ebacalaureat.ro

DIMITRIE CANTEMIR (1673-1723)

–domn al Moldovei (1710-1711), cărturar de talie europeană şi diplomat;

–membru al Academiei din Berlin şi al Senatului Rusiei;

–contribuţii remarcabile în domeniul istoriei, literaturii, geografiei, filosofiei, muzicii etc.;

–cunoaşte situaţia Imperiului Otoman, unde a petrecut o perioadă de timp ca beizadea şi domn mazilit (1693-1710) şi situaţia Rusiei, care se afirma ca mare putere în timpul lui Petru I, protectorul său, la curtea căruia trăieşte între anii 1711-1723, după înfrângerea de la Stănileşti;

–specialist în problemele Orientului musulman, l-a însoţit pe ţarul Petru I în expediţia caucaziană şi la Marea Caspică (1722);

–lucrări: Descriptio Moldaviae (1714-1716) – monografie cu informaţii bogate de geografie, istorie, politică, folclor şi religie; autorul arată originea latină a poporului român; prezintă oraşele, târgurile şi satele, pădurile, câmpiile, munţii („cel mai înalt este Ceahlăul, care, dacă ar fi intrat în basmele celor vechi, ar fi fost atât de vestit ca şi Olimpul”), bogăţiile subsolului, organizarea politică şi administrativă, religia, obiceiurile şi tradiţiile; Creşterea şi descreşterea curţii otomane (1714-1716) – tradusă în engleză, franceză, italiană, germană şi rusă, oferă informaţii numeroase şi de natură geografică; Divanul sau gâlceava înţeleptului cu lumea (1698); Istoria ieroglifică (1703-1705); Hronicul româno-moldo-vlahilor

(1719-1722);

–a realizat o hartă a Moldovei, inclusă în Descriptio Moldaviae (singura hartă a Moldovei vreme de un secol) şi Planul Constantinopolului (realizat în perioada şederii la Constantinopol);

–Nicolae Iorga arăta că „principele moldovean a dat cea dintâi lucrare în sensul epocii noastre... o întreagă enciclopedie naţională sub forma aceasta a unui studiu geografic”.

SĂMUILĂ DĂMIAN (?-1749)

–primul român care a încercat să facă înconjurul pământului, în anul 1774;

–a dispărut misterios în Marea Caraibelor.

CONSTANTIN (DINICU) GOLESCU (1777-1830)

–boier, cărturar şi memorialist din Muntenia;

–studii la Academia Grecească din Bucureşti;

–ocupă mai multe funcţii în Ţara Românească (ispravnic al Muscelului, mare logofăt etc.), fiind trimis în misiuni diplomatice la Paris şi Petersburg;

–a călătorit mult, cu scopul de a analiza cum trăieşte lumea occidentală în raport cu cea românească;

–a plecat la Paris pentru a-l îndupleca pe Napoleon (la vremea respectivă Prim Consul al Franţei) să ia sub protecţia sa Ţara Românească şi Moldova şi să ajute la organizarea lor republicană;

–simpatizant al revoluţiei lui Tudor Vladimirescu, a iniţiat proiecte prin care urmărea realizarea progresului politic, economic, cultural şi social al ţării sale;

–1824, 1825, 1826 – observaţiile călătoriilor sale din Transilvania, Banat, Ungaria, Austria, Italia, Bavaria şi Elveţia, publicate sub titlul Însemnare a călătoriei mele (Buda, 1826), lucrare în care susţine ideea dacoromânismului;

–a întemeiat o şcoală la moşia sa din Goleşti (fostul judeţ Muscel);

–a încurajat tinerii să studieze în străinătate, acordându-le burse;

–membru fondator al Societăţii Literare, alături de I.H.Rădulescu (1827);

–a contribuit la apariţia celui dintâi ziar în limba română, Curierul Românesc (1829).

GEORGE BARIŢIU (1812-1893)

–om politic, publicist, istoric român, fruntaş al revoluţiei paşoptiste din Transilvania;

–întemeietor al presei româneşti;

–deschizător de drumuri în domeniul implementării literaturii de călătorie în Transilvania;

–prima călătorie a făcut-o la fraţii săi de peste munţi;

–vara anului 1839 – prima călătorie în Apus: la Viena, în tovărăşia lui Iacob Mureşanu cu scopul de a obţine de la episcopul Lemeni un fel de aprobare-recomandaţie;

–1845 – a doua călătorie la Viena – a încercat să obţină unele înlesniri în privinţa cenzurii, care se înăsprise în mod simţitor;

–1847 – a treia călătorie în Apus – face parte din deputaţiunea ardeleană trimisă de oraşele Braşov şi Sibiu în chestiunea căii ferate ce urma să fie prelungită de la Arad până la Braşov;

–1852 – cea mai importantă călătorie, când a fost desemnat de un grup de negustori români din Braşov să prospecteze piaţa apuseană în vederea achiziţionării maşinilor trebuitoare pentru deschiderea unei fabrici de hârtie la Zărneşti;

–a trecut prin Viena, apoi Munchen, Leipzig, Dresda, Colonia, Halle, Magdenburg, Brauschweig, Hanovra, apoi Belgia şi Olanda;

-15-

clasa a XII-a

Descarcat de pe site−ul ebacalaureat.ro

–12 decembrie 1852 – trimite de la Viena pentru Foaia pentru minte ultimele relaţii de călătorie, organizate sub genericul Suvenire din călătoria mea;

–peste tot pe unde a călătorit s-a interesat de modul de viaţă al oamenilor, înlesnirile care veneau de pe urma şcolilor, comerţului, industriei.

ION CODRU-DRĂGUŞANU (1818-1884)

–scriitor transilvănean;

–a peregrinat prin Ţara Românească şi prin numeroase oraşe ale Europei;

–preocupat de cultura, tradiţia şi istoria popoarelor prezentate în epistole cu un ascuţit spirit critic;

–Sibiu, 1865 – însemnările sale au fost publicate sub titlul Peregrinul transilvan.

FRANCISC BINDER (1820-1875): a realizat o călătorie în mai multe regiuni ale Africii (1849-1864).

IOAN XANTUS

–participant la Revoluţia din 1848 din Transilvania;

–pleacă în America de Nord unde se remarcă în cercetarea preriei, a Munţilor Stâncoşi şi a Californiei;

–a descoperit izvoarele fluviului Arkansas şi numeroase insule de-a lungul coastei californiene, iar colecţiile sale faunistice şi botanice au îmbogăţit muzeele americane;

–1868 – călătoreşte în Asia, prin India, Indonezia, China, Japonia şi alcătuieşte o mare colecţie etnografică, expusă mai târziu în cadrul expoziţiei universale de la Viena (1872).

ILARIE MITREA

–originar din zona Sibiului;

–primul român care călătoreşte în Australia (1865);

–1866 – călătoreşte în Mexic, unde ca medic ofiţer însoţeşte corpul expediţionar austriac trimis în sprijinul lui Maximilian, împărat al Mexicului. Atras de vechea civilizaţie maya, a făcut investigaţii la Palenque şi a realizat colecţii de ceramică, ţesături şi arme amerindiene. Trecând apoi, ca „ofiţer de sănătate”, în serviciul Olandei, a plecat pentru următorii 25 de ani în Indiile Olandeze (Indonezia);

–a contribuit la sporirea exponatelor muzeelor din Viena şi Bucureşti (Sala păsărilor din Muzeul Grigore Antipa).

BADEA GHEORGHE-CÂRŢAN (1849-1911)

–cioban transilvănean din Cârţişoara (la poalele Făgăraşului), a învăţat să citească sub influenţa lucrării lui Gheorghe Şincai (Cronica românilor);

–a devenit luptător pentru cauza românilor transilvăneni, pe care îi socotea fraţi de sânge cu cei de la sud de Carpaţi;

–a trecut de nenumărate ori graniţa în Ţara Românească convins că trebuie să vadă şi să cunoască frumuseţea locurilor unde au trăit strămoşii noştri romani;

–a mers pe jos la Roma pentru a vedea Columna lui Traian (1896);

–a făcut mai multe drumuri la Bucureşti, Viena, Paris şi alte oraşe europene;

–aducea cărţi de o parte şi de alta a graniţei româno-austro-ungare pentru păstrarea vie a sentimentului naţional, lucru care i-a adus numeroase necazuri din partea autorităţilor (76.000 de cărţi au fost confiscate şi arse la Braşov de autorităţile maghiare care l-au arestat; a fost eliberat la intervenţia lui Carol I);

–a fost invitat în Parlamentul României;

–a murit, făcând un ultim drum peste munţi, în 1911, fiind înmormântat la Sinaia. Pe mormântul său stă scris: „Aici doarme Badea Cârţan, visând întregirea neamului”.

IULIUS POPPER (1857-1893)

–şi-a făcut studiile primare şi liceale la Bucureşti;

–a obţinut diplomă de inginer la Paris, la vârsta de 22 ani;

–a călătorit departe de ţară (China, Japonia, Siberia, Alaska, SUA, Cuba, Mexic);

–1886 – ajunge în Argentina, unde a explorat Ţara de Foc (a organizat exploatări miniere şi a cartografiat regiunea aflată în extremitatea sudică a Americii de Sud; în hărţile alcătuite a acordat denumiri româneşti locurilor explorate);

–în hărţile argentiniene de azi figurează numele exploratorului român;

–a publicat o carte în limba spaniolă în care descrie descoperirile sale: Ţara de Foc, viaţa în extremitatea australă a lumii locuite (1891);

–opera sa mai cuprinde scrisori adresate unor personalităţi ale epocii;

–a devenit personajul unui film realizat în 1999 la prestigiosul festival de la Cannes;

–a murit în condiţii neelucidate, în camera sa de hotel din Buenos Aires (1893).

-16-

clasa a XII-a

Descarcat de pe site−ul ebacalaureat.ro

GREGORIU ŞTEFĂNESCU (1836-1911)

–a absolvit Universitatea Sorbona din Paris;

–în ţară a predat geologia şi mineralogia la liceu şi la Universitatea din Bucureşti;

–a fost director al Muzeului de Istorie Naturală de la Bucureşti (1866-1893);

–descoperitor al scheletului lui Diontherium gigantissimum, singurul exemplar mai complet din această specie de proboscidian cunoscut până azi în lume;

–este autorul primei hărţi geologice a României;

–a fost membru al Academiei Române;

–participă la congresele internaţionale de la Washington (1891), Petersburg (1898) şi Mexico (1906);

–străbate peste 1.000 km în America de Nord, descriind numeroase zone geografice (Marile Lacuri, Cascada Niagara, Marele Canion, precum şi Parcul Naţional Yellowstone);

–în Asia străbate Munţii Ural, Siberia şi Munţii Caucaz.

DIMITRIE şi NICOLAE GHICA-COMĂNEŞTI

–cei doi români au călătorit în Somalia (1895-1896);

–era o regiune care îi atrăgea mai puţin pe europeni, din cauza lipsei de resurse naturale şi a climei (nu ploua timp de 8 luni pe an, iar reţeaua hidrografică era foarte săracă);

–Călătorii români au plecat din portul Trieste (1895). Au ajuns în portul Berbera şi au pătruns în interiorul ţării. În timpul călătoriei au trebuit să depăşească numeroase obstacole: clima, deşertul, lipsa de apă, musca ţeţe etc. Au descris speciile de plante (copaci, liane etc.) şi animale (fazani, papagali verzi, maimuţe, rinoceri, elefanţi) întâlnite în drumul lor. La fel au procedat şi în ceea ce priveşte populaţia locală, descriind obiceiurile, cultura şi modul de viaţă al băştinaşilor. Au dat nume româneşti formelor de relief întâlnite în timpul călătoriei lor;

–şi-au povestit călătoria în două cărţi: Dimitrie Ghica-Comăneşti este autorul lucrării O călătorie în Africa (în limba română), în timp ce Nicolae Ghica-Comăneşti a scris, în limba franceză, Cinci luni în

Ţara Somalilor.

BASIL ASSAN (1860-1918)

–şi-a făcut studiile la Bucureşti, în Elveţia şi Franţa;

–inginer capabil, autor al mai multor brevete de invenţii, dar şi dotat cu simţul afacerilor;

–moştenitorul unei mari averi, interesat în dezvoltarea industriei naţionale în perioada în care societatea românească a înregistrat mari progrese pe toate planurile;

–a călătorit în nordul Europei (incluzând şi Arhipelagul Spirtzbergen), fiind primul român care ajunge în Arctica (1896);

–este primul român care a finalizat o călătorie în jurul lumii (1897-1898);

–în călătoria în jurul lumii a studiat posibilitatea dezvoltării comerţului românesc în regiunile îndepărtate ale Extremului Orient;

–a intuit rolul pe care China şi Orientul Îndepărtat îl vor juca în istoria lumii, având în vedere imensul potenţial uman al acestei regiuni.

SAMUEL FENIŞEL (1868-1893): face o călătorie de studii în insula Noua Guinee (1892-1893) unde realizează o bogată colecţie de fluturi, insecte şi păsări, dar şi de obiecte de artă papuaşă, aflate astăzi în patrimoniul muzeelor de ştiinţele naturii din Budapesta, Viena şi Berlin.

EMIL RACOVIŢĂ (1868-1947)

–studii în drept şi ştiinţe la Paris, încheiate cu un doctorat la Universitatea Sorbona (1896);

–1897 – a început, din portul Anvers, expediţia antarctică condusă de ofiţerul belgian Adrien de Gerlache (din expediţie a făcut parte şi Roald Amundsen, viitorul cuceritor al Polului Sud);

–Racoviţă participă la expediţie în calitate de naturalist;

–expediţia a suportat prima iernare dincolo de Cercul Polar de Sud, fiind prinsă în banchiza polară timp de 13 luni (71°31’);

–membrii expediţiei şi-au încheiat cercetările ştiinţifice, cu preţul a două vieţi omeneşti;

–aventura antarctică s-a finalizat (1899) cu un şir de conferinţe pe care savantul român le-a ţinut la Anvers, Bruxelles, Liège, Paris şi Bucureşti;

–întâmplările din timpul expediţiei „Belgica” sunt povestite de Racoviţă în comunicarea Expediţia antarctică belgiană;

–în anii următori s-a remarcat printr-o activitate ştiinţifică intensă: iniţiator al biospeologiei (a explorat peste 800 de peşteri din Europa şi Asia), membru al Academiei Române, profesor la universitate, întemeietor şi conducător al primului Institut de Speologie din lume (Cluj) etc.

-17-

clasa a XII-a

Descarcat de pe site−ul ebacalaureat.ro

SEVER PLENICEANU (1867-1924)

–este considerat cel mai important explorator român al Africii ecuatoriale;

–a absolvit şcoala militară în Belgia;

–s-a angajat în administraţia aşa-numitului „Stat Independent Congo” (în realitate o colonie belgiană);

–a explorat reţeauna hidrografică a fluviului Congo – parcurge fluviul Zair cu pirogile şi străbate de jos până sus pădurea ecuatorială locuită de pigmei până în valea Nilului în Sudan (Radjaf, 1899);

–parcurge peste 3.000 km, fiind primul român şi unul dintre primii europeni care a ajuns în regiunile ecuatoriale locuite de pigmei;

–a descris modul de viaţă al localnicilor, alcătuirea societăţii africane, introducerea primelor elemente ale modernizării de către administraţia belgiană etc.

ION CATINA: a călătorit prin Africa de Sud, Rhodesia (Zimbabwe) şi Mozambic, navigând pe fluviile Limpopo şi Zambezi (1900-1905).

DAN DUMITRU (1890-1978): primul român care a făcut înconjurul lumii pe jos, străbătând toate continentele.

CONSTANTIN DUMBRAVĂ (1890-1935): a organizat şi condus prima expediţie arctică românească lăsând numeroase informaţii referitoare la cercetări asupra eschimoşilor în Groenlanda (1927-1931).

MIHAI TICAN-RUMANO (1895-1967)

–s-a născut la Berevoieştii Muncelului;

–la vârsta de 13 ani a început să se întreţină singur;

–ajunge la Constanţa, de unde s-a îmbarcat pe un vas italian spre Napoli;

–ajunge în Argentina, unde a stat 14 ani;

–la Buenos Aires a fost luat sub ocrotire părintească de o familie care i-a oferit posibilitatea continuării studiilor începute în ţară;

–şi-a însuşit limbile spaniolă, franceză, portugheză şi greacă;

–a călătorit în America de Nord (Mexic, Canada), în Australia, Noua Zeelandă şi Antile;

–la 19 ani a început să colaboreze cu însemnări de călătorie la ziarele şi revistele din Argentina, semnând Mihai Tican, la care a adăugat ulterior pseudonimul său literar, Rumano (Românul);

–1923 – l-a cunoscut pe belgianul Laffite, la iniţiativa căruia porneşte într-o călătorie de 13 luni în Africa Occidentală;

–la întoarcere s-a oprit în Madrid, unde începe colaborarea cu un ziar spaniol, prin articole şi reportaje de călătorie, ce a durat până în 1930;

–Barcelona – apare primul său memorial de călătorie – Viaţa albului în ţara negrului;

–a trimis impresii de călătorie şi ziarelor româneşti Universul şi Curentul;

–între 1928-1929 a fost ataşat de presă onorific al ţării noastre la Madrid, publicând în foileton romane de călătorie şi aventuri;

–la Barcelona a scos ziarul Dacia în limbile spaniolă, franceză şi română, în care populariza plaiurile româneşti şi cultura ţării;

–1931 – s-a stabilit în România fiind redactor la ziarul Universul;

–1934 – a pornit într-o călătorie în estul Africii;

–1967 – s-a stins din viaţă în ţară, lăsând în urmă 40 de volume apreciate, care au îmbogăţit literatura română de călătorie.

Călători în spaţiul românesc

Deplasările interioare, determinate de cristalizarea conştiinţei naţionale, au fost inaugurate de poetul Grigore Alexandrescu, autorul unui Memorial de călătorie (1842). Însoţit de I.Ghica, viitorul bei de Samos, Alexandrescu vizitează mănăstirile din Oltenia, prilej de inspiraţie pentru o serie de poezii prin care evocarea unor personaje istorice, ca şi elogiul adus ruinelor, în special celor din Târgovişte, se impun ca o temă frecventă în literatura vremii.

Munţii Moldovei au atras prin frumuseţea lor, încă de timpuriu, atenţia scriitorilor noştri. Alecu Russo, descoperitorul Mioriţei, călătoreşte prin Munţii Neamţului şi redactează Piatra teiului (1840). Rodul aceleiaşi călătorii este pentru Vasile Alecsandri O plimbare în munţi (1842), iar pentru Calistrat Hogaş descoperirea munţilor a constituit, peste alte câteva decenii, cea mai mare satisfacţie a vieţii, dedicându-le acestora întreaga operă, reunită postum în volumul Pe drumuri de munte. Între călătorii de vocaţie trebuie amintiţi Alexandru Pelimon, Cezar Bolliac, precum şi Gheorghe Sion ori Dimitrie Bolintineanu. Primul drumeţea prin

-18-

clasa a XII-a

Descarcat de pe site−ul ebacalaureat.ro

ţară de plăcere, din dorinţa de a cunoaşte oamenii, locurile şi obiceiurile lor. Cartea sa, Impresiuni de călătorie în România (1858) reprezintă primul mare reportaj de călătorie dedicat spaţiului naţional. C.Bolliac, revoluţionarul de la 1848, este organizatorul unei excursii în Munţii Bucegi (1843), la care participă Ştefan Golescu, N.Kretzulescu, şi N.Bălcescu, excursie care a devenit un moment de referinţă în istoria drumeţiilor montane româneşti. Obligat la surghiun, după evenimentele din 1848, când revine în ţară se va ocupa doar de excursii cu caracter arheologic. Timp de 18 ani (1858-1876) a făcut călătorii prin toată ţara, rezultatul fiind numeroase studii şi recomandări, dar şi colectarea unui adevărat tezaur arheologic, numismatic şi etnografic.

Gheorghe Sion întreprinde călătorii în Basarabia şi Bucovina, publicându-şi observaţiile în Suvenire de călătorie în Basarabia meridională (1857) şi Notiţe despre Bucovina (1882), iar D.Bolintineanu este autorul unei Călătorii în Moldova (1859).

Peste câteva decenii, Alexandru Vlahuţă reia cunoscuta atitudine romantică a literaturii de călătorii, cultivată de înaintaşii săi, şi publică România pitorească (1901), rezultat al peregrinărilor sale prin ţară. Autorul străbate sate şi oraşe, fiind atent la peisajul natural şi etnografic, la atitudinea ţăranilor, precum şi la tezaurul variat creat de aceştia de-a lungul veacurilor.

Tot în rândul călătorilor romantici porniţi în căutarea marilor vestigii ale istoriei noastre s-au numărat şi unii din pictorii vremii (Theodor Aman, Nicolae Grigorescu, I.Andreescu), a căror muncă s-a concretizat în restaurări ori în picturi bisericeşti, în peisaje şi portrete de gen; alături de aceste nume de „călători” merită a fi menţionate cel al chimistului Alfred Bernath, al botanistului Dimitrie Grecescu sau cel al istoricului Grigore Tocilescu, cel care iniţiază cercetările asupra monumentului triumfal de la Adamclisi.

În final, sunt de amintit romanticii întârziaţi, precum Emil Gârleanu cu Privelişti din ţară, Nicolae Iorga cu Drumuri şi oraşe din România, Valea Teleajenului şi Sate şi mănăstiri din România sau chiar, mai aproape de zilele noastre, Geo Bogza, care, prin Cartea Oltului (1945), vibrează asemenea lui Bălcescu sau Alecu Russo la imaginea fermecătoare a peisajului românesc.

-19-

clasa a XII-a

Descarcat de pe site−ul ebacalaureat.ro

A. MO D E R N I Z A R E Î N EU R O P A S E C O L E L O R XIX-XX

Context

Societatea europeană a cunoscut în secolul XIX transformări fundamentale în domeniile cultural, politic, economic şi social, prin comparaţie cu Vechiul Regim. Aceste mutaţii poartă generic numele de modernizare. Motorul întregului secol al XIX-lea l-a constituit credinţa în puterile raţiunii. Expoziţiile universale exprimau în mod firesc această credinţă pozitivă. Prin ştiinţă şi şcoală, modernizarea a câştigat teren. Circulaţia ideilor şi a curentelor artistice a creat o Europă a culturii ce strălucea în marile ei capitale: Paris, Londra, Berlin, Viena. Secolul XIX este cel al burgheziei triumfătoare. Instalată în confortul său intelectual, frecventând sălile de lectură, teatrele, saloanele de pictură, având gusturi academice, burghezia a stat la baza afirmării noilor curente literare şi artistice. Modernizarea a vizat nu numai economia şi societatea, ci şi artele, în general.

Modernizare In plan politic

Alexis de Toqueville (1805-1859), autorul lucrării „Despre democraţie în America” considera că modernizarea se realizează prin democratizarea societăţii. A vizitat Statele Unite (1830-1832) cu scopul de a studia sistemul de penitenciare din această ţară. Acolo a văzut însă funcţionând un sistem de guvernare mai democratic decât oricare din Europa acelei vremi. A.T. a extras anumite concluzii:

−pe termen lung democraţia este superioară oricărui alt sistem de organizare a statului, chiar dacă pe termen scurt viciile sunt foarte vizibile;

−statul democratic asigură prosperitatea pentru întreaga societate, nu numai pentru anumite grupuri sociale;

−baza statului democratic o constituie principiul suveranităţii poporului;

−statele democratice nu sunt interesate să poarte război împotriva altor state democratice etc.

În secolul XX au continuat discuţiile asupra democraţiei. Ameninţată de apariţia regimurilor totalitare, democraţia se dovedeşte a fi cea mai viguroasă formă de organizare a societăţii, în ciuda imperfecţiunilor sale. Ea a asigurat o lungă creştere economică, prosperitatea cetăţenilor, protecţia drepturilor şi libertăţilor omului, o lungă perioadă de pace. La aceste realizări au contribuit mai mulţi factori, ca faptul că există o capacitate de reînnoire manifestată prin alternanţa la putere a oamenilor şi a ideilor dată de competiţia dintre partide.

Este necesar, însă, ca sistemul democratic să se perfecţioneze datorită necesităţii adaptării la schimbările sociale şi la ameninţările la care este supusă societatea prin: globalizare, terorism, criza de materii prime şi surse de energie, pericolul unei catastrofe ecologice (încălzirea globală), pericolul unui nou conflict generalizat.

Modernizare In plan economic

Secolul XIX este secolul revoluţiei industriale, cauza marelui avans al Europei şi a prelungirilor sale (în primul rând America de Nord) asupra restului lumii.

Revoluţia industrială. Revoluţia industrială a apărut în Anglia la sfârşitul secolului XVIII şi s-a generalizat în Europa Occidentală pe parcursul secolului următor. Inventarea maşinilor cu aburi, folosirea lor în industria textilă, în minerit şi în transporturi au avut drept consecinţă o creştere fără precedent a productivităţii muncii. Producţia obţinută în fabricile şi uzinele europene a luat drumul pieţei, care, reglată de mecanismul liber al cererii şi al ofertei, punea în circulaţie produse din ce în ce mai ieftine pentru o populaţie din ce în ce mai numeroasă. După 1880, lumea a trecut prin „a doua revoluţie industrială”. Înlocuirea în industria siderurgică a fierului cu oţelul, descoperirea şi generalizarea unor noi surse de energie (electricitatea, petrolul, gazele naturale etc.), care se impuneau treptat în faţa celei clasice, cărbunele, au constituit două dintre cele mai importante elemente ale acesteia. Era perioada în care supremaţia economică a Angliei lua sfârşit, locul ei fiind ocupat în spaţiul european de Germania, iar în competiţia mondială de Statele Unite ale Americii.

Modernizarea economică a continuat şi în secolul XX, în special în a doua jumătate a sa, prin introducerea noilor tehnologii. Utilizarea PC-ului, a comunicaţiilor prin satelit, a roboţilor şi a Internetului reprezintă câteva dintre marile invenţii ale epocii contemporane. A crescut enorm cantitatea de informaţie care circulă prin diferite medii (în special prin Internet). Toate evenimentele care au loc sunt transmise în timp real pe întreg globul datorită acestor noi tehnologii.

-21-

clasa a XII-a

Descarcat de pe site−ul ebacalaureat.ro

Economia bazata pe cunoaştere. În fenomenele economice contemporane cel mai important element al procesului de producţie a devenit informaţia. În acest mod, cei mai calificaţi oameni nu mai participă direct la fabricarea bunurilor materiale, ci prin crearea, stocarea şi prelucrarea informaţiei cu ajutorul noilor tehnologii.

Modernizarea In plan social. Urbanizarea şi lumea oraşelor

Explozia demografică, urbanizarea şi societatea de masă au fost expresia în plan social a modernizării economice şi politice europene din secolul XIX, care s-a manifestat prin revoluţia industrială, respectiv prin afirmarea ideologiei liberale ori a ideii democratice.

Activităţile industriale, comerciale şi de credit erau în veacul XIX în mare măsură urbane. Numărul angajaţilor în aceste domenii a crescut sensibil, iniţial prin mişcarea populaţiei rurale către oraş, unde se câştiga mai bineşi erau mai multe oportunităţi. Ulterior, populaţia urbană a cunoscut o creştere spectaculoasă ca urmare a revoluţiei demografice, determinată în mare măsură de îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă şi de progresele din medicină. Dacă în prima parte a secolului XIX, oamenii de curând veniţi în oraşe se stabileau în cartiere periferice, insalubre şi acceptau salarii mici, în cea de-a doua jumătate a veacului, statele moderne s-au preocupat de îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă ale populaţiei urbane: apar serviciile publice, oraşele se sistematizează, iar reţeaua sanitară şi învăţământul primar obligatoriu devin constante ale vieţii cotidiene.

Această populaţie urbană, cu o cultură omogenă, nutrită din lecturile foiletoanelor la modă din periodicele populare de mare tiraj ale timpului, dobândea o nouă identitate. Ea nu mai aparţinea unei lumi ierarhizate, închise, tradiţionale, ci uneia egalitare, deschise, moderne. Se transformase într-o aşa-numită societate de masă, în interiorul căreia diferenţele dintre diversele categorii sociale care o compuneau erau minime, atât din punctul de vedere al condiţiilor de trai, cât şi din cel al instrucţiei şcolare. Totodată, în Europa celei de-a doua părţi a secolului XIX a apărut şi clasa mijlocie, o categorie care avea câştiguri financiare însemnate şi o cultură consistentă. Atentă la modul de viaţă al elitelor burgheze ori aristocratice, clasa mijlocie îşi conturase un mod de viaţă care includea investiţia în locuinţe mai aspectuoase, o anumită modă în vestimentaţie sau frecventarea anumitor producţii culturale.

Modernizare In plan ştiintitic şi cultural

Ştiinţa a cunoscut o dezvoltare spectaculoasă care a schimbat viziunea oamenilor asupra lumii. La începutul secolului XIX se credea că ştiinţa reprezintă speranţa pentru un viitor mai bun al omenirii bazat pe posibilitatea de cunoaştere a adevărului pus în slujba creării unei societăţi apropiate de perfecţiune. Secolul

XXeste secolul unei dezvoltări uluitoare a ştiinţei. Descoperirile în fizică, chimie, biologie, cercetarea spaţiului cosmic au fost utilizate în economie şi în viaţa cotidiană, ducând la creşterea calităţii vieţii. În ziua de astăzi există opinii autorizate care consideră că problemele complexe cu care se confruntă omenirea (criza de materii prime, criza energetică, poluarea, încălzirea globală) îşi vor găsi rezolvarea cu ajutorul cuceririlor ştiinţei.

Formarea societăţii moderne a impus condiţii favorabile înfloririi literaturii şi artelor. Mai mulţi factori au făcut ca realizările culturale, până atunci accesibile unui număr restrâns de oameni, să poată fi apreciate de cercuri din ce în ce mai largi de cetăţeni: dezvoltarea presei şi a tiparului, deschiderea saloanelor de expoziţie în care erau expuse publicului larg producţiile artiştilor plastici, creşterea procentului de populaţie instruită în urma extinderii reţelei de învăţământ.

Atitudini de modernizare

Modernizarea a generat atitudini diverse, în funcţie de problemele pe care societăţile trebuiau să le rezolve.

În societatea românească, odată cu intrarea în epoca modernă au existat dezbateri în ceea ce priveşte calea dezvoltării şi modernizării. Astfel, adepţii unei dezvoltări după modelul occidental susţineau necesitatea industrializării şi urbanizării (Dionisie Pop Marţian, A.D.Xenopol, Petre S. Aurelian etc.). Adepţii dezvoltării prin conservarea societăţii tradiţionale româneşti considerau că un astfel de tip de modernizare se îndepărta de dezvoltarea naturală, organică a ţării noastre. Modernizarea ar trebui să se realizeze ţinându-se cont de structurile şi valorile culturale româneşti tradiţionale; instituţiile aduse din Occident alcătuiesc forme care nu au în comun nimic cu fondul constituit din structurile tradiţionale româneşti (teoria formelor fără fond susţinută de junimiştii revistei Convorbiri literare). Ideea dezvoltării cu prioritate a agriculturii a stat în atenţia aşa-numiţilor sămănătorişti (grupaţi în jurul lui Nicolae Iorga) şi a poporaniştilor (conduşi de Constantin Stere). După realizarea Marii Uniri, disputa a continuat între europenişti (Eugen Lovinescu şi Ştefan Zeletin) şi tradiţionalişti (Nechifor Crainic, Lucian Blaga, Constantin Rădulescu-Motru). După 1989, în general, s-a

-22-

clasa a XII-a

Descarcat de pe site−ul ebacalaureat.ro

considerat că modernizarea României este facilitată şi încurajată de revenirea la democraţie şi de reluarea legăturilor cu lumea occidentală prin aderarea României la Uniunea Europeană, eveniment care a avut loc la 1 ianuarie 2007. Există şi păreri conform cărora problemele omenirii sunt produse chiar de dezvoltare, astfel, au fost respinse modernizarea şi civilizaţia, propunându-se întoarcerea la epoca preindustrială (hippioţii anilor 1960-70 în SUA şi Europa Occidentală).

B. C U R E N T E Ş I P O L I T I C I C U L T U R A L -E D U C A Ţ I O N A L E Î

N E U R O P A S E C O L E L O R XI X - X X

Curente politice

Ideologiile semnificative ale secolului XIX au fost conservatorismul, liberalismul şi socialismul, iar cele ale secolului XX au fost fascismul şi comunismul. Fiecare dintre aceste ideologii au exercitat influenţe în plan cultural, dar şi invers: actul cultural a reprezentat o sursă de inspiraţie pentru unele ideologii.

LIBERALISMUL. Este o doctrina politica şi economica care proclamă principiul libertatii politice şi economice a indivizilor şi se opune colectivismului, socialismului, etatismului şi In general tuturor ideilor politice care pun interesele societatii, ale statului sau natiunii Inaintea celor individuale.

Liberalismul clasic a apărut în Europa secolelor XVII-XVIII ca un curent filosofic ce pleca de la ideea că fiecare fiinţă umană are, prin naştere, drepturi naturale precum: dreptul la viata, la libertate şi proprietate. A fost fundamentat teoretic de gânditorii englezi Thomas Hobbes, Benedict Spinoza şi John Locke şi de iluminiştii francezi, iar ca ideologie politică, de englezul John Mill şi fiul acestuia, John Stuart Mill.

Liberalismul economic este componenta cea mai importantă a ideologiei liberale. Bazele lui au fost puse de creatorii englezi ai economiei politice moderne, în primul rând de Adam Smith şi de fiziocraţii francezi.

Adam Smith publică în 1776 cartea Bogăţia naţiunilor considerată a fi la originea economiei politice ca ştiinţă. El consideră că bogăţia unui popor constă în mărfurile create atât în industrie cât şi în agricultură. Pentru a asigura creşterea acestei bogăţii trebuie asigurate diviziunea muncii şi libertatea concurenţei. După Adam Smith, statul nu trebuie să intervină în economie, deoarece oamenii acţionează liber în căutarea propriului interes.

Fiziocraţii sunt promotorii unui suflu nou, lansând lozinca „laisser faire, laisser passer” (lăsaţi să se facă, lăsaţi să treacă) care a devenit deviza liberalismului de mai târziu. Bogăţia unei naţiuni nu constă numai în bani sau metalele preţioase pe care le deţin, ci şi în produsele utile care pot satisface diferitele trebuinţe.

Pornind de la aceste idei din secolul XIX se afirmă ideologia liberală, considerând că economia se dezvoltă atunci când este asigurată libertatea individuală, care impune concurenţa şi reglementează raporturile economice pe baza legii „cererii şi ofertei”. Este totodată respinsă orice intervenţie a statului în economie. În concepţiile liberalilor, statul trebuie să asigure ordinea publică şi să realizeze protecţia întreprinsătorilor, să respecte libertăţile individuale şi să aplice aceeaşi lege pentru toţi.

În România liberalismul a avut pronunţate trăsături naţionale. Liberalii români au adoptat principiul protecţionismului, susţinând politica „prin noi înşine”, care să ducă la dezvoltarea societăţii prin propriile eforturi. Nu excludeau participarea capitalului străin, însă considerau că acesta trebuie subordonat intereselor ţării. Liberalii români au constituit în 1875 Partidul National Liberal, participând la guvernarea ţării, prin alternanţă cu Partidul Conservator, până la Primul Război Mondial.

Liberalismul a fost unul dintre cele mai reprezentative curente social-politice ale secolului al XIX-lea. Aplicarea modelului liberal a asigurat dezvoltarea şi modernizarea societăţii prin susţinerea liberei iniţiative şi larga participare a cetăţenilor la viaţa publică.

CONSERVATORISMUL. În ultimele două secole termenul de conservatorism a fost folosit mai mult în sensul de opozitie tata de progres. Conservatorismul nu trebuie confundat cu tradiţionalismul care se opune la ceea ce este nou faţă de schimbare şi la reformă. Ideologia conservatoare a aparut ca o reactie la schimbarile provocate de Revolutia tranceza, dar şi tata de liberalism despre care consideră că este o concepţie revoluţionară. Esenţa acestei ideologii se află în dictonul contelui Falkland, care spunea: „atunci când nu este necesar să schimbi ceva, este necesar să nu schimbi nimic”.

Cel care a fundamentat ideologia conservatoare a fost englezul Edmund Burke. În lucrarea Reflecţii pe marginea revoluţiei din Franţa arată că a distruge o veche ordine socială pentru a o înlocui cu alta duce la o inutilă vărsare de sânge şi despotism. Numai statul poate garanta libertatea oamenilor. În afara statului nu poate exista nici libertate şi nici drepturi. Conservatorii resping conceptul burghez de egalitate. Oamenii

-23-

clasa a XII-a

Descarcat de pe site−ul ebacalaureat.ro

sunt prin natura lor intimă inegali. Nu se opun reformelor dar doresc să amelioreze o situaţie şi nu să o schimbe, fiind preocupaţi de continuitate cu trecutul, susţinând respectarea ordinii traditionale, în care fiecare om să-şi accepte poziţia moştenită în ierarhia socială. Monarhia şi aristocratia trebuie pastrate, iar Biserica să-şi menţină autoritatea spirituală.

Conservatorismul românesc se aseamănă cu cel european. A apărut ca o reacţie la liberalism şi a militat pentru dezvoltarea organică a societăţii prin păstrarea tradiţiilor. Crearea instituţiilor moderne trebuia să se facă, în concepţia lor, în măsura în care societatea însăşi le simţea nevoia. Promova politica „paşilor mărunţi”, ceea ce însemna un ritm mai lent dar temeinic de înfăptuire a progresului.

SOCIALISMUL. Ideologia socialistă este un produs al lumii moderne şi în special al dezvoltării capitalismului industrial în secolul al XIX-lea. Ea apare ca un protest la adresa liberalismului, a burgheziei în ascensiune. Socialiştii preconizau o formă de organizare socială, în care interesul societatii primeaza In tata interesului individual sau al unui grup restrâns.

Primele manifestări ale ideologiei socialiste aveau un caracter utopic, deoarece soluţiile propuse se bazau pe existenţa egalităţii depline între membrii societăţii. Cei mai de seamă reprezentanţi ai socialismului utopic din secolul XIX au fost englezul Robert Owen şi trancezii Charles Fourier şi Saint-Simon.

Ideologia socialistă propriu-zisă, aşa-numitul „socialism ştiinţific”, a fost fundamentat de germanii Karl Marx şi Friedrich Engels. Aceştia publică în 1848 lucrarea Manifestul Partidului Comunist care devine baza teoretică a ideologiei socialiste. Marx susţinea că societatea capitalistă este împărţită în clase sociale antagonice datorită modului inechitabil de repartiţie a mijloacelor de producţie şi a bunurilor. Socialismul marxist este o teorie bazată pe concepţia materialismului istoric care susţinea ideea că „lupta de clasă” este motorul istoriei. Clasa muncitoare este cea oprimată şi munca ei exploatată de burghezie. De aceea „proletariatul” era clasa revolutionara care va Inlocui capitalismul cu o noua societate, cea socialista în care se va institui proprietatea comuna, va avea loc o repartitie echitabila a bunurilor, iar membrii societatii se vor bucura de egalitate deplina.

Ideologia socialistă a cunoscut însă forme diverse de interpretare, determinând ample confruntări ideologice în a doua jumătate a secolului XIX. Socialiştii anarhişti criticau mult mai radical societatea capitalistă şi toate formele de guvernare, inclusiv statul şi partidele politice. Ei sperau că o grevă generală spontană va provoca prăbuşirea acestuia. Folosesc atentatul ca instrument politic de destabilizare a societatii. Spre sfârşitul secolului XIX câştigă tot mai mulţi adepţi socialismul reformator, care preconiza folosirea mijloacelor nonviolente de cucerire a puterii.

Spre sfârşitul secolului XIX ideile socialiste au pătruns şi în România. Principalul teoretician al socialismului a fost Constantin Dobrogeanu Gherea, care a publicat în 1886 manifestul Ce vor socialiştii români?. Ideile cuprinse în acest manifest au stat la baza programului Partidului Socialist-Democrat al Muncitorilor din România, înfiinţat în 1893.

Curente culturale

S E C O L U L X I X

*ACADEMISMUL este o manieră în artă care cultivă un ideal de frumuseţe rece şi convenţională şi norme canonizate, golind realitatea de ceea ce este nou, de ceea ce se dezvoltă şi este mai viu în ea. În pictură se manifestă ca o manieră a aşa-numitelor „academii", care se bazează pe un desen şi un colorit similare exerciţiilor de şcoală de artă sau de atelier. Academismul s-a transformat într-un curent şi a apărut în artă în secolul XIX, cînd neoclasicismul pierde, prin trecerea burgheziei pe poziţii reacţionare, conţinutul lui revoluţionar şi se închistează. Imitînd în mod dogmatic şi pasiv formele exterioare ale creaţiilor artei antice şi

aRenaşterii, academiştii manifestă indiferenţă pentru viaţa înconjurătoare, pentru contemporaneitate. Plecînd de la neoclasicism, academiştii ajung la un eclecticism în care accentul cade pe execuţia stereotipă, lipsită de vigoare, ruptă de conţinut.

ROMANTISMUL. Reacţia împotriva atotputerniciei raţiunii şi a culturii clasice a marcat creaţia literară şi artistică în prima jumătate a secolului XIX prin apariţia romantismului. Tema naturii, a ruinelor şi a singurătăţii sunt caracteristice noului curent. Literaturile naţionale se afirmă în opoziţie cu universalismul filosofiei franceze a luminilor. Astfel, mişcarea germană „furtună şi avânt” revendică pentru creatori dreptul de a se exprima cu toată libertatea. Romantismul s-a definit de la început ca o estetică nouă. În locul antichităţii, romanticii propun modelul evului mediu şi al Renaşterii, reîntoarcerea la „gotic” şi la „stilul trubadurilor”. Pasionaţi de istorie, romanticii proclamă faţă de universalismul clasic, diversitatea ţărilor şi a oamenilor. Astfel, romanul istoric este considerat o prelungire naturală a istoriei. Elanul romantic a suscitat un mare entuziasm şi a inspirat atitudinile politice. În Franţa, romantismul a devenit liberal înainte de 1830, când a fost răsturnată pentru totdeauna, monarhia absolută. Poetul englez Byron a murit luptând pentru independenţa Greciei. Astfel, liberalismul şi romantismul au fost repede asociate. În entuziasmul, ca şi în iluziile lor, patrioţii

-24-

clasa a XII-a

Descarcat de pe site−ul ebacalaureat.ro

francezi, italienii, germanii sau polonezii, care au declanşat revoluţia europeană din 1848 au fost profund romantici.

REALISMUL. Elanul şi încrederea generoasă care au antrenat literatura şi artele în prima jumătate a secolului XIX a fost estompat de înfrângerea revoluţiilor de la 1848, care a marcat sfârşitul iluziilor şi a efuziunilor sentimentale. De acum, romantismul s-a estompat. Mulţi artişti s-au orientat către o estetică nouă: ei au dezvoltat un cult al artei, singura modalitate prin care creatorul putea scăpa din „nebunia societăţii în care trăia”. Urmând pe Balzac, romancierii s-au orientat spre observarea minuţioasă a oamenilor şi a mediului social în care trăiau. Aşa a apărut realismul la mijlocul secolului XIX. În pictură, urmându-l pe francezul Corot, artiştii au părăsit atelierele şi au făcut să pătrundă natura cu frumuseţile ei în tablouri. Pictorii realişti au reprezentat viaţa modernă şi, în particular, realitatea socială. În arhitectură, dezvoltarea urbană, îmbogăţirea clasei dominante şi politica de lucrări publice a suveranilor a făcut să crească numărul edificiilor. Au apărut astfel forme arhitecturale noi, bazate pe utilizarea fierului şi a marilor suprafeţe acoperite cu sticlă. Această nouă formulă a fost utilizată pentru prima dată în 1851 pentru Crystal Palace în Londra, edificiu care a găzduit expoziţia universală. Acest stil a fost adaptat ulterior la edificii utilitare ca biblioteci, hale, gări, etc.

IMPRESIONISMUL. Apariţia impresionismului a reprezentat un moment revoluţionar în istoria artelor. Artiştii îşi arată trăirile şi sentimentele fără a se mai preocupa de reprezentarea fidelă a realităţii, aşa cum este percepută de ochiul omenesc. Pictând în aer liber, impresioniştii fac din lumină elementul principal al compoziţiilor lor. Figurile, obiectele sunt estompate de culoarea strălucitoare care irumpe din tablourile artiştilor. O astfel de manieră de a picta nu era înţeleasă de publicul vremii, picturile impresioniştilor nefiind expuse în saloanele oficiale de expoziţie. Franţa este centrul unde apar aceste inovaţii revoluţionare, numele unor artişti precum Monet, Manet, Renoir, Pissaro, Degas, fiind întâlnite astăzi în cele mai de seamă muzee ale lumii. Curajul impresioniştilor de a se îndepărta de modul tradiţional de a face artă a deschis câmp larg inovaţiilor celor mai îndrăzneţe. Spre sfârşitul secolului XIX şi la începutul secolului următor a apărut o multitudine de curente artistice care se îndepărtau de modul tradiţional în care artiştii creaseră timp de două milenii, pe baza regulilor puse în aplicare încă din antichitatea greacă. Între cele mai însemnate sunt: postimpresionismul (Van Gogh, Cezanne, Gauguin), fovismul (Matisse), cubismul (Picasso) etc.

*NATURALISMUL. Naturalismul este o ramură a realismului, o mişcare literară proeminentă la sfârşitul secolului XIX în Franţa şi în restul Europei.

Scriitorii naturalişti au fost influenţaţi de către teoria evoluţionistă a lui Charles Darwin. Aceştia credeau că ereditatea unei persoane şi mediul decid caracterul acesteia. În timp ce realismul încearcă doar să descrie subiecţii aşa cum sunt ei în realitate, naturalismul radicalizează principiile estetice ale realismului în direcţia reprezentării aspectelor dure, brutale ale realităţii.

Ambele sunt opuse romantismului, în care subiecţii au o simbolistică profundă, sunt idealistici şi cu puteri supranaturale. Naturalismul considera că mediul socio-cultural exercită o influenţă absolut covârşitoare în apariţia şi dezvoltarea personalităţii umane. De asemenea studiau elemente umane, alcoolici, criminali, sau persoane alterate genetic de un mediu social viciat.

Observaţiile lor în materie de psihologie erau totuşi rudimentare având în vedere că psihologia se dezvoltă abia după apariţia teoriilor lui Sigmund Freud. Naturaliştii au adoptat de asemenea tehnica descrierii detaliate de la predecesorii lor imediaţi, realiştii.

Principalul susţinător al naturalismului a fost Émile Zola, care a scris un tratat despre subiect ("Le roman experimental") şi a folosit stilul în multele sale romane. Alţi autori francezi influenţaţi de Zola sunt Guy de Maupassant, Joris Karl Huysmans şi fraţii Goncourt.

Elementele naturaliste se găsesc în literatura română în unele nuvele ale lui Caragiale şi Delavrancea sau în proza lui Liviu Rebreanu. Adesea termenul naturalism este folosit de către criticii literari cu un sens general, care îl apropie de cel al termenului realism, subliniind conformitatea cu natura, fidelitatea faţă de realitate a reprezentării artistice.

*SIMBOLISMUL. Este o mişcare artistică şi literară de la finele secolului XIX, care se opunea naturalismului şi parnasianismului, potrivit căruia valoarea fiecărui obiect şi fenomen din lumea înconjurătoare poate fi exprimată şi descifrată cu ajutorul simbolurilor; mod de exprimare, de manifestare propriu acestui curent. Adesea se consideră ca facând parte din acest curent poeţi ca Charles Baudelaire, Arthur Rimbaud şi Paul Verlaine, dar Stephane Mallarmé e cel care îl încarnează cel mai bine în poezie.

Definit în sens strict, simbolismul reprezintă un cerc literar restrâns din care făceau parte poeţi cum ar fi Stuart Merrill, Albert Samain şi Jean Moréas. Ultimul a publicat manifestul mişcării în 1886, în ziarul Le Figaro. În acest articol, Jean Moréas vorbeşte despre o artă care va fi inamica declamaţiei, a didacticismului sau a falsei sensibilităţi şi proclamă că poezia trebuie să sugereze iar nu să descrie. La acestea adaugă folosirea cuvintelor rare, a metaforelor rafinate şi preţioase şi a versurilor impare ce ar permite reînnoirea limbajului poetic.

Deşi simbolismul francez a durat foarte puţin, el a fertilizat poezia modernă, negând gândirea ştiinţifică, raţionalistă. Pe drumul deschis de simbolism au păşit ulterior Arthur Rimbaud cu experienţa clarviziunii, s-au

-25-

clasa a XII-a

Descarcat de pe site−ul ebacalaureat.ro

născut tema lui Charles Baudelaire a corespondenţelor şi una din temele poeziei lui Stephane Mallarmé în care lumea întreagă e doar o imensă carte.

Dintre temele simboliste mai importante sunt: impalpabilul, angoasele identitare ale Eului, imaginea femeii, decadenţa, arta pentru artă.

Manifestul simbolist a fost ulterior pus în versuri de Arthur Rimbaud în poemul Les Voyelles (Vocalele), un exemplu perfect de sinestezie literară şi Charles Baudelaire în poemul Correspondances (Corespunderi), în care natura este definită drept un "templu de simboluri".

*PARNASIANISMUL. Parnasianismul a apărut ca o reacţie (neo-clasică) la romantism, cultiva expresia impersonală, descriptivă, ornamentală şi cizelată, raportată la peisaje exotice, dar şi la obiecte de artă, cărora le consacra poezii de virtuozitate formală (sonet, rondel, rondo ş.a.).

Parnasienii erau o grupare de poeţi din Franţa secolului XIX ce şi-au tras denumirea de la revista în care publicau, Parnasul contemporan, la rândul ei aceasta purtând numele muntelui Parnas, casa Muzelor în mitologia greacă. Publicată între anii 1866 si 1876, a inclus poezii scrise de Charles Leconte de Lisle, Théodore de Banville , Sully-Prudhomme, Paul Verlaine, François Coppée and José María de Heredia.

Parnasienii erau de asemenea influenţaţi de Théophile Gautier şi de doctrina acestuia a "artei pentru artă". Din dorinţa de a elibera poezia din chingile romantismului militau pentru poezia obţinută cu ajutorul meşteşugului, tematica lor viza subiecte clasice sau exotice pe care le tratau cu o mare rigiditate a formei şi cu o maximă detaşare a emoţiei. Elementele acestei detaşări proveneau în foarte mare măsură din Estetica lui Arthur Schopenhauer.

Parnasianismul nu s-a limitat doar la teritoriul francez. Poate cel mai idiosincratic dintre autorii parnasieni este Olavo Bilac (autor brazilian) care a prelucrat versurile şi metrul poetic fără să elimine complet emoţia poetică.

Preocupari culturale In spatiul românesc, pâna la Primul Razboi Mondial. Dezvoltarea literaturii şi a artei a fost caracterizată, pe de o parte, de racordarea mediului cultural românesc la cel occidental şi, pe de altă parte, de cultivarea specificului naţional, prin alegerea temelor de inspiraţie din creaţia folclorică sau din trecutul istoric. Au apărut primele publicaţii în limba română (Curierul românesc, Albina românească – 1829; Gazeta de Transilvania – 1838). Un rol deosebit în promovarea culturii naţionale a revenit societăţilor literare, artistice şi ştiinţifice, ca de pildă, Societatea Academică Română (Bucureşti, 1867), devenită, din 1879, Academia Română.

În plan cronologic şi tematic, literatura română modernă s-a structurat pe două etape: paşoptismul, ataşat valorilor romantismului, reprezentat de I.H.Rădulescu, V.Alecsandri, C.Negruzzi, şi epoca marilor clasici, ilustrată de T.Maiorescu, M.Eminescu, I.Creangă, I.L.Caragiale, G.Coşbuc, O.Goga, I.Slavici. Arta românească a secolului XIX a fost reprezentată de Th.Aman, Gh.Tătărescu, N.Grigorescu, I.Andreescu, Şt.Luchian (pictură).

S E C O L U L X X

*EXPRESIONISMUL îşi are originea în Germania, fiind reprezentat de către Ernst Ludwig Kirchner, Erich Heckel, Karl Schmidt-Rottluff, Max Pechstein - grupul Die Brücke ("Puntea") din Dresda - şi Franz Marc, August Macke - din jurul Almanahului Der Blaue Reiter ("Călăreţul albastru") din München - acoperind perioada 1905 - 1918. Vor adera mai târziu Emil Nolde, Paul Klee şi Wassily Kandinsky.

Expresionismul este reacţia firească a unui grup de pictori germani la academism şi convenţii estetice rigide, dar şi la autoritarismul celui de-al doilea Reich. Revolta artiştilor a proclamat libertatea creatoare absolută şi primatul expresiei asupra formei. Rezultatul este o artă spectaculoasă din punct de vedere cromatic şi o estetică revoluţionară.

În pofida programelor şi periodicilor sale, expresionismul nu a fost niciodată o şcoală în adevăratul sens al cuvântului. Reprezentat de artişti foarte diferiţi, expresionismul se impune mai mult ca un stil, decât ca o mişcare artistică. Acest stil va depăşi de altfel repede graniţele picturii: va cuprinde în sfera sa şi sculptura, poezia şi muzica, cu compozitori ca Arnold Schönberg şi Alban Berg. Revolta expresionistă propune o formulă nouă, dar păstrează temele tradiţionale, rareori abordând revendicări politice sau sociale. Este o revoluţie pur estetică, caracterizată de culori ţipătoare, contrastante, de linii frânte şi curbe, de un ritm discontinu.

Expresionismul devine, începând din 1933, ţinta atacurilor naziste. În anul 1937 se organizează expoziţia "Arta degenerată": expresioniştii sunt prezentaţi aici ca duşmani ai regimului şi rasei germane. Operele lor sunt confiscate şi excluse din muzee. Din fericire, în ciuda distrugerilor şi a războiului, s-a reuşit recuperarea multor tablouri, chiar dacă unele au fost deteriorate. Ele au fost redate patrimoniului universal şi iubitorilor de artă, ca o dovadă că violenţa nu poate învinge niciodată frumosul.

În afara Germaniei, cei mai cunoscuţi pictori expresionişti sunt norvegianul Edvard Munch, cu celebrul său tablou Ţipătul, elveţianul Cuno Amiet, olandezii Lambertus Zijl şi Kees van Dongen, finlandezul Akseli Gallen-Kallela precum şi cehul Bohumil Kubista.

-26-

clasa a XII-a

Descarcat de pe site−ul ebacalaureat.ro

În literatură, expresionismul este adesea considerat o revoltă împotriva realismului sau naturalismului, o căutare a unei realităţi psihologice sau spirituale, iar nu o înregistrare a unor evenimente exterioare surprinse în secvenţa lor logică. În roman, termenul este leagat de operele lui Franz Kafka sau James Joyce. În teatru, August Strindberg este considerat un precursor al mişcării expresioniste, deşi termenul poate fi aplicat unui grup de dramaturgi germani din primele decenii ale secolului al XX-lea, incluzând pe Georg Kaiser, Ernst Toller şi Frank Wedekind. Opera lor este caracterizată de o bizară distorsionare a realului. Alţi dramaturgi, deşi nu erau afiliaţi curentului, au scris opere cu tentă expresionistă, de exemplu Karel Čapek în R.U.R. (1921) şi Eugene O'Neill în Împăratul Jones (1921). Mişcarea, deşi a durat puţin timp, a dat un avânt substanţial modernizării teatrului european.

Numeroase opere literare româneşti au intrat în atingere cu expresionismul. Astfel, majoritatea poeziilor sau pieselor de teatru ale lui Lucian Blaga pot fi afiliate acestui curent. Un alt exemplu ar putea fi piesa lui Mihai Săulescu, Săptămâna luminată.

*DADAISMUL. Generaţia de artişti de după primul război mondial, confruntată pentru prima dată cu ororile unui război care nu dădea semne că s-ar apropia de sfârşit a fost una din cele mai avangardiste din istoria umanităţii.

Intelectualii, dezertorii, refugiaţii politici, toţi revoltaţii împotriva absurdităţi acestui conflict, se reunesc în mod regulat în jurul scriitorului român Tristan Tzara, organizatorul Cabaretului „Voltaire", în Zürich, capitala Elveţiei, pe atunci stat neutru.

Vrând să răspundă absurdului prin absurd, ei îşi manifestă revolta mai curând prin provocare, decât prin idei estetice.

Numele mişcării lor este ales prin hazard, dintr-un dicţionar Larousse. El apare dupa ce iniţiatorul mişcării, românul Tristan Tzara (pseudonimul literar provine de la cuvintul românesc ţara) introduce un creion în Marele dicţionar francez Larousse şi acesta se opreşte în dreptului cuvîntului onomatopeic dada.

Denumirea curentului dadaism provine din franţuzescul dadisme (dada = ”căluţ de lemn“ în limbajul copiilor). Dadaismul ia naştere în mod oficial la 6 februarie 1916.

Curent cultural şi artistic nonconformist şi anarhic îndreptat împotriva rutinei în viaţă, gândire şi artă, dezvoltat plenar între 1916 şi 1923 şi înfiinţat în Zürich la 6 februarie 1916 de poetul de origine română Tristan Tzara, căruia i s-au alăturat, la început, scriitorii Hugo Ball şi Richard Hülsenbeck şi artistul plastic Hans Arp, apoi pictori ca: românul Marcel Iancu, Francis Picabia, Marcel Duchamp(S.U.A.), Max Ernst, Kurt Schwitters (Germania), etc.

Asociind unor elemente ale futurismului italian, cubismului francez şi expresionismului german, un negativism declarat, dadaismul (cf. Tristan Tzara, La premiẻre aventure celeste de M. Antipyrine,1916 şi seriei manifestelor ”Dada” I-VII) cultivă arbitrariul total, neprevăzutul, abolirea formelor constituite, provocând dezordinea şi stupoarea şi prin organizarea unor spectacole de scandal îndreptate împotriva artei, gustului estetic, moralei tradiţionale, programatic puse sub semnul întrebării.

La noi în ţară, dadaismul este vizibil, parţial, în unele producţii poetice sau a unora din domeniul artelor plastice, publicate în reviste de avangardă aşa cum ar fi: ”Unu”, ”Contimporanul”, ”Integral”, ”Punct”, ”75 H.P.” unde alături de elemente suprarealiste se recunosc şi cele futuriste etc. Caracteristica mişcării româneşti de avangardă literară este chiar eclectismul. De aceea un dadaism în stare pură este mai greu de descoperit. Un dadaism mai marcat este vizibil în textele lui Saşa Pană.

*SUPRAREALISMUL este termenul care denumeşte curentul artistic şi literar de avangardă care proclamă o totală libertate de expresie, întemeiat de André Breton (1896 - 1966) şi dezvoltat mai ales în deceniile trei şi patru ale secolului trecut (cu aspecte şi prelungiri ulterioare).

Primul care a utilizat termenul într-o accepţie legată de creaţia artistică a fost Guillaume Apollinaire în Les Mamelles de Tirésias, subintitulată "dramă suprarealistă" (reprezentată în 1916).

Începuturile mişcării se leagă de grupul (nonconformist şi de evident protest antiburghez) de la revista pariziană Littérature (1919) condusă de André Breton, Louis Aragon şi Phillipe Soupault, care – reclamându- se de la tutela artistică a lui Arthur Rimbaud, Lautréamont şi Stephane Mallarmé – captează tot mai mult din îndrăzneală spiritului înnoitor şi agresiv al dadaismului (mai ales după ce în 1919, acesta îşi mutase centrul de manifestare de la Zürich la Paris). De altfel, atât în Littérature (unde Breton publică, în colaborare cu Phillipe Soupault, Câmpurile magnetice, primul text specific suprarealist), cât şi în alte reviste, textele dadaiste alternează cu cele ale noii orientări, ce avea să se numească apoi suprarealism. Sunt două mişcări apropiate, având scriitori comuni, dar alianţa nu va dura.

În 1922 se produce ruptura şi, după doi ani de frământări, căutări şi tensiuni polemice, se constituie "grupul suprarealist" (André Breton, Louis Aragon, Phillipe Soupault, Paul Éluard, Bernard Peret etc.). Relativ la geneza suprarealismului, deşi unii cercetători autorizaţi (recent M.Sanouillet) consideră că suprarealismul nu a fost altceva decât forma franceză a dadaismului, André Breton, dimpotrivă, a susţinut totdeauna că este inexact şi cronologic abuziv să se prezinte suprarealismul ca o mişcare ieşită din Dadaism.

În 1924 André Breton, publică primul său "Manifest al suprarealismului" în care, fixând net anume repere ale mişcării – antitradiţionalism, protest antiacademic, explorarea subconştientului, deplină libertate de

-27-

clasa a XII-a

Descarcat de pe site−ul ebacalaureat.ro

expresie, înlăturarea activităţii de premeditare a spiritului în actul creaţiei artistice etc. – o defineşte astfel: Automatism psihic prin care îşi propune să exprime, fie verbal, fie în scris, fie în orice alt chip, funcţionarea reală a gândirii, în absenţa oricărui control exercitat de raţiune, în afara oricărei preocupări estetice sau morale. Suprarealismul susţine că adevărul şi arta se află "în realitatea superioară a anumitor forme de asociaţie" bazate pe atotputernicia visului, pe "jocul dezinteresat al gândirii" eliberate de constrângeri.

Mişcarea se extinde în medii artistice diverse (cuprinzând artişti plastici, cineaşti etc.) şi în mai toate ţările Europei, dar cunoaşte convulsii interioare care duc la noi separări din pricina vederilor social-politice.

Astfel se delimitează două direcţii: cea anarhistă, "ortodoxă", de la revista Révolution surréaliste a lui Breton (care, în manifestul "Legitimă apărare" respinge ideea "oricărui control, chiar marxist asupra experienţelor vieţii interioare") şi cea "comunistă" reprezentată de revista Claire (director Jean Berbier) spre care vor gravita, până la urmă, majoritatea suprarealiştilor cu excepţia lui Breton (care aderă, în 1927, la Partidul Comunist Francez, dar vrea să păstreze o totală independenţă artistică).

Disensiunile politice survin şi mai violent după 1929, când cazul Leon Trotzky produce noi scindări între suprarealiştii protestatari, aşa-zis "stalinişti" (Louis Aragon, Paul Éluard, Pablo Picasso,P. Naville, George Sadoul etc.) şi cei trotzkyşti, susţinuţi de Breton, sau cei reprezentând un crez exclusiv artistic (Roger Desnos, G. Ribemont-Dessaignes, Antonin Artaud, Roger Vitrac etc.).

În 1929, la data de 15 decembrie, Breton publică Al doilea manifest al suprarealismului, în care încerca să stabilească incidenţa dialectică între vis şi acţiunea socială, între activitatea poetică, psihanaliză şi actul revoluţionar, iar în 1933 se rupe total de comunism considerându-se reprezentantul autentic al suprarealismului "pur"(la care vor adera, între alţii, René Char, Luis Bunuel, Salvator Dali). În 1938, Breton pleacă în Mexic, unde fundează împreună cu Leon Trotzky "Federaţia internaţională a artei independente" şi, alături de acesta şi de Diego Riviera, publică al treilea "Manifest" al suprarealismului ( în realitate redactat de Trotzky). În timpul celui de-al doilea război mondial şi al ocupaţiei Franţei, Breton este în SUA (va fi şi acuzat de dezertare de către suprarealiştii din patrie, care participă activ la Rezistenţă).

Breton se întoarce în Franţa în 1946, încercând să reînvie un nou grup suprarealist, dar fără rezultate notabile. Se poate aprecia că o dată cu al doilea război mondial suprarealismul, chiar dacă a supravieţuit în unele forme şi aspecte epigonice, nu a mai constituit o mişcare cum fusese în perioada interbelică. Experienţa suprarealismului – din care Breton a făcut o adevărată cruciadă pentru "recuperarea totală a forţei noastre psihice" – depăşea literatura şi urmărea, în fond o modificare a sentimentului vieţii, prin negarea distincţiei dintre existent, virtual, potenţial şi neexistent şi printr-o abandonare totală faţă de "automatismul psihic pur", singurul capabil să determine acest punct al spiritului în care viaţa şi moartea, realul şi imaginarul, comunicabilul şi necomunicabilul, înaltul şi adâncul, încetează de a mai fi simţite în chip contradictoriu.

În condiţiile unei violente (până la scandal) polemici anticonvenţionaliste, dorindu-se realizarea climatului libertăţii absolute, se caută faptul psihic nud şi elementar(în lumea subconştientului, a experienţelor onirice, a mecanismelor sufleteşti iraţionale transmise direct, fără intervenţia cenzurii logice), considerându-se ca fiind unica modalitate revelatoare a veritabilei noastre esenţe şi potenţialităţi. Proclamata revoluţie supranaturalistă pentru "eliberarea eului" era, adesea, un anarhism destructiv, ce a evoluat spre o frondă îndreptată împotriva structurilor logice a căror alterare şi abolire devine programatică şi este urmărită atât prin exaltarea psihanalizei(cultivarea lumii tulburi a complexelor, a proiecţiilor onirice, a halucinaţiilor), cât şi pe alte căi, de la hipnoză şi delir până la drogare şi patologie declarată (demenţă, paranoia etc.). Suprarealismul a lăsat vizibile amprente şi în alte literaturi din perioada interbelică.

Un aspect specific l-a luat în Spania (unde imagismul debordant este o tendinţă constantă a spiritului spaniol, înclinat spre o deformare a datelor reale, împinse adesea în planul metamorfozelor onirice). În poezie a fost prezent, cu accente diferite, în experienţa scriitorilor "generaţiei din 27", ca şi alţi poeţi (Juan Larrea, Rafael Alberti, chiar Garcia Lorca, Vicente Aleixandre, Damaso Alonso, Manuel Altolaguirre, Emilio Prados, Pablo Salinas).

În Italia, unde nu a cunoscut o prea mare dezvoltare - cu toată străduinţa lui Curzio Malaparte şi a revistei Prospective de a-l aclimatiza şi propaga) - suprarealismul e vizibil, parţial măcar, în opera lui Massimo Bontempelli, în poezia lui Antonio Palazzeschi, Alfonso Gatto, Salvatore Quasimodo ş.a.

La fel în Anglia, unde cel mai de seamă reprezentant este David Gascoyne şi grupul lui din jurul revistei New Verse. Forme şi nuanţări particulare a luat în SUA unde şi-a prelungit ecourile, sporadic, şi după al doilea război mondial.

Pe lângă inevitabilele excese anarhiste, suprarealismul "a exaltat o literatură–poezie"(G. Picon), o fluiditate lirică, o libertate asociativă, o dinamizare a metaforei, un gest al aventurii spirituale, care au lărgit şi au adâncit sensibilitatea poetică a contemporaneităţii.

În România, suprarealismul a fost teoretizat şi practicat de revistele Alge şi Urmuz. Suprarealismul urmărea prin programul său pătrunderea artei în planul inconştientului, al visului, al delirului în care spaţiile umane scapă de controlul conştiinţei. Generatia a doua a suprarealiştilor români D.Trost şi Gherasim Luca scriu şi publică diverse manifeste, astfel încât curentul, care-şi consumase in anii treizeci vigoarea la

-28-

clasa a XII-a

Descarcat de pe site−ul ebacalaureat.ro

Paris, în 1947 îşi mută capitala la Bucureşti. Cel mai de seamă poet suprearealist român rămâne totuşi Gellu Naum, supranumit ultimul mare poet suprarealist european.

Suprarealismul în pictură. Fondatorii suprarealismului au fost poeţii. Termenul "Surréalisme" a luat naştere în anul 1917, când poetul Guillaume Apollinaire, înainte de a da la tipar piesa de teatru "Sânii lui Tyresias", îi schimbă subtitlul în ultima clipă din "dramă supranaturalistă" în "dramă suprarealistă". Scriitorul André Breton preia acest termen şi-l foloseşte într-un articol intitulat "Pentru Dada" (1920), pentru ca în 1922 să publice "Manifestul suprarealismului". Prin urmare, totul a început de la literatură, abia apoi suprarealismul îi va atrage pe artiştii care practică alte arte, pentru ca, în cele din urmă, să se schimbe percepţia asupra lumii care devine "albastră ca o portocală" (Paul Eluard).

În anul 1916, de la fereastra autobuzului în care se află, André Breton zăreşte la expoziţia organizată de o galerie de pe rue Boétier tabloul Creier de copil. Pânza al cărei autor este Giorgio De Chirico îl fascinează. După război Breton îi va cunoaşte pe Picabia, Duchamp, Max Ernst, cumpără tablouri şi îşi formează o bogată colecţie. În anul 1924, adresează o întrebare fundamentală: "Este, oare, posibilă o pictură suprarealistă?" La ceastă întrebare vor răspunde - fiecare în stil propriu - Max Ernst, Joan Miró, André Masson, Yves Tanguy, Salvador Dalí, René Magritte şi Paul Delvaux.

Aceste personalităţi sunt întregite de alţi artişti la fel de talentaţi, deşi mai puţin cunoscuţi, cum ar fi artista americană Kay Sage sau românul Victor Brauner.

Suprarealiştii îşi expun lucrările în timpul unor expoziţii ce vor deveni un loc şi o ocazie potrivite pentru orice fel de provocare care marchează caracterul revoluţionar al mişcării. "Când se spune despre suprarealişti că sunt pictori ai schimbării veşnice - explică în anul 1934 Max Ernst - nu trebuie să nr aşteptăm de la ei să-şi copieze pe pânză visele nocturne (nu ar fi decât un naturalism naiv şi descriptiv), şi nici ca fiecare dintre ei să creeze din elementele viselor lor propriul univers restrâns în care să se simtă bine sau să dea frâu liber agresiunii lor (aceasta ar fi o evadare în afara timpului).

Ba dimpotrivă înseamnă că fiecare are deplina libertate să se mişte cu îndrăzneală şi absolută dezinvoltură într-o zonă care se află la graniţa dintre lumea interioară şi cea exterioară care, deşi nu este foarte precisă, posedă o deplină realitate (suprarealitate!) fizică şi psihică."

Operele pictorilor suprarealişti sunt mărturie a căutărilor unor terenuri virgine, a unei lumi niciodată reprezentate până atunci, pe care suprarealismul doreşte să o descopere prin revoluţiua mentală ai cărei moştenitori mai suntem încă şi astăzi.

Pictorii expresionişti abstracţi americani, Jackson Pollock, Mark Rothko şi Arshile Gorky s-au inspirat enorm din suprarealism. Ideile suprarealiste se regăsesc totodată în operele sculptorilor Louise Bourgeois şi Alberto Giacometti.

*ABSTRACŢIONISMUL este denumirea pe care, începând cu cel de-al doilea deceniu al secolului al XX-lea, şi-o revendică o serie de tendinţe, de grupări, de creaţii - în general diverse, succedându-se nu fără o anumită atitudine polemică - care au la bază un protest împotriva academismului şi naturalismului, îndepărtând din imaginea plastică elementele lumii vizibile, redate până atunci de aşa zisă artă figurativă, şi aşezând în locul lor un sistem de semne, linii, pete, volume, ce ar trebui să exprime, în formă pură, acţiunea raţionalităţii şi sensibilităţii umane.

Plecând de la ideea că arta plastică, arhitectura şi muzica sunt prin excelenţă abstracte - ele presupunând în acelaşi timp o sumă de legături cu realul, şi fiind, de regulă, acceptate drept construcţii, ansambluri controlate de logică - primii artişti atraşi de abstracţionism îşi manifestă, cu un sentiment de eliberare, întraga încărcătură emoţională.

Arta abstractă apare aproape simultan în mai multe ţări europene, în preajma anului 1910. Printre primii reprezentanţi ai acestei tendinţe este Wassily Kandinsky, care, începând din 1910, pictează un ciclu de tablouri intitulate "Improvizaţii", şi publică un amplu studiu, "Über das Geistige in der Kunst" ("Despre spiritual în artă", 1911), ce a contribuit la afirmarea artei abstracte.

Arta abstractă înregistrează manifestări din cele mai diferite, dezvoltând şi extrapolând unele dintre aspiraţiile impresionismului, mai ales în domeniul culorii şi al accentului pus pe universul interior al artistului.

Trebuie amintite tablourile inspirate de muzică ale cehului Franz Kupka, tablourile italianului Alberto Magnelli, orfismul picturii lui Robert Delaunay, pictura sincronistă (juxtapunerea unor culori din spectru) propusă în 1912 de americanii Morgan Russel şi Stanton Macdonald-Wright, raionismul susţinut de Mihail Larionov şi Natalia Goncearova, neo-obiectivismul lui Aleksandr Rodcenko, suprematismul lui Kazimir Malevici, constructivismul promovat de Naum Gabo şi Anton Pevsner, neoplasticismul lui Piet Mondrian, expresionismul abstract, având centrul în New York, cu diverse tendinţe, printre care Action-painting practicat de Jackson Pollock, Robert Motherwell şi Willem de Kooning, sau Color-field-painting cu Mark Rothko, Arta informală reprezentată în Franţa de Georges Mathieu etc..

Expresionismul abstract cunoaşte şi în Europa o dezvoltare fructuoasă, influenţând pictura artiştilor francezi ca Nicolas de Staël, Pierre Soulages şi Jean Dubuffet. Expresia acestei tendinţe este dată de tachism (în franceză tache: pată). Printre cei mai importanţi reprezentanţi ai "tachismului" se numără Henri

-29-

clasa a XII-a

Descarcat de pe site−ul ebacalaureat.ro

Michaux şi Camille Bryen (Franţa), Antoni Tàpies (Spania), Alberto Burri (Italia), Wols (Germania), Jean-Paul Riopelle (Canada).

Arta abstractă, ca mişcare artistică cu identitate istorică, se face ecoul unui fenomen mai general, în condiţiile prefacerilor sociale şi ale realităţilor erei tehnologice şi, sub diferite forme, nume şi explicaţii, rămâne o constantă a artei contemporane.

Politici educationale

Politici educationale In secolul XIX. Propagarea revoluţiei industriale, dezvoltarea economică, urbanizarea, dar şi afirmarea statelor naţionale au făcut ca, în secolul XIX, guvernele să acorde o atenţie sporită educaţiei şi învăţământului. Dezvoltarea învăţământului a fost însoţită, în întreaga Europă, de modernizarea programelor şcolare, a manualelor, ca şi de creşterea constantă a numărului de elevi. De o atenţie deosebită s-a bucurat învăţământul primar şi cel secundar, introducerea gratuităţii şcolare primare, reducerea analfabetismului, dezvoltarea învăţământului de stat. În unele ţări, de pildă în Franţa, au fost luate măsuri în vederea laicizării învăţământului – Legea Guizot* (1833). Totodată, obiectivele educaţiei şcolare erau acelea de a asigura formarea unor cetăţeni devotaţi statului căruia îi aparţineau.

Politici educationale In spatiul românesc. Dacă în secolul XVIII, în Principate, cursurile şcoalre erau susţinute îndeosebi în limba greacă, de la începutul secolului următor s-a trecut la promovarea învăţământului în limba română, un rol deosebit în acest sens revenindu-le lui Gheorghe Asachi în Moldova (fondatorul şcolii de la Trei Ierarhi, Iaşi) şi lui Gheorghe Lazăr în Ţara Românească (Şcoala de la Sfântul Sava, Bucureşti).

Reţeaua şcolară urbană şi rurală s-a dezvoltat în urma adoptării unei legislaţii menite a încuraja modernizarea învăţământului. Prima lege specială adoptată în timpul domniei lui A.I.Cuza introducea învăţământul primar obligatoriu şi gratuit. Acesteia i s-a adăugat mai târziu legea iniţiată de Spiru Haret (1898), susţinătorul celei mai cuprinzătoare reforme şcolare din România modernă.

Învăţământul superior din a doua jumătate a secolului XIX a fost reprezentat de instituţii de prestigiu precum Universităţile din Iaşi (1860), Bucureşti (1864), Cluj (1871) şi Cernăuţi (1874).

Şcoala şi educatia In secolul XX. Evoluţia regimurilor politice, ca şi formarea noilor state europene după Primul Război Mondial au determinat guvernele să acorde atenţie sporită mediului şcolar şi educaţiei în general. Legislaţia şcolară din perioada interbelică a pus accentul pe răspândirea ştiinţei de carte, pe construirea de şcoli noi şi dezvoltarea învăţământului secundar şi superior. În acelaşi timp, mai ales din anii 1920, s-au înmulţit şcolile tehnice şi de meserii, învăţământul răspunzând astfel nevoilor crescute nevoile crescute ale industriei în privinţa mâinii de lucru calificate.

Politica educaţională a fost abordată diferit în statele democratice faţă de cele totalitare. În acestea din urmă, educaţia avea ca scop manipularea cetăţenilor şi transformarea lor în supuşi devotaţi, lipsiţi de voinţa de a se opune regimului politic. În Italia fascistă, în Germania nazistă, în URSS, sau, după Al Doilea Război Mondial, în statele europene cu regimuri comuniste, şcoala a reprezentat şi un mijloc de înregimentare a tinerilor în structurile sistemului totalitar.

În perioada postbelică, evoluţia învăţământului s-a caracterizat prin creşterea alocărilor bugetare pentru domeniul educaţiei, sporirea numărului elevilor şi al absolvenţilor cu studii medii şi superioare, preocuparea constantă pentru dezvoltarea educaţiei permanente, a educaţiei pentru cetăţenie democratică (îndeosebi după 1989), pregătirea tinerilor pentru societatea bazată pe cunoaştere.

*Legea Guizot (1833) – prevedea ca instrucţia primară să fie asigurată de comune; efectele legii sunt însă limitate: refuză obligativitatea, considerată contrară libertăţii familiilor şi limitează gratuitatea la cei săraci.

**În Belgia, liberalizarea învăţământului divizează pentru mult timp ţara. Liberalii nu se ating, totuşi, de învăţământul primar, însă legea din 4 iulie 1849 asupra învăţământului superior decide că juriile de examinare, alcătuite, în proporţie de 50%, din profesori liberi şi profesori de stat, vor fi alese de către ministru. Se asistă la o laicizare treptată a învăţământului în Belgia.

-30-

clasa a XII-a

Descarcat de pe site−ul ebacalaureat.ro

C . I D E N T I T A T E N A Ţ I O N A L Ă

I. ELEMENTE DEFINITORII

Context

Termenul „naţional” a fost formulat în epoca de glorie a unei construcţii identitare, când prin cultura naţională se percepea mai cu seamă descoperirea unui strat fundamental al unei comunităţi dincolo de orice influenţe ori confluenţe. Descrierea etnografică, discursul despre etnogenezele diverselor comunităţi, diferenţele psiho-lingvistice etc., a concurat pentru diversificarea a cât mai multe asemenea entităţi naţionale, apărate de organisme statale, care se legitimau pe o comunitate culturală solid ancorată în realitatea culturală. Europa modernă a avut drept principiu iniţial de organizare, ideea naţională.

Europa natiunilor

Termenul de „naţiune” are o vechime de peste două milenii. În antichitatea romană, care cuprindea, la un moment dat, toată lumea civilizată a bazinului mediteranean, cuvântul „natio” însemna naştere, rasă, neam, popor etc., adică un grup de oameni, o comunitate mai mare, ai cărei membri erau legaţi de la început prin originea lor comună. La aceasta s-au mai adăugat, cu timpul, şi alte elemente ca: limba (graiul vorbit), datinile, portul, zeii comuni (religia), ocupaţiile etc. După răspândirea creştinismului şi mai ales după oficializarea sa în Imperiul roman, naţiunile îi desemnau uneori pe păgâni. „Nationes” puteau să fie, la unii autori, triburile străine, seminţiile barbare, diferite clanuri, triburi sau uniuni de triburi.

În evul mediu s-au moştenit, în general, sensurile antice ale termenului naţiune dar i s-au alăturat pe alocuri şi ideea de putere, autoritate (statală) privilegiu şi chiar suveranitate. De aceea, grupurile privilegiate, elitele recunoscute, cu acces la conducere (cu rol politic) şi cu individualitate etnică precizată, au fost numite pe alocuri naţiuni. De aici s-a tras concluzia că popoarele ajung la stadiul de naţiuni doar atunci când obţin o coeziune sporită şi o anumită conştiinţă a existenţei lor. (pe baza originii, limbii, confesiunii, tradiţiilor, culturii etc., comune), chiar dacă această conştiinţă nu este generală, adică nu o au toţi indivizii grupului respectiv şi nu se manifestă permanent.

Adevărata naştere a unei naţiuni are loc atunci când un grup de indivizi declară că ea există şi încearcă să o demonstreze. Cele dintâi exemple nu apar mai devreme de secolul XVIII, înainte neexistând nici o naţiune în sens modern, adică politic. Ideea de naţiune în sine se înscrie într-o revoluţie ideologică faţă de epocile anterioare. Acum naţiunea este concepută ca o comunitate largă, unite prin legături care nu sunt nici de supunere faţă de acelaşi suveran, nici de apartenenţă la aceeaşi religie ori clasă socială. Ea însoţeşte dezvoltarea producţiei, lărgirea pieţelor şi intensificarea schimburilor comerciale, fiind totodată contemporană cu apariţia de noi grupuri sociale. Naţiunea a fost elaborată în strânsă legătură cu două idei: fericirea şi democraţia.

Caracteristicile identitatii nationale

Identitatea naţională este legată de ideea de naţiune şi de cea de stat-naţiune. Există mai multe puncte de vedere în legătură cu momentul şi cu condiţiile istorice ale apariţiei identităţii naţionale. Identitatea naţională se caracterizează prin următoarele elemente:

−limba, aspect esenţial al identităţii naţionale;

−cultura naţională, realizări în domeniul literaturii, artei, ştiinţei, tehnicii etc.;

−setul de valori care este împărtăşit de o anumită naţiune;

−religia;

−simbolurile naţiunii respective (steag, imn, personalităţi istorice şi culturale, realizări de referinţă etc.);

−teritoriul istoric, istoria, instituţiile simbol (parlament, bancă naţională, monarhie – în anumite state etc.).

Identitate româneasca. Identitatea românească are ca fundament limba română, în care s-au realizat lucrări de referinţă ale culturii noastre, în special în secolele XIX-XX. Ea include un teritoriu care depăşeşte graniţele statului naţional. Valorile cele mai des citate, care îi caracterizează pe români sunt legate de toleranţă, răbdare, spirit diplomatic. Religia majorităţii românilor este creştinismul ortodox, care a contribuit la păstrarea identităţii româneşti de-a lungul istoriei.

-31-

clasa a XII-a

Descarcat de pe site−ul ebacalaureat.ro

Simboluri nationale româneşti.

Steagul tricolor (roşu-galben-albastru). Pentru prima dată cele trei culori au fost reunite în timpul domniei lui Alexandru D. Ghica (1834). În aprilie 1848, la Blaj, tricolorul a fost arborat pentru prima dată având deviza „VIRTUS ROMANA REDIVIVA”. Steagul tricolor a fost adoptat de revoluţionarii din Ţara Românească, prin decretul guvernului provizoriu din 14 iunie 1848. În timpul domniei lui A.I.Cuza, tricolorul a devenit steagul naţional. Stema lipită pe steag a cunoscut mai multe variante până la actuala formă care îmbină semnele heraldice ale provinciilor istorice româneşti.

Imnul naţional (Deşteaptă-te române!). Muzica a fost compusă de Anton Pann, iar versurile de Andrei Mureşanu (1848).

Moneda naţională este leul. Încă din timpul domniei lui Cuza s-a încercat introducerea monedei naţionale cu numele de romanat, tentativă eşuată. În perioada domniei lui Carol I a fost adoptată moneda naţională cu numele de „leu” (1867), afirmându-se suveranitatea naţională. Denumirea provine de la talerul olandez de argint care circula în secolul XVII pe teritoriul Ţărilor Române, având gravat un leu pe avers.

Ziua naţională este 1 Decembrie; la această dată în 1918 s-a încheiat procesul de desăvârşire a statului naţional român, prin unirea Transilvaniei cu România.

Crearea identitatii nationale

Din punct de vedere obiectiv, identitatea este starea unei entităţi de a fi ceea ce este, păstrându-şi în acelaşi timp caracteristicile fundamentale, care-i conferă individualitate. Din punct de vedere subiectiv, identitatea este conştientizarea apartenenţei la un grup social, politic, religios, etnic etc., bazată pe un sentiment de comunitate (geografică, lingvistică, culturală etc.) şi care antrenează anumite comportamente specifice. Identitatea naţională presupune conştientizarea individuală şi colectivă a apartenenţei la o naţiune. Discursul identităţii naţionale s-a construit în timp printr-un anume mod de a prezenta trecutul şi istoria naţională în raport cu alte istorii naţionale, regionale sau locale. Termeni ca memorie colectivă sau patrimoniu naţional au fost adesea utilizaţi în discursul identitar.

Există astăzi două mari categorii de definiţii acceptate pentru naţiune, o definiţie etnică şi o definiţie civică.

Naţiunea etnică pune accent pe unitatea culturală, fiind un produs geo-istoric însemnând cultură, obiceiuri, istorie, pentru identificarea strămoşilor, la memoria colectivă şi datoria transmiterii mai departe a patrimoniului naţional constituiau comandamente ale începutului de secol XIX. Modalităţile de afirmare a identităţii etnice urmăreau, pe lângă apelul la istorie, construirea limbii naţionale, ridicarea de monumente istorice, punerea în valoare a folclorului, a costumelor tradiţionale şi a artei naţionale.

Naţiunea civică pune accent pe voinţa membrilor unei comunităţi de a trăi împreună. Revoluţia franceză a dovedit întregii Europe că dobândirea suveranităţii politice de către o naţiune nu era nici o utopie, nici un ideal situat într-un viitor nedeterminat. Dobândirea libertăţilor politice de către toţi cetăţenii prin desfiinţarea privilegiilor feudale a determinat pe francezi să apere cu entuziasm cuceririle revoluţiei. „La Marseillaise” (Cântecul de război pentru armata Rinului) a trezit ecouri neaşteptate în rândul francezilor, devenind apoi imn naţional. Marşul victorios al armatelor franceze prin Europa a îngemănat definitiv naţiunea cu patria. De acum încolo, salvarea şi apărarea patriei nu mai erau aşteptate din partea prinţilor, oricând în stare să practizeze cu duşmanul, potrivit propriilor interese, ci din partea avântului naţiunii, ajunsă la conştiinţa de sine.

II. EVENIMENTE ŞI PROCESE ISTORICE

Mişcari nationale In prima jumatate a secolului XIX

În zona Balcanilor se dezvoltă după 1815 primele mişcări naţionale, care pun în cauză Actul Final al Congresului de Pace de la Viena. Zona Balcanilor formează un veritabil mozaic etnic dar între provinciile din zona respectivă există o anumită unitate dată de religia ortodoxă.

În 1821 grecii încep lupta de eliberare naţională prin răscoala antiotomană condusă de Alexandru Ipsilanti şi sprijinită de Rusia. În ianuarie 1822 Grecia îşi proclamă independenţa la care turcii răspund cu masacrarea a 22 000 de greci din insula Chios. Masacrul de la Chios determina intervenţia puterilor Europei. Imperiul Otoman a fost nevoit să recunoască statul grec prin Tratatul de la Adrianopol din 1829. La 3 tebruarie 1830 ia naştere statul naţional grec. Mişcarea naţională s-a extins în perioada următoare. Apar tot mai multe societăţi secrete: „carbonarii” în Italia, „communeros” în Spania, „Burchenschaften” în statele germane, „Frăţia” în Ţara Românească, care vor impulsiona mişcarea liberală şi naţionalistă.

-32-

clasa a XII-a

Descarcat de pe site−ul ebacalaureat.ro

În 1830 în Belgia izbucneşte o revoluţie burgheză şi naţională împotriva hotărârii marilor puteri din 1815, de unire cu Olanda. Congresul belgian a proclamat independenţa Belgiei la 4 octombrie 1830, independenţă recunoscută de Olanda în 1839.

Aspiraţiile naţionale au avut rol deosebit în Imperiul Habsburgic în timpul revoluţiilor de la 1848. Ele au determinat fie o mişcare de desprindere a naţiunilor dintr-un imperiu formându-se state naţionale – cazul Imperiului Habsburgic – fie una de reunire într-un stat naţional a unor unităţi statale separate (Germania), fie mixtă, de desprindere de sub dominaţia străină şi de reunire (Italia, România).

Uniticãri statale

Problema României. După 1848 în centrul vieţii politice şi social-culturale a Principatelor Române se află ideea Intãptuirii unitãtii nationale. Situaţia internaţională de după rãzboiul din Crimeea (1853-1856) devine favorabilă îndeplinirii acestui ideal. Unirea Principatelor Române este luată în discuţia Congresului de Pace de la Paris din 1856, devenind o problemă europeană. Marile puteri au hotărât aici consultarea românilor cu privire la unire, prin intermediul unor adunări ad-hoc. Acestea, convocate în vara anului 1857 la Bucureşti şi Iaşi, se pronunţă în unanimitate pentru unirea Principatelor Intr-un singur stat sub numele de România. Ignorând propunerile adunărilor, Conventia de la Paris din 1858 a trasat un cadru incomplet pentru unirea celor două Principate Române. Trecând peste prevederile Convenţiei şi impunându-şi propria voinţă românii aleg, la 5 ianuarie 1859 (Moldova) şi la 24 ianuarie 1859 (Ţara Româneascã) pe Alexandru Ioan Cuza drept unic domnitor. Alegerea aceluiaşi domnitor în ambele Principate a avut rolul hotărâtor în înfăptuirea unirii.

Problema Italiei. Unificarea Italiei s-a realizat în mai multe etape, prin mijloace diterite: rãzboi, actiune revolutionarã şi diplomatie. Iniţiativa unificării politice a aparţinut Piemontului, al cărui rege, Victor Emanuel al II-lea (1849-1878) se bucura de sprijinul naţionaliştilor italieni. Artizanul acesteia a fost însă Camillo Cavour, devenit prim-ministru în 1852. Prima etapă – rãzboiul contra Austriei pentru eliberarea nordului Italiei. Cavour a obţinut promisiunea de sprijin din partea Franţei. Armata franco-piemonteză îi învinge pe austrieci la Magenta şi Solferino. Prin pacea încheiată, Piemontul elibereazã Lombardia, dar Venetia rãmâne austriecilor. Franţa primea în schimb Nisa şi Savoia. A doua etapă este reprezentată de cele douã actiuni revolutionare: ducatele Parma, Modena, Romagna şi Toscana care au răsturnat vechiul regim şi s-au unit cu Piemontul, iar apoi s-a declanşat o revoluţie naţională în Sicilia care aparţinea regatului Neapole. Sub conducerea lui Giuseppe Garibaldi 1000 de voluntari au eliberat Sicillia şi apoi Neapole, care s-au unit cu Piemontul. Noul stat italian care reunea cea mai mare parte a teritoriilor italiene l-a proclamat rege al Italiei pe Victor Emanuel II. Rãmâneau In atara statului italian Venetia, deţinută de habsburgi şi Statul papal, apărat de francezi. În 1866, când izbucneşte războiul dintre Prusia şi Austria, Italia se aliază cu Prusia şi în urma victoriei asupra Austriei, Italia obţine Veneţia. Unificarea Italiei se încheie în 1870 când trupele franceze se retrag din Roma care este proclamată capitala statului italian.

Problema Germaniei. Unificarea statului german a fost pregătită economic prin unificarea vamală (Zollverein) iniţiată de Prusia în 1828, la care au aderat cea mai mare parte a statelor germane. Austria dorea ca unificarea statelor germane să se realizeze sub egida sa. Rivalitatea dintre Austria şi Prusia a dominat procesul de unificare a Germaniei. Unificarea, susţinută de cancelarul Otto von Bismarck, s-a realizat în urma a trei rãzboaie initiate de Prusia (1864, 1866, 1870-1871 – unificare prin fier şi sânge). Primul, în 1864, Impotriva Danemarcei, pentru ducatele Schlleswig şi Hollstein. Prusia, aliată cu Austria, declară război Danemarcei, pe care o înving. Danemarca cedează cele două ducate, care sunt împărţite între Prusia şi Austria. În 1866 izbucneşte conflictul dintre Prusia şi Austria, din care victorioasă iese Prusia, în bãtãlia de la Sadowa (3 iulie 1866). Prin tratatul de la Praga, din august 1866, Austria este exclusă din Confederaţia Germană. Prusia pune bazele Confederaţiei Germane de Nord. Din Confederaţie nu fac parte statele din sud, care erau susţinute de Franţa. Unificarea se încheie în urma rãzboiului dintre Prusia şi Franta (1870- 1871). Armata franceză suferă o umilitoare înfrângere şi capitulează la Sedan (2 septembrie 1870). Statele germane din sud intră în Confederaţie. Momentul care marchează practic încheierea procesului de unificare a fost încoronarea la 18 ianuarie 1871, în Sala Oglinzilor de la Versailles, a lui Wilhelm I, ca împărat (kaiser) al celui de-Al II-lea Reich German. Germania anexa şi două provincii franceze: Alsacia şi Lorena.

După 1871 ideea naţională şi-a schimbat în parte esenţa. În anumite state (Franţa, Germania) ideea naţională a fost exacerbată ajungându-se uneori până la şovinism şi xenofobie. La alte popoare, îndeosebi la cele care luptau pentru constituirea statelor naţionale sau desăvârşirea unităţii naţionale (polonezi, români, cehi şi slovaci, slavii sudici), naţionalismul îşi păstrează forma romantică şi liberală.

-33-

clasa a XII-a

Descarcat de pe site−ul ebacalaureat.ro

Mentinerea imperiilor multinationale la stârşitul secolului XIX şi Inceputul secolului XX a tãcut ca problema nationalã sã devinã tot mai tensionatã.

III. CONEXIUNI ISTORICE ŞI CONCLUZII

Din perspectivă politică, concepte precum „naţiune”, „naţionalism” sau „identitate naţională” au fost şi sunt încă în centrul proiectelor politice ale lumii moderne şi contemporane. În mod cert, lupta pentru afirmarea identităţii naţionale reprezintă dominanta secolului XIX şi a avut fundamente etnice. Italienii, germanii, românii, dar şi multe alte popoare ale Europei au încercat să să reunească în graniţele aceluiaşi stat. A fost momentul în care, sub influenţa scriitorilor romantici şi a artiştilor militanţi, s-a creat un sentiment de solidaritate care mergea dincolo de orice alte interese. Asocierea ideilor de libertate şi de naţiune a creat o fantastică emulaţie în rândul popoarelor europene şi a împins aproape întreaga Europă spre revoluţia paşoptistă. Revoluţia romantică nu a putut face faţă forţei militare concentrate împotriva sa. Ideea de naţiune a rămas însă şi a dat roade câţiva ani mai târziu. Trecând de la romantism la realism, germanii şi italienii îşi vor realiza obiectivul naţional utilizând aceeaşi armă a războiului. La rândul lor, românii folosesc contextul internaţional favorabil creat de un alt război, şi prin dubla alegere a lui A.I.Cuza fac primul pas spre statul naţional. În 1867, ungurii obţin un statut preferenţial în cadrul Imperiului Habsburgic, în cazul polonezilor verdictul fiind însă încă o dată amânat, ca şi în cel al popoarelor din Balcani.

Odată constituite, statele-naţiune au promovat la sfârşitul secolului XIX un alt tip de naţionalism, cel al dominaţiei şi cuceririi. Este acel tip care creează ierarhii între naţiuni şi chiar neagă dreptul şi existenţa altor naţiuni. În mod paradoxal, curentul apare în Franţa, este cunoscut şi în Anglia şi Rusia, dar va fi împins până la extrem în Germania, unde va îmbrăca forme agresive, xenofobe şi antisemite. Noul context politic internaţional blochează dorinţa de emancipare a popoarelor slave din Imperiul Habsburgic (cehi, slovaci, sloveni, croaţi, polonezi) sau a românilor din Transilvania. În aceeaşi situaţie se găseau şi finlandezii, polonezii sau locuitorii statelor baltice, precum şi celelalte popoare incluse în Imperiul ţarist. Deşi în evident declin, şi Imperiul Otoman continua să blocheze aspiraţia spre independenţă a popoarelor balcanice.

Confruntarea dintre „naţiunile dominante”, pe de o parte, şi aspiraţia spre libertate a naţiunilor dominate, pe de altă parte, a condus spre declanşarea Primului Război Mondial. Nu întâmplător, unul dintre principiile care au stat la baza noii lumi a fost acela al dreptului tuturor popoarelor la autodeterminare. În fapt însă, deşi pacea de la Versailles recunoaşte aspiraţiile naţionale, nu face acest lucru decât pentru puterile învingătoare, creând astfel dorinţa de revanşă.

După cel de-al Doilea Război Mondial, ideea de naţiune etnică intră într-un con de umbră, fiind tot mai mult asociată conflictelor armate, mondiale sau regionale, care au devastat secolul XX. În locul său este pusă naţiunea civică, care ignoră originea etnică şi evidenţiază calitatea de cetăţean al unui stat.

Schimbarea de perspectivă este impusă de evidenţa că pretenţia existenţei unor naţiuni pure din punct de vedere etnic a devenit o iluzie în condiţiile globalizării şi ale circulaţiei tot mai intense a forţei de muncă fără să se ţină cont de graniţele etnice. Departe de a soluţiona problematica naţională, crearea unor entităţi politice suprastatale precum Uniunea Europeană a creat o nouă problemă: aceea a respectării identităţii naţionale a cetăţenilor săi. Acest context poate conduce la una din următoarele finalităţi – revigorarea sentimentului naţional sau dispariţia treptată a naţiunilor şi, implicit, a problemei naţionale.

-34-

clasa a XII-a

Descarcat de pe site−ul ebacalaureat.ro

D . I D E N T I T A T E E U R O P E A N Ă

I. ELEMENTE DEFINITORII

Context

Ideea europeană este mai veche; mulţi văd ideea europeană transpunându-se în apariţia unor creaţii politice care au cuprins o mare parte a continentului (Imperiul Roman, Imperiul Carolingian, Imperiul napoleonian etc.). Ideea europeană este întâlnită în utilizarea termenului de „creştinătate” de-a lungul Evului Mediu. La sfârşitul secolului XVII şi începutul secolului XVIII este utilizat termenul de „Europa”. Oameni de cultură şi oameni politici au acţionat pentru transpunerea în practică a ideii europene. Baza identităţii europene o constituie civilizaţia greacă, alcătuirea politică romană şi creştinismul. De-a lungul istoriei, această identitate s-a îmbogăţit cu valori diverse ţinând de existenţa statului de drept, a democraţiei, respectului pentru drepturile omului, supremaţiei legii, economiei libere de piaţă şi concurenţei loiale etc.

Caracteristicile identitãtii europene

1.Identitatea politică. Nu ne putem însuşi încă acest lucru, pentru că identitatea politică presupune existenţa într-un context istoric a unei forme de organizare politică – existenţa unui stat, ori, cel puţin în contextul istoric în care ne aflăm azi acest „stat european” încă nu există. Uniunea Europeană este în acest moment mai mult o formă de legătură economică şi socio-profesională a statelor europene. Cu toate acestea procesul de realizarea a unei superstructuri politice europene a fost demarat în 1950 şi continuă şi în prezent.

2.Identitatea culturală. Cultura europeană se raportează la idei şi valori comune încă din Evul Mediu. În special în secolul XX, se poate vorbi de curente culturale comune culturilor europene.

3.Identitatea economică. Iniţial, Comunităţile Europene au avut ca obiectiv realizarea unei mari pieţe comune europene, ridicarea tuturor obstacolelor din calea circulaţiei persoanelor, mărfurilor şi capitalurilor. Integrarea economică a statelor europene a sporit odată cu introducerea monedei comunice, euro.

4.Simbolurile constituie o manifestare a identităţii europene: steagul european (albastru, 12 stele, 12=simbolul perfecţiunii), imnul Europei (Oda bucuriei, parte din Simfonia a IX-a a lui Beethoven, pe versurile poetului Schiller), moneda europeană (euro – a intrat în vigoare de la 1 ianuarie 2002 în majoritatea statelor europene), ziua Europei (9 Mai – data face referire la lansarea Planului Schuman, care a pus bazele UE), paşaportul european (lansat în 1986), oraşele europene (legate de anumite evenimente din istoria UE – Paris, Roma, Bruxelles, Maastricht; legate de locuri oficiale, sedii de instituţii publice europene – Strasbourg, Bruxelles, Luxemburg; „capitale culturale” – în 2007, Sibiu).

II.EVENIMENTE ŞI PROCESE ISTORICE

Ideea europeanã panã la Al Doilea Rãzboi Mondial

Proiectul uniunii pan-europene. Originar din fostul Imperiu Austro-Ungar, Richard de Coudenhove- Kalergi s-a afirmat în perioada interbelică prin eforturile de a promova ideea unităţii europene. Concepţiile sale au fost publicate în 1922 (Pan-Europa, un proiect) şi în 1923 (manifestul Pan-Europa). Scopul urmărit de Coudenhove era de a transforma Europa într-o putere mondială, pentru a face faţă concurenţei reprezentate în epocă de SUA, URSS şi M.B.

Proiectul uniunii pan-europene se baza pe reconcilierea franco-germană, care ar fi urmat să devină nucleul noii structuri politico-teritoriale. Totodată, în cadrul uniunii, toate statele membre aveau să se bucure de aceleaşi drepturi, într-o egalitate deplină.

Primul congres al uniunii pan-europene preconizate de Kalergi a avut loc la Viena, în 1924, la acest eveniment participând peste 2000 de invitaţi, din 24 de state de pe continent. Declanşarea celui de-Al Doilea Război Mondial a dus la întreruperea acestui plan.

Planul uniunii federale europene. La 5 septembrie 1929 (cu ocazia celei de-a X-a Adunări a Societăţii Naţiunilor), ministrul de externe francez, Aristide Briand, şi-a prezentat la Geneva intenţiile privind crearea

-35-

clasa a XII-a

Descarcat de pe site−ul ebacalaureat.ro

unei uniuni regionale europene – limitată iniţial la cooperarea economică dintre statele membre şi extinsă apoi în domeniul politic, social, cultural. Uniunea propusă de Briand urma să cuprindă întregul spaţiu european, până la frontierele URSS şi să se bazeze pe respectarea suveranităţii fiecărui stat membru.

Ideea a fost susţinută şi de Gustav Stresemann, ministru de Externe german, adept, ca şi Briand, al reconcilierii franco-germane. În anul următor, el a prezentat în Adunarea Generală a Societăţii Naţiunilor un Memorandum (Memorandumul Léger-Briand) al guvernului francez, privind o nouă construcţie europeană. A fost adoptată chiar o rezoluţie, care prevedea constituirea Uniunii Federale Europene.

La 19 septembrie 1946, W.Churchill a lansat la Zürich ideea creării unei familii europene sub denumirea de Statele Unite ale Europei.

Constructia europeanã dupã Al Doilea Rãzboi Mondial

După cel de-Al Doilea Război Mondial derularea Planului Marshall, înfiinţarea Organizaţiei Europene pentru Cooperare Economică (OECE) şi constituirea NATO au asigurat cadrul reconstrucţiei Europei Occidentale şi al înfăptuirii unităţii sale.

La 5 mai 1949, zece state vest-europene (Belgia, Danemarca, Franţa, Irlanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Olanda, Norvegia, Suedia) au pus bazele Consiliului Europei, cu sediul la Londra.

Activitatea Consiliului Europei a fost coordonată de două organisme: Consiliul de Miniştri, alcătuit din reprezentanţi ai guvernelor ţărilor membre şi Adunarea Parlamentară, cu sediul la Strasbourg, organ consultativ cu atribuţii care vizau apărarea drepturilor omului, dezvoltarea democraţiei, creşterea calităţii vieţii, apărarea păcii prin cooperare etc.

Oamenii politici ai vremii au socotit că făurirea unităţii europene este posibilă mai întâi prin integrare economică. Iniţiatorii aceste integrări au fost francezii Jean Monnet şi Robert Schuman.

La 9 mai 1950, a fost lansată Declaraţia Schuman, pe baza căruia a fost semnat Tratatul de la Paris

(18 aprilie 1951), prin care s-a constituit Comunitatea Economică a Cărbunelui şi Oţelului (CECO). Declaraţia Schuman a reprezentat piatra fundamentală a noii construcţii europene şi a avut la bază 4

principii fundamentale:

-asigurarea păcii politice şi a reconstrucţiei economice;

-acţiuni comune ale Franţei şi Germaniei, care să conducă spre o reconciliere istorică;

-asigurarea cooperării între naţiunile europene;

-convergenţa intereselor popoarelor europene.

CECO a fost condusă de o Înaltă Autoritate, al cărei preşedinte a devenit Jean Monnet.

La 25 martie 1957, prin Tratatul de la Roma, s-au pus bazele Comunităţii Economice Europene (CEE) sau Piaţa Comună, statele fondatoare fiind: Franţa, Germania Federală, Italia, Belgia, Olanda,

Luxemburg. Ea îşi propunea:

-realizarea liberei circulaţii a forţei de muncă şi a capitalurilor;

-adoptarea unui tarif vamal extern comun;

-înfiinţarea unei bănci europene pentru investiţii;

-stabilirea unor politici comune în domenii strategice precum agricultura, comerţul, transporturile, concurenţa etc.

Procesul de consolidare a cooperării europene s-a amplificat prin înfiinţarea Comunităţii Europene pentru Energie Atomică (EURATOM), în baza unui tratat semnat în aceeaşi zi şi tot la Roma.

În 1967, cele trei comunităţi europene (CECO, CEE şi EURATOM) au fuzionat într-o singură agenţie: Comunitatea Europeană.

Următorul pas a fost semnarea Actului Europei Unice, din 1986, care a deschis calea spre libera circulaţie a bunurilor, serviciilor, capitalului şi persoanelor în cadrul Comunităţii. Începând cu 1 ianuarie 1993, orice cetăţean al unei ţări membre a CE avea dreptul de a se stabili, munci, cumpăra sau vinde mărfuri în orice altă ţară membră, fără un permis special sau alte restricţii.

Parteneriatul franco-german s-a pronunţat tot mai tranşant pentru federalizarea continentului în formula SUE. O influenţă deosebită în acest sens a fost exercitată de Jacques Delors, în calitate de preşedinte al Comisiei Europene, care propunea o uniune politică-socială şi mai strânsă. Drumul spre realizarea acestui proiect nu a fost lipsit de dificultăţi. Marea Britanie, prin primul-ministru, Margaret Thatcher, a manifestat serioase rezerve, această atitudine constituiind unul dintre motivele pentru care a trebuit să cedeze locul lui John Major.

Consolidarea pieţei comune prin semnarea Actului Unic European a fost continuată prin semnarea Tratatului de la Maastricht, la 7 tebruarie 1992, prin care se făcea trecerea de la Comunitatea Europeană la Uniunea Europeană (tratatul a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993). El direcţionează, pe lângă uniunea monetară, noile politici comune: cetăţenia europeană, politica externă şi de securitate comună.

-36-

clasa a XII-a

Descarcat de pe site−ul ebacalaureat.ro

III. CONEXIUNI ISTORICE ŞI CONCLUZII

La mijlocul anilor ’90, după niciun secol de existenţă, statul naţional constituit pe baze etnice îşi demonstrase avantajele, dar şi limitele. Elanul revoluţionar specific secolului XIX s-a aflat la originea modernizării Europei, dar excesele au generat cele mai mari catastrofe ale umanităţii, cele două războaie mondiale. Harta politică a Europei a fost reconfigurată, răspunzând unor mai vechi nevoi de identitate naţională, dar au fost frecvente situaţiile în care statele naţionale s-au ridicat unul împotriva celuilalt. Închis în propriile graniţe, statul naţional nu mai răspundea nici nevoilor dezvoltării economice. Statelor europene le era tot mai greu să facă faţă concurenţei cu alte zone economice, în special cu cea nord-americană.

Soluţia imaginată de europeni a fost una deosebit de îndrăzneaţă pentru contextul politic al acelui moment istoric: unitatea. Ideea în sine nu era nouă. Au existat numeroase încercări de a pune lumea europeană sub semnul unor valori comune şi al unei conduceri comune. Primele tentative temporar reuşite aparţin antichităţii greco-romane, civilizaţia din care şi azi mulţi europeni îşi revendică identitatea. I-a urmat încercarea de creare a Europei creştine, stindard sub care generaţii întregi de cavaleri şi oameni politici au luptat împotriva „necredincioşilor”. Animaţi de valori mai curând seculare, suveranii Franţei încearcă în două rânduri să se impună în fruntea unei Europe unite (Regele Soare şi Napoleon Bonaparte). Proiectele politice au fost dublate de cele culturale, Europa încercând în mai multe rânduri să se autodefinească fie pe principiile umanismului şi raţionalismului, fie pe cele ale libertăţii şi democraţiei.

Situaţia în care se află Europa la mijlocul secolului XX a impus cu necesitate parcurgerea drumului de la intenţie la realitate. Măsurile de ordin administrativ au făcut ca procesul de integrare a statelor europene să ajungă la un nivel foarte avansat care a presupus dezvoltarea unei largi zone economice de liber schimb ce include în acest moment 27 de state membre care funcţionează pe principiile de mişcare a bunurilor, serviciilor şi capitalurilor, a persoanelor. În afară de interesele dictate de competiţia economică, se mai află ceva în spatele construcţiei europene? Răspunsul dat a fost în general pozitiv şi s-a referit la existenţa unei identităţi europene. Adică a unui set de valori comune, a unor idei forţăcare au traversat istoria Europei. Prima dintre acestea ar fi ideea de libertate. Invocată încă din Renaştere, nevoia de libertate a fost consacrată prin Declaraţia drepturilor omului şi ale cetăţeanului. Istoria Europei este una a luptei pentru libertate, a ţăranilor, a oraşelor sau a naţiunilor. Din secolul XIX, societatea europeană se concentrează pe obţinerea libertăţii de opinie şi a libertăţii presei, a libertăţii individuale şi a dreptului la vot pentru tot mai largi categorii sociale.

Criza liberalismului şi punerea sa în discuţie de către opţiunile autoritariste şi colectivist-corporatiste (fascismul, comunismul) a semnalat limitele acestei doctrine, indicând necesitatea regândirii ei. Dar anii

’80-’90 au propulsat în avanscena social-politică drepturile omului şi ale cetăţeanului. Din acest moment, Europa şi-a pus întreaga experienţă şi pricepere în slujba cetăţenilor, conceptelor de libertate şi democraţie adăugându-li-se cele de toleranţă şi diversitate, acceptarea valorilor celuilalt, pacea.

-37-

clasa a XII-a

Descarcat de pe site−ul ebacalaureat.ro

-Partea I- Ideologii şi

practici politice în Europa

secolului XX

„Democralia a trecut ultima şi cea mai grea dintre probe şi triumfä acum In Intreaga lume”, declara, la sfârşitul Primului Räzboi Mondial, omul politic italian Giovanni Giolitti, unul dintre principalii reprezentanli ai liberalismului In Italia. Giolitti se Inşela, deoarece pe ruinele Imperiului Ţarist apäruse deja, In octombrie 1917 primul regim totalitar al secolului XX — cel sovietic -, iar In deceniile urmätoare regimuri totalitare, fasciste sau comuniste, se vor instaura In numeroase läri din Europa, Asia şi America Latinä. Partidele şi regimurile totalitare au fost principalii adversari ai drepturilor omului şi democraliei Intre 1917 şi 1989, iar Infruntarea dintre democralie şi totalitarism este una dintre principalele caracteristici ale secolului al XX-lea.

DEMOCRAŢIE – TOTALITARISM

(trãsãturi detinitorii)

Democraţia. Regimul politic democratic se caracterizeazä prin urmätoarele träsäturi:

•existenla separärii puterilor In stat;

•pluralismul politic (pluripartidismul);

•puterea este legitimatä prin intermediul alegerilor libere, care permit schimbarea conducerii statului periodic;

•respectarea drepturilor şi libertälilor cetäleneşti.

Democralia este exercitatä In cadrul statului de drept (formä de organizare a statului bazatä pe respectul principiilor legalitälii şi drepturilor indivizilor).

Totalitarismul. În perioada interbelicä, In Europa au fost instaurate, In mai multe state, regimuri totalitare. Secolul XX a cunoscut douä tipuri principale de astfel de regimuri:

•cele tasciste In Italia, Germania (unde a fost cunoscut sub numele de nazism sau nalional- socialism), Ungaria, Spania, Portugalia etc.

•cele comuniste — prima larä comunistä a fost Rusia (Uniunea Sovieticä), urmatä dupä Al Doilea Räzboi Mondial de statele din Europa de räsärit (Polonia, Ungaria, Cehoslovacia, Bulgaria,

România, Iugoslavia, Albania, Germania de Est), state din Asia şi America Latinä. Un regim politic totalitar se caracterizeazä prin urmätoarele elemente:

•Intreaga putere aparline unei singure persoane sau unui numär restrâns de persoane, care o exercitä prin intermediul unicei tormatiuni politice admise (Partidul fascist In Italia, NSDAP In Germania, partidele comuniste);

•puterea este exercitatä prin teroare prin intermediul politiei politice (Gestapo In Germania, NKVD In URSS, Securitatea In România etc). Totalitarismul a generat un uriaş spatiu concentrationar format din Inchisori, lagãre de muncã şi de exterminare, In care erau aruncali opozanlii regimului.

•controlul statului asupra mijloacelor de informare In masä;

•este admisä o singurã ideologie — nalionalismul agresiv sau rasismul In cazul fascismului/nazismului, marxism-leninismul In cazul comunismului.

•drepturile şi libertãtile cetãteneşti sunt Incãlcate; urmarea acestor Incälcäri au fost crimele Impotriva umanitälii: Gulagul sovietic, Holocaustul cäruia i-au cäzut victime evreii.

Cauzele care au generat aparilia ideologiilor şi regimurilor totalitare sunt diverse: crizele politice şi sociale de dupä Primul Räzboi Mondial, crizele economice caracterizate prin şomajul ridicat şi mai ales prin „marea crizä” din 1929-1933, nostalgia societãtii comunitare strãvechi (fascismul italian), revolta Impotriva liberalismului — „vinovatul” pentru situalia grea a cetälenilor (bolşevismul/comunismul), nemultumirea tatã de regimul parlamentar considerat räspunzätor pentru „umilinla nalionalä” (nazismul).

Actiunile prin care ideile s-au impus In planul politic şi s-au transformat In regimuri sunt de asemenea diverse: revolutii (Rusia, 1917), marşuri asupra capitalei (Italia, 1922), alegeri parlamentare democratice (Germania, 1932), rãzboi civil (Spania, 1936-1939), impunerea din exterior a regimului comunist de cätre URSS In SE Europei (dupä 1945).

-39-

clasa a XII-a

Descarcat de pe site−ul ebacalaureat.ro

IDEOLOGII ŞI PRACTICI TOTALITARE

- ANALIZĂ PARTICULARĂ -

F A S C I S M U L

Ideologia

Termenul de fascist a desemnat inilial pe purtätorul fasciei (Fascie = mănunchi de nuiele de mesteacăn, legat cu o curea, având la mijloc, în partea superioară, o secure şi purtat de lictorii care îi însoţeau pe unii magistraţi romani [în Roma antică]).

Ca ideologie, fascismul se Incadreazä In extrema dreaptä a spectrului politic. Fascismul este incompatibil cu democralia şi diversitatea de opinii. Statul fascist este o dictaturä care promoveazä cel mai adesea idei nalionaliste duse pânä la extrem; pe lângä idealizarea propriei naliuni şi preamärirea trecutului glorios, se manifestä intoleranla falä de alte naliuni/rase/ideologii. Nalionalismul exagerat este completat de Incälcarea gravä a drepturilor omului, eliminarea oponenlilor prin mijloace teroriste, o obsesie bolnävicioasä falä de problemele legate de siguranla nalionalä şi dorinla de expansiune teritorialä, care determinä puternica militarizare a statului, blocarea sau chiar eliminarea altor lideri de opinii, interzicerea religiei, coruplia generalizatä, descurajarea manifestärilor artistice, oblinerea şi menlinerea puterii prin mijloace brutale, prin şantaj, ameninlare şi crimä. Fascismul se manifestä prin distrugerea oricäror structuri democratice, controlul mass-mediei, subordonarea totalä a individului vis-a-vis de stat şi crearea unei situalii de continuä terorizare a populaliei civile. Relativa prizä a ideologiilor fasciste la unele populalii In anumite momente istorice s-a datorat unor lideri carismatici (Adolf Hitler, Benito Mussolini), discursului nalionalist şi conjuncturii politice şi economice. S-a constatat cä ideologiile de extremä dreaptä reuşesc sä se impunä In perioadele de recesiune economicä şi pe fondul nemullumirii populaliei falä de ineficienla guvernärii.

Ideologia şi regimul au fost fondate de Benito Mussolini In Italia, 1919, iar träsäturile au fost conturate In lucrarea „Doctrina fascismului” a lui Mussolini. Fascismul suslinea statul de tip totalitar, Incuraja corporatismul (=reunirea patronilor şi sindicatelor Intr-un organism institulionalizat politic cu scopul de a elimina tensiunile sociale), critica liberalismul. În plan politic, fasciştii doreau Inlocuirea Parlamentului cu o adunare a delegalilor corporaliilor. Ei erau de pärere cä statul-naliune avea propria sa vialä, care era diferitä falä de cea a indivizilor care-l compuneau. Erau dispreluitori falä de raliune şi glorificau instinctul, voinla şi intuilia.

Contribulii la ideologia fascistä au adus şi Charles Maurras (Franla), Francisco Franco (Spania), Antonio de Oliveira Salazar (Portugalia).

Fascismul s-a manifestat In planul politic In urmätoarele läri:

•Italia — Benito Mussolini (1922-1943)

•Republica Salo — Benito Mussolini (1943-1945);

•Spania — Miguel Primo de Rivera (1923-1925), Francisco Franco (1939-1975);

•Portugalia — Antonio de Oliveira Salazar (1932-1968);

•Grecia — „dictatura coloneilor” — Pangalos şi Metaxas (1967-1974);

•Ungaria — Horthy (1920-1944);

•Austria — Dolfuss şi Schuschnigg;

•Slovacia — Hlinka şi Tiso;

Practicile politice ale regimului fascist din Italia

Instalarea regimului. Dupä Primul Räzboi Mondial tensiunile sociale din Italia au creat un climat de extremä violenlä. Ţäranii doreau Impärlirea pämânturilor iar muncitorii au adoptat In 1920 o formä originalä de luptä: ocuparea uzinelor şi gestionarea lor directä.

În 1919 se Infiinleazä Partidul fascist, de cätre Benito Mussolini. În 1920 este Inlocuit cu un altul, rezultat In urma alianlei cu marii proprietari industriali sau agricoli.

Din dorinla de a prelua puterea, fasciştii organizeazä pe 26 octombrie 1922 „marşul asupra Romei”. Regele Victor Emmanuel III (1900-1946) acceptä demisia guvernului şi Il numeşte pe Mussolini preşedinte al Consiliului de Miniştri (28 octombrie 1922). În aceste condilii Mussolini a Inceput sä punä In aplicare ideile cuprinse In Programul Partidului Nalional Fascist. La 6 aprilie 1924 Camera Deputalilor devine majoritar fascistä.

-40-

clasa a XII-a

Descarcat de pe site−ul ebacalaureat.ro

Träsäturile regimului mussolinian. Între 1922 şi 1929 se instaureazä o adeväratä dictaturä şi se pun bazele primului stat fascist din istorie. Libertatea presei a fost suprimatä, radioul şi cinematograful au fost cenzurate, administralia a fost epuratä de funclionarii suspecli de antifascism, Parlamentului i-au fost retrase adeväratele puteri, iar activitatea partidelor politice a fost Inäbuşitä. În 1925 se Infiinleazä un Tribunal special care avea drept scop acordarea de ani grei de Inchisoare,

deportäri şi diferite pedepse pentru adversarii noului regim. În 1928 votul universal a fost suprimat. Se Infiinleazä mililia fascistä — „OVRA” (Organizalia voluntarä pentru represiunea antifascismului) care urmärea adversarii politici şi pe cei care nu Impärtäşeau aceleaşi idei şi viziuni politice cu cele ale autoritälilor centrale. Cu scopul creşterii popularitälii, Mussolini a iniliat proiecte de lucräri publice (autosträzi, hidrocentrale), a luat mäsuri Impotriva Mafiei, a Incercat sä stävileascä coruplia şi abuzurile, a Incercat sä controleze marele capital şi a iniliat mäsuri de drenare a mlaştinilor pontine. Printr-o propagandä abilä (condusä de Gabrielle d’Annuzio) s-a urmärit redeşteptarea In sufletul italienilor a mândriei de a fi demni urmaşi ai Romei Antice.

Pe lângä OVRA, regimul mai era suslinut şi de organizaliile paramilitare Cămăşile negre şi Ballila. Prin mäsurile adoptate, Italia a fost transformatä Intr-un stat corporatist, In care nu primau interesele individului, ci ale corporaliei din care acesta fäcea parte. Îndoctrinarea cetälenilor se

fäcea prin propagandä şi prin diferitele organizalii fasciste (populalia maturä, prin Dopolavoro, copiii şi tinerii, prin Avanguardisti şi Ballila).

Obiectivele politicilor regimului fascist italian:

În plan economic, s-a urmärit dezvoltarea producliei agricole şi industriale; dupä 1930 s-a practicat autarhia. În plan socio-profesional, statul a fost organizat dupä principiile corporatismului, In 1927 au fost instituite corporaliile. În plan religios, statul italian a Incheiat Acordul de la Lateran (1929), prin care papa devenea suveranul statului Vatican iar catolicismul religia oficialä a Italiei. Politica externă a fost una de tip agresiv şi expansionistä. În 1935, Italia atacä şi cucereşte (1936) Abisinia, iar In 1939 cucereşte Albania. Mussolini intenliona sä transforme Mediterana Intr-un lac

italian. În 1940 declarä räzboi Marii Britanii şi Franlei, bucurându-se şi de sprijinul partenerului säu fidel, Adolf Hitler.

N A Z I S M U L

Ideologia

Termenul de „nazism” este o prescurtare de la „naţional-socialism”, ideologie şi mişcare politicä apärute şi fondate de Adolf Hitler In Germania interbelicä. Ideologia se fundamenteazä pe ideile expuse de Adolf Hitler In „Mein Kampf” („Lupta mea”), publicatä In 1925. Ideologia şi regimul politic sunt specifice numai Germaniei hitleriste (1933-1945). Nalional-socialismul este o formä de fascism, o subdiviziune a sa, cäci toli naziştii sunt fascişti, dar nu toli fasciştii sunt nazişti. Mişcarea politicä a fost promovatä de Partidul Nalional-Socialist al Muncitorilor Germani (NSDAP).

Trãsãturi şi caracteristici ideologice:

1.nalionalism etnic, inclusiv definilia germanilor drept „rasä stäpânitoare” (Herrenvolk)

2.rasism, antisemitism

3.anticomunism

4.anticlericism

5.eugenía (=omorârea raselor „sclave” şi a celor „parazite” pentru a purifica rasa „stäpânä”)

6.„principiul conducätorului” (Führerprinzip), conform cäruia conducätorul simbolizeazä Intruparea mişcärii politice şi a naliunii.

7.simbolul nazist — zvastica, In sensul acelor de ceasornic.

8.asigurarea „spaliului vital” (Lebensraum) pentru „rasa stäpânitoare”

9.naliunea este cea mai importantä crealie a unei rase => marile naliuni sunt crealiile unor mari rase.

10.politica economicä viza 3 obiective importante:

•eliminarea şomajului;

•eliminarea inflaliei devastatoare;

Descarcat de pe site−ul ebacalaureat.ro

•extinderea producliei de bunuri de larg consum pentru a Imbunätäli standardul de vialä al claselor de mijloc şi de jos.

11.elitismul

12.genocidul (=distrugerea totalä şi metodicä a unui grup etnic sau popor)

13.fanatism, violenlä

Hitler considera vinovat pentru problemele economice şi sociale ale Germaniei sistemul democraliei parlamentare. Eşecul internalional al Germaniei Il punea pe seama politicienilor corupli şi trädätori ai Republicii de la Weimar care au acceptat umilitorul Tratat de la Versailles. Solulia era, In viziunea sa, dictatura unui singur partid, condus de un lider providenlial care sä supunä naliunea In numele binelui general. Hitler dorea crearea unui Reich de 1000 de ani care sä cuprindä toli germanii şi celelalte naliuni de origine germanicä. Hitler Işi justifica expansiunea prin nevoia de a obline „spaliul vital” pentru rasa arianä.

Practicile politice ale regimului naţional-socialist german

În 1921 Adolf Hitler devine şeful NSDAP, iar In 1923 este condamnat pentru „puciul de la berărie” (München). A stat la Inchisoare 9 luni, timp In care scrie „Mein Kampf”, lucrare pe care o publicä In 1925. Programul nazist promitea alegätorilor pâine, locuri de muncä şi ordine socialä. A sedus muncitorii, dar şi clasele de mijloc — funclionari, comercianli, liber-profesionişti. Alegerile din noiembrie 1932 se caracterizeazä printr-o situalie complexä: stânga era dezbinatä iar Hitler era sprijinit financiar de Krupp. În aceste condilii NSDAP câştigä alegerile, devenind cel mai mare grup parlamentar din Reichstag.

La 30 ianuarie 1933 preşedintele Hindenburg Il numeşte pe Hitler cancelar al Germaniei.

Instalarea regimului totalitar nazist

S-a creat un sistem represiv format din SS (corp de armatä), Gestapo (polilia politicä) sub comanda lui Heinrich Himmler şi SD (polilia internä a partidului). Cultura a fost subordonatä scopurilor regimului. Propaganda a fost Insärcinatä lui Joseph Goebbels (au fost folosite toate mijloacele pentru a convinge populalia de legitimitatea regimului). Circa 8 milioane de tineri au fost Inregimentali In organisme militarizate precum Hitlerjügend (Tineretul hitlerist). Sindicatele au fost grupate In Frontul Muncii. În viala cotidianä a fost impus salutul nazist, portul uniformelor brune şi negre, zvastica, cultul personalitälii lui Hitler. Economia a fost revigoratä, s-au construit autosträzi (5600 km), industria armamentului a primit mari comenzi din partea statului, s-a practicat autarhia, s-a Incurajat industria chimicä iar In 1939 şomajul era lichidat.

Regimul nalional-socialist a transformat antisemitismul In politicä de stat. A Inceput discriminarea evreilor, care au fost Inläturali din slujbe, au fost supuşi legilor rasiale (legile de la Nürnberg) şi cärora le-au fost interzise drepturile politice şi civile. Crimele naziste asupra evreilor nevinovali s-au

Inmullit, aşa cum s-a Intâmplat In noaptea de 9/10 noiembrie 1938, când mulli au fost ucişi, In Noaptea de cristal. În timpul celui de-Al Doilea Räzboi Mondial, din 1942, regimul hitlerist a hotärât sä aplice solulia finalä Impotriva evreilor. Astfel a Inceput drama Holocaustului („Shoah”), pânä In anul 1945, fiind ucişi aproximativ 6 milioane de evrei, provenili atât din Germania, cât şi din lärile ocupate de armatele hitleriste, In lagärele de exterminare, precum cele de la Auschwitz, Treblinka sau Maidanek.

-42-

clasa a XII-a

Descarcat de pe site−ul ebacalaureat.ro

C O M U N I S M U L

Ideologia

Originile ideologiei comuniste o constituie operele lui Marx, In special „Manifestul partidului comunist” (1848), In care este fundamentat principiul „luptei de clasä”. Marx considera cä noua societate, cea comunistä, se va edifica mai Intâi In lärile dezvoltate, In care proletariatul, mai numeros şi având o conştiinlä de clasä bine formatä, va prelua, prin revolulie, puterea de la burghezie. Lenin, principalul conducätor şi ideolog al bolşevicilor, a fundamentat ideea cä şi In Rusia (larä mai pulin dezvoltatä) e posibilä victoria unei revolulii socialiste, cu condilia existenlei unei conjuncturi social-economice propice, care sä fie exploatatä de un partid format din revolulionari de profesie. Acesta urma sä fie partidul bolşevic, aripa radicalä desprinsä din Partidul Social-Democrat Rus. Comuniştii declarau cä obiectivul regimului lor politic este edificarea societälii socialiste, ca primä etapä a comunismului, In care oamenii, eliberali de exploatare sä-şi dezvolte In mod multilateral personalitatea. Temeiul acestor transformäri o constituiau desfiinlarea proprietälii private, pentru eliminarea inegalitälilor economice Intre oameni, şi instaurarea dictaturii proletariatului, ca modalitate de Infrângere, prin violenlä, a rezistenlei Impotriva noii societäli. În realitate, dictatura proletariatului a Insemnat dictatura sângeroasä a unei singure persoane, care a adus incomensurabile suferinle pentru milioane de oameni. Deşi comunismul a proclamat egalitatea deplinä a oamenilor In societate, delinätorii de funclii importante In partid („nomenclatura”) au format o categorie privilegiatä, al cäror nivel de vialä era superior celorlalli cetäleni.

Practicile politice ale regimului sovietic

Perioada leninistã (1917-1924). În 1917, In Rusia, au avut loc douä revolulii: prima, In februarie/martie, o revolulie liberalä, tipicä secolului XIX, care a avut drept rezultat proclamarea republicii şi caracterizatä prin Impärlirea puterii Intre guvernul provizoriu liberal şi adunärile democratice ale muncitorilor, läranilor şi soldalilor (soviete) şi cea de-a doua revolulie In oct./nov., cunoscutä sub numele de „Revolulia bolşevicä”, caracterizatä prin preluarea şi exercitarea brutalä a puterii de cätre guvernul bolşevic condus de Lenin. Precizare: instalarea la putere a comunismului în Rusia s-a realizat pe fondul nemulţumirilor faţă de administraţia imperială, pe fondul crizelor interne (sociale şi naţionale), prin revoluţie şi datorită sprijinului maselor (în special al clasei muncitoare).

Mãsurile guvernului bolşevic:

-decretul asupra păcii — Incheierea unei päci separate cu Germania, la Brest-Litovsk, 1918;

-decretul asupra pământului — nalionalizarea Intregului fond funciar al lärii;

-decretul asupra naţionalităţilor — dreptul acestora de a-şi hotärI singure soarta.

Lenin a instaurat dictatura proletariatului, bazatä pe Armata Roşie şi polilia politicä CEKA. Parlamentarismul a fost respins; Duma a fost desfiinlatä.

În perioada 1918-1920 se desfäşoarä un räzboi civil sângeros, caracterizat prin confruntarea dintre „roşii” şi „albi” (adeplii vechiului regim), care erau suslinuli militar de Antanta. Curând, dictatura proletariatului se transforma In dictatura partidului comunist. Armata Roşie, organizatä de Leon Trolki, i-a Infrânt pe „albi” gralie şi comunismului de räzboi (amestec de teroare şi elan revolulionar). În aceastä perioadä s-a trecut la suprimarea partidelor politice, lichidarea opozanlilor, nalionalizarea Intreprinderilor şi rechizilionarea produselor agricole.

Dupä räzboi produclia agricolä a Rusiei era inferioarä falä de 1913. Din acest motiv, Lenin a introdus NEP (New Economic Policy), un compromis provizoriu Intre comunism şi capitalism — micile Intreprinderi erau liberalizate iar micul comerl era restabilit.

La 30 decembrie 1922, Rusia sovieticä adopta forma republicii federale, luându-şi denumirea de Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste (URSS). Precizare: regimul bolşevic/comunist nu a fost recunoscut pe plan internaţional până în 1922, motiv pentru care Rusia sovietică nu a participat în cadrul Conferinţei de Pace de la Paris din 1919-1920; Germania recunoaşte Rusia sovietică prin semnarea Tratatului de la Rapallo (16 aprilie 1922), Franţa şi Marea Britanie recunosc URSS în 1922, la proclamarea sa, SUA recunosc URSS în anii ’30.

Perioada stalinistã (1924-1953). La moartea lui Lenin In 1924, conducerea statului a fost preluatä de Stalin care a condus URSS cu o „mânä de fier”. Stalin a abandonat NEP In 1928, politica sa fiind bazatä pe industrializare, planificare şi colectivizarea pämânturilor. În 1936 este elaboratä şi adoptatä o nouä constitulie, care preciza cä puterea supremä era Incredinlatä organului legislativ bicameral — Sovietul Suprem (Sovietul Uniunii şi Sovietul Nalionalitälilor), care, teoretic, vota legile şi bugetul şi alegea Consiliul de Miniştri. În realitate, Stalin delinea toate frâiele puterii, instrumentele prin care acesta exercita puterea erau Partidul Comunist al Uniunii Sovietice (PCUS) şi NKVD (polilia politicä — condusä din 1938 de Beria). Stalin controla procesele politice, epurärile, activitatea poliliei politice, internärile forlate. A Inläturat orice criticä şi a terorizat

-43-

clasa a XII-a

Descarcat de pe site−ul ebacalaureat.ro

populalia. Centralizarea s-a materializat prin primul plan cincinal (1928-1933). Au fost Intemeiate lagäre de muncä forlatä (gulag). Între 1939-1952 Congresul General al PCUS nu a fost consultat niciodatä. La 5 martie 1953 moare Stalin.

Destalinizarea. În 1956, cu ocazia Congresului al XX-lea al PCUS, sunt dezväluite toate atrocitälile şi crimele comise de regimul lui Stalin. A fost introdus principiul conducerii colective şi s-a Incercat un Inceput de descentralizare. Nikita Hruşciov (1955-1964) a dus o politicä bazatä pe descentralizare treptatä şi släbirea partidului. Viziunea sa nu a fost Impärtäşitä de alli membri importanli ai PCUS, motiv pentru care a fost Inläturat de la putere In 1964.

Spre deosebire de Hruşciov, Leonid Brejnev (1964-1982) a luat mäsuri pentru restaurarea puterii şi a practicilor nomenclaturii iar In plan intern a dus o luptä puternicä Impotriva dizidenlei şi a minoritälilor. De altfel, In 1977 a fost adoptatä o nouä constitulie care prevedea explicit caracterul unitar al URSS. În plan extern a dus o intensä activitate diplomaticä pentru extinderea influenlei sovietice In lume. Perioada conducerii lui Brejnev a fost una de stagnare economicä.

În 1985 la putere vine Mihail Gorbaciov (1985-1991), care introduce un program de reforme de tip perestroika (restructurare) şi glasnost (transparenlä). Perestroika a fost aplicatä şi pentru democratizarea economiei, prin transformarea radicalä a metodelor economice şi prin acordarea unei largi autonomii Intreprinderilor. În 1988 au fost organizate alegeri pentru Congresul Deputalilor Poporului (organul suprem care desemna şeful statului). În ciuda reformelor introduse, economia a suferit un continuu proces de degradare, unul din motivele care a generat präbuşirea URSS In 1991.

- ANALIZĂ GENERALĂ / COMPARATIVĂ -

Cele douä räzboaie mondiale au stat la originea apariliei şi proliferärii mişcärilor şi regimurilor totalitare. Dupä 1918, au apärut mişcäri politice fasciste, mai Intâi In lärile Invinse In Primul Räzboi Mondial: Germania (1919), Ungaria sau Bulgaria (1923), ori nemullumite, ca Italia (1919), de beneficiile teritoriale şi politice oblinute In urma conflictului. Partide cu caracter fascist au apärut şi In România (1927), Spania, Portugalia, Belgia, Marea Britanie, Franla. Toate aceste mişcäri afişau un nalionalism agresiv, erau profund antiliberale, iar multe dintre ele — NSDAP In Germania, Partidul Apărării Rasei In Ungaria, Legiunea Arhanghelului Mihail In România — erau antisemite. Partidele antisemite Intrebuinlau In mod obişnuit violenla In spaliul public, iar unele aveau şi o componentä paramilitarä. Violenlele de stradä şi asasinatul politic au fost practicate de toate mişcärile fasciste.

În unele läri, partidele fasciste au ajuns la putere Intre cele douä räzboaie mondiale (Italia 1922, Germania 1933), iar In altele, precum Slovacia sau România, acestea au fost aduse la putere In ajunul sau In timpul celui de-Al Doilea Räzboi Mondial, cu sprijinul direct al Germaniei hitleriste.

Dupä cucerirea puterii In Rusia de cätre bolşevici In 1917, au apärut numeroase partide comuniste pe toate continentele, Insä pânä In anul 1945 doar In douä läri — URSS şi Mongolia — au existat regimuri comuniste. Spre deosebire de partidele fasciste, partidele comuniste din perioada interbelicä formau o organizalie politicä bine integratä — Internaţionala Comunistă — coordonatä din capitala sovieticä. Aşa se explicä faptul cä partidele comuniste au jucat In lärile lor rolul de instrumente de subversiune politicä şi de spionaj ale URSS.

Dacä principalele regimuri fasciste — cel italian şi cel german — au fost Invinse In cel de-Al Doilea Räzboi Mondial şi s-au präbuşit, victoria oblinutä cu acest prilej de URSS şi ocuparea de cätre armatele acesteia a celei mai mari pärli a Europei centrale şi de räsärit au dus la instalarea, Intre 1944 şi 1948, prin lovituri de stat şi prin fraudarea alegerilor, a unor regimuri comuniste In Bulgaria, Cehoslovacia, Polonia, România, Ungaria şi In estul Germaniei. Dupä 1944, comuniştii au luat puterea, cu sprijinul direct sau indirect al Uniunii Sovietice, şi In alte läri: Iugoslavia, Albania, China, Coreea de Nord, Vietnam, Cuba.

Cu toate cä practicile politice ale fasciştilor şi comuniştilor erau asemänätoare, anticomunismul a fost una dintre caracteristicile esenliale ale partidelor fasciste. Pe de altä parte, In sângeroasa confruntare a Räzboiului Civil din Spania (1936-1939) şi mai ales dupä eşecul alianlei dintre URSS şi Germania hitleristä din 1939-1941, partidele comuniste au reuşit sä confişte tema luptei antifasciste. De fapt, atât regimurile fasciste cât şi regimurile comuniste au fost adversare declarate ale democraliei şi pluralismului, ale drepturilor şi libertälilor politice individuale. Toate regimurile totalitare au suprimat aceste drepturi şi libertäli, au lichidat orice formä de opozilie, instituind dominalia partidului unic, au practicat cultul liderului suprem (Mussolini, Hitler, Stalin, Nicolae Ceauşescu), au terorizat, Inchis şi exterminat adversarii politici, reali sau potenliali. Atât regimurile comuniste, cât şi cele fasciste au creat sau perfeclionat instrumente de represiune, de manipulare şi control al societälii — polilie politicä (CEKA / NKVD / KGB In URSS, Gestapo In Germania nazistä, Securitatea In România, OVRA In Italia etc.), propagandä de stat, organizalii oficiale de masä pentru Inregimentarea şi Indoctrinarea politicä a copiilor, tinerilor, femeilor, muncitorilor şi intelectualilor.

-44-

clasa a XII-a

Descarcat de pe site−ul ebacalaureat.ro

În fala acestor evolulii, statele cu regim democratic au avut o atitudine care a fluctuat In timp. Dupä preluarea puterii de cätre bolşevici In Rusia, o serie de state occidentale (Franla, Anglia, SUA, Japonia) au intervenit direct, prin trimiterea de trupe, sau indirect, prin suslinerea opoziliei armate, Impotriva noului regim de la Moscova. Implicarea In Räzboiul Civil din Rusia (1918-1920) era justificatä de diferenlele ideologice, de Incercare de „export al revoluliei” (promovat de Trolki) — fapt demonstrat de atacul asupra Poloniei şi aparilia unor „republici ale sfaturilor” (bolşevice) In Ungaria şi Germania — dar şi de resentimente falä de ieşirea din räzboi In 1917. Aceasta explicä de ce anticomunismul manifestat de regimurile totalitare de dreapta a contribuit la Incercarea Angliei şi Franlei de a ajunge la o Inlelegere cu Germania şi Italia (politica de conciliatorism). Un al doilea factor este legat de nemullumirea SUA falä de unele prevederi ale Tratatului de la Versailles. Absenla acestora din jocul diplomatic european a contribuit la dezvoltarea regimurilor totalitare.

Aceasta nu Inseamnä cä nu au existat eforturi constante de limitare a influenlei regimurilor totalitare. O serie de tratate şi alianle internalionale, cum ar fi Mica Înlelegere şi Antanta Balcanicä sau Pactul Briand- Kellogg, au avut ca scop izolarea militarä şi diplomaticä a unor state revizioniste (In primul rând Germania, dar şi Ungaria şi Bulgaria).

Statul totalitar şi practica drepturilor omului.

Statul totalitar a Incälcat sistematic drepturile omului sub motiv cä acestea trebuie subordonate intereselor superioare ale statului. S-a ajuns la terorism de stat Impotriva propriilor cetäleni. Prin Incälcarea drepturilor omului, s-au produs crime Impotriva umanitälii. Expresie a acestor crime sunt izbucnirea celui de- Al Doilea Räzboi Mondial, Gulagul sovietic, lagärele de exterminare germane sau Holocaustul, genocidul practicat Impotriva altor popoare (ruşi, sârbi, polonezi etc.).

Cu exceplia nazismului, celelalte regimuri totalitare au fost instaurate prin violenlä. Odatä ajunse la putere, regimurile totalitare au condus prin teroare; adversarii politici erau urmärili färä crulare, asasinali ori internali In lagärele de concentrare, unde erau supuşi unui regim de exterminare. Practicile antidemocratice au constituit o träsäturä comunä a tuturor regimurilor totalitare. Rolul propagandei era acela de a demonstra calitälile exceplionale ale conducätorului, iar Invälämântul şi educalia erau subordonate obiectivului de formare a unui „om nou”, profund ataşat idealurilor regimului politic totalitar.

IDEOLOGII ŞI PRACTICI DEMOCRATICE

- ABORDARE TEMATICĂ -

D E M O C R A Ţ I A

Ideologia

Democralia este forma opusä totalitarismului, este cuprinsä In spectrul politic Intre extrema dreaptä şi cea stângä şi cuprinde mai multe viziuni politice. Ca şi ideologie, democralia se caracterizeazä prin separalia puterilor In stat, libertatea de exprimare, garantarea şi respectarea drepturilor şi libertälilor cetäleneşti, alegeri libere, pluralism politic, pluripartidism, sufragiu universal, toleranlä religioasä, Incurajarea manifestärilor culturale, libertatea de asociere, libertatea mass-mediei, independenla justiliei, statutul minoritälilor.

-45-

clasa a XII-a

Descarcat de pe site−ul ebacalaureat.ro

În democralie accentul se pune mai degrabä pe institulii şi partide politice decât pe persoane. Persoanele ocupä funclii de conducere In statul de drept pentru un mandat limitat de timp şi prin voinla popularä.

Forme ale democraţiei (doctrine politice)

Liberalismul este o doctrinä politicä şi economicä care proclamä principiul libertälii politice şi economice a indivizilor şi se opune colectivismului, socialismului, etatismului şi In general tuturor ideilor politice care pun interesele societälii, statului sau naliunii Inaintea individului. Individul şi libertälile sale constituie elementul central al Intregii doctrine liberale.

Într-un sens strict, liberalismul numit "clasic" este un curent filosofic näscut In Europa secolelor al XVII- lea şi al XVIII-lea care pleacä de la ideea cä fiecare fiinlä umanä are prin naştere drepturi naturale pe care nici o putere nu le poate impieta şi anume, dreptul la vialä, la libertate şi la proprietate. Ca urmare, liberalii vor sä limiteze prerogativele statului şi a altor forme de putere, oricare ar fi forma şi modul lor de manifestare.

În sens larg, liberalismul prosläveşte construirea unei societäli caracterizatä prin libertatea de gândire a indivizilor, domnia dreptului natural, liberul schimb de idei, economia de pialä pe baza iniliativei private şi un sistem transparent de guvernare In care drepturile minoritälilor sunt garantate. Existä mai multe curente de gândire liberalä care se diferenliazä Intr-un mod mai precis prin fundamentele lor filosofice, prin limitele asignate statului şi prin domeniul asupra cäruia ele aplicä principiul libertälii.

Liberalism politic este doctrina care vizeazä reducerea puterilor Statului la proteclia drepturilor şi libertälilor individuale, opunându-se ideii de "Stat providenlial". Indivizii sunt liberi sä Işi urmäreascä propriile interese atât timp cât nu afecteazä drepturile şi libertälile celorlalli.

Liberalism economic este doctrina care proclamä libera concurenlä pe pialä, neintervenlia Statului In economie şi are ca principiu fundamental proprietatea individualä.

Valorile liberale tundamentale sunt libertatea individualä, creativitatea individualä, responsabilitatea şi independenla personalä, respectul drepturilor indivizilor, egalitatea In fala legii. Liberalismul este definit prin

4concepte de bazä:

•libertatea individualä

•proprietatea privatä

•responsabilitatea individualä

•egalitatea In fala legii

Creştin-democraţia este o doctrinä politicä ce a evoluat In mod preponderent dupä cel de-al doilea räzboi mondial.

Apärutä ca o reaclie la atacurile Impotriva bisericii şi a catolicismului, creştin-democralia reprezintä expresia politicã a creştinismului catolic. Creştin-democralia a reprezentat o mediere Intre liberalism (individualism) şi socialism (colectivism), aducând In politicä şi elemente noi precum morala creştinä şi subsidiaritatea. Consideratä In multe läri europene drept o formä de neoconservatorism, creştin-democralia se intersecteazä cu conservatorismul In puncte fundamentale ale ideologiei, precum respectul falä de valorile tradilionale, credinla şi familia.

Valorile tundamentale: pluralismul ideologic şi social, descentralizarea, federalismul şi subsidiaritatea, cärora li se adaugä, dupä Al Doilea Räzboi Mondial, şi angajamentul pentru pace şi pentru o Europă unită (K. Adanauer, Robert Schuman şi A. De Gasperi, promotori ai integrärii europene, au fäcut-o din pozilia creştin democratä).

Contextul politic post-comunist a actualizat, de asemenea, doctrina social-democrată, la care liderii vechilor regimuri s-au acomodat imediat. Valorile centrale ale social-democraliei unanim recunoscute rämân libertatea, Impletitä cu solidaritatea şi justiţia socială. Refuzând räspicat individualismul liberal, adeplii acestei doctrine se aratä a fi la egalä distanlä atât de egoismul concurenlei, cât şi de rigorile puterii de stat.

Dacä liberalismul Inseamnä individualism, privatizare şi constitulionalism, iar social-democralia Inseamnä planificare, nalionalizare şi solidaritate, conservatorismul pare a fi lipsit de program. Explicalia acestei stäri de lucruri este foarte simplä: adeplii säi nu ambilioneazä sä conceapä norme, principii sau idealuri care sä reconstruiascä societatea, ci doar sä deceleze probleme şi sä Incerce sä le rezolve pe calea unor compromisuri ralionale.

Conservatorismul este o doctrinä politicä apärutä ca o reaclie la liberalism.

-46-

clasa a XII-a

Descarcat de pe site−ul ebacalaureat.ro

Avându-şi originea In celebrul dicton al contelui Falkland ("Atunci când nu este necesar să schimbi ceva, este necesar să nu schimbi nimic"), conservatorismul a fost organizat ca doctrinä politicä de cätre gânditorul Edmund Burke.

Principalele elemente ale gandirii conservatoare sunt:

1)Omul ca fiinlä eminamente religioasä, Intruchipare a raliunii, a instinctului şi a emoliei, iar religia element fundamental al societälii civile.

2)Comunitatea ca element teleologic anterior individului.

3)Drepturile ca urmare fireascä a obligaliilor individuale.

4)Räul considerat Inrädäcinat In fiinla umanä şi nu In instituliile statale.

5)Inegalitatea umanä (nu şi din punct de vedere moral, Insä) ca urmare a organizärii sociale complexe.

Trăsăturile specifice regimurilor democratice

În primul deceniu interbelic, Germania a fost organizatä prin Constitulia de la Weimar ca o larä cu un regim politic democratic. În 1933 Insä, puterea a fost preluatä de regimul dictatorial nalional-socialist.

În a doua jumätate a secolului XX, germanii au fost nevoili sä träiascä In douä state separate. În zona de ocupalie militarä occidentalä, s-a constituit un stat democratic, având ca formä de guvernämânt republica federalä, care a devenit apoi membru NATO şi al Comunitälii Europene (RFG). În acliunile de reconstruclie şi consolidare a democraliei In statul vest-german s-a remarcat cancelarul Konrad Adanauer, de orientare creştin- democratä. Un rol la fel de important In istoria germanä l-a avut cancelarul Helmuth Kohl, In timpul cäruia s-a realizat reunificarea Germaniei (1990).

Franţa a avut Intre anii 1918 şi 1940 un regim democratic republican, caracterizat Insä prin instabilitate guvernamentalä. Dupä Al Doilea Räzboi Mondial a fost adoptatä o nouä constitulie, care instituia un regim parlamentar clasic. Charles de Gaulle, preşedinte al lärii din 1959, a suslinut ideea consolidärii puterii şefului statului.

Reforma constitulionalä din 1962 a stabilit ca preşedintele Franlei sä fie ales de cetäleni prin vot universal, nu de un colegiu electoral, ca pânä atunci. Franla a Inregistrat progrese economice importante, dar problemele sociale s-au menlinut. Datoritä flexibilitälii articolelor Constituliei, In Franla a fost posibilä coabitarea la putere a unui preşedinte şi a unui premier de orientäri politice şi doctrinare diferite. Astfel s-a Intâmplat, de exemplu, In anul 1986, când preşedintele Mitterand era de orientare politicä de stânga, iar primul- ministru Jaques Chirac, de dreapta.

În Marea Britanie, primul ministru, şef al majoritälii parlamentare, are un rol Insemnat, Işi alege miniştrii şi are puteri executive extinse. Cele mai puternice formaliuni politice au fost, dupä 1918, Partidul Conservator şi Partidul Laburist. În prima jumätate a secolului XX s-a remarcat personalitatea lui Winston Churchill, prim-ministru din partea Partidului Conservator, In timpul celui de-Al Doilea Räzboi Mondial (1940-1945), apoi dupä räzboi, Intre 1951-1955. În perioada postbelicä, alt prim-ministru conservator, Margaret Thatcher, s-a afirmat prin acliunile de consolidare a economiei, prin privatizarea unor Intreprinderi şi servicii de stat, cât şi prin cele care au vizat creşterea prestigiului extern al lärii.

Statul de drept şi practica drepturilor omului

Statul de drept este inseparabil de democralie şi de respectarea drepturilor omului. Problematica drepturilor omului Işi are Inceputurile Incä din Antichitate odatä cu aparilia primelor coduri de legi. Mai târziu, Epoca Luminilor a impus teoria drepturilor omului sub forma unor documente precum Declaraţia de Independenţă a Statelor Unite (1776), Declaraţia Drepturilor Omului şi ale Cetăţeanului (1789). Aceste documente promovau egalitatea Intre oameni, dreptul la vialä, la libera exprimare, dreptul de a lua parte la actul guvernärii etc. Teoria drepturilor omului s-a dezvoltat pânä la aparilia Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului (10 dec. 1948, adoptatä de ONU). Aceastä teorie a evoluat şi sub forma altor documente — Convenţia europeană a drepturilor omului, adoptatä de Consiliul Europei In 1950 etc.

-47-

clasa a XII-a

Descarcat de pe site−ul ebacalaureat.ro

Practica drepturilor omului cunoaşte mai multe tipuri de astfel de drepturi şi libertäli:

•drepturile civile, care se referä la libertatea individualä — exemplu: libertatea cuvântului, libertatea credinlei etc. — sunt legate de Epoca Luminilor (secolul XVIII).

•drepturile politice, definite prin dreptul la vot, au apärut In secolul XIX.

•drepturile sociale (cum ar fi dreptul la educalie, la ocrotirea sänätälii, ocrotire socialä) sunt specifice secolului XX.

-ABORDARE CRONOLOGICĂ -

•Victoria democratiei

Sfârşitul Primului Räzboi Mondial nu a reprezentat numai victoria militarä a SUA, Franlei şi Angliei Impotriva Germaniei şi Austro-Ungariei, ci şi o victorie a democraliei: marile imperii multinalionale s-au desträmat, monarhiile seculare rusä, germanä şi austro-ungarä au fost Inläturate. Anul 1918 reprezintä apogeul ideii nalionale In Europa Centralä, locul imperiilor multinalionale fiind luat de statele nalionale — Germania, Austria, Ungaria, Polonia, Cehoslovacia, Regatul Sârbo-Croato-Sloven (Iugoslavia din 1928), Finlanda şi statele baltice. Noile state au adoptat fie regimuri politice republicane, fie monarhia parlamentarä, In cazul Iugoslaviei. Adoptarea votului universal şi reformele agrare consolideazä regimurile democratice, mai noi sau mai vechi, din Europa. În Anglia (1918) şi In SUA (1920) sufragiul universal devine o realitate, dreptul la vot fiind extins şi asupra femeilor.

Democraliile parlamentare din statele Invingätoare se consolideazä. Aläturi de liberali şi de conservatori, pe scena politicä britanicä apare Partidul Laburist. Alegerile din 1920 sunt câştigate de Lloyd George, care conduce un guvern de coalilie alcätuit din conservatori şi liberali. Alegerile ulterioare au asigurat Insä alternanla la putere.

Viala politicä a celei de-a treia Republici franceze este mai tumultoasä: existenla unui numär mare de partide induce un anumit grad de instabilitate. Deceniul al III-lea a fost dominat de coalilii cu un contur politic nedefinit (Blocul Nalional şi Uniunea Nalionalä). Acestea au inclus forle politice eterogene, de la dreapta moderatä la stânga moderatä, scopul politic principal fiind blocarea accesului la putere al extremelor politice care Incepuserä sä-şi facä simlitä prezenla imediat dupä Incheierea räzboiului.

Noile regimuri democratice instituite dupä räzboi sunt Insä cu mult mai fragile. Italia pärea de neguvernat, nici vechiul partid liberal, nici socialiştii şi nici noul Partid Popular neputându-şi asigura majoritatea. Guvernul republican german de la Weimar (1919) a trebuit sä facä falä revoluliei spartakiste de la Berlin. Noua constitulie crea un stat federal, condus de un preşedinte ales prin vot universal şi de un cancelar (şef al guvernului).

La scarä globalä, asigurarea päcii pärea un fapt realizabil. Punând In operä principiile securitälii colective, pentru prima datä In istoria umanitälii majoritatea statelor lumii erau reunite Intr-o singurä organizalie internalionalä, Liga Naliunilor (1919). Principalul lel al noii organizalii era asigurarea päcii şi a securitälii internalionale prin respectarea principiilor dreptului internalional şi al tratatelor internalionale.

În pofida ezitärilor şi a dificultälilor Intâmpinate dupä cinci ani de räzboi, democralia pärea consolidatä...

•Liberalismul traditional şi criza post 1918

Sfârşitul crizelor politice şi militare reprezentate de Primul Räzboi Mondial nu a Insemnat Insä sfârşitul tuturor crizelor. Regimurile politice democratice au Intâmpinat reale dificultäli de adaptare la provocärile lumii postbelice.

Mişcärile sociale, frusträrile create de rezultatele tratatelor de pace, fenomenele economice negative apärute In anii imediat urmätori Incheierii räzboiului puneau sub semnul Intrebärii viabilitatea vechilor principii liberale. Crizele politice majore generate de victoria sovietelor In Rusia — revolulia spartakistä In Berlin (1918) şi proclamarea Republicii Sovietice Ungare (1919) — au fost cu greu solulionate. Europa şi lumea Intreagä erau ameninlate de extremismul politic.

Paradoxal, prima sursä viitoarelor crize politice au fost tratatele de pace ce Incheie Primul Räzboi Mondial. În toate cele 5 cazuri, tratatele continuau distrugerea foştilor adversari, de data aceasta prin mijloacele diplomaliei.

Cazul cel mai flagrant era cel al Germaniei, declaratä unic vinovat pentru declanşarea räzboiului şi obligatä nu numai sä pläteascä uriaşe despägubiri de räzboi şi sä abandoneze orice pretenlii coloniale, dar şi sä renunle complet la propria armatä. Germania pierdea 13% din teritoriu, 12% din populalie, 48% din minereurile de fier, 15% din produclia agricolä şi 10% din industrie. Frustrarea poporului german este alimentatä şi de criza economicä, de inflalia galopantä şi de ocuparea de cätre francezi a zonei demilitarizate a Ruhrului (1923). În

-48-

clasa a XII-a

Descarcat de pe site−ul ebacalaureat.ro

aceste condilii, tânära republicä de la Weimar (1919) fäcea cu greu falä atât ofensivei extremei stângi, cât şi celei drepte In curs de constituire.

Deşi se numära printre statele Invingätoare, Italia era departe de a fi o sursä de stabilitate. În timp ce comuniştii marcheazä precaritatea situaliei economice prin greve de proporlii (1920), forlele ultranalionaliste fasciste nu ezitau sä-şi afişeze violent nemullumirea atât falä de tratatele de pace care nu ofereau Italiei toate teritoriile anterior promise, cât şi falä de ascensiunea stângii.

Serioase probleme economice şi sociale au existat Insä şi In statele Invingätoare. Inflalia, creşterea lentä a salariilor, reconversia industriei militare conduc la marile greve ale anilor 1919-1920. Admiratorii revoluliei ruse devin tot mai activi In Europa de Vest, determinând, pe de o parte, scindarea partidelor social-democrate şi aparilia celor comuniste, iar pe de altä parte lovituri de forlä de genul „revoluliei spartakiste”.

Liberalismul tradilional pärea sä nu gäseascä solulii pentru aceastä nouä şi complexä realitate economicä, socialä şi politicä. Semnele declinului säu Incep sä prindä tot mai evident contur In Intreaga Europä.

Demisia lui Lloyd George (1922), „topirea” liberalilor In diversele grupäri de forle care aveau sä conducä Germania, Italia sau Franla, ponderea tot mai mare pe care o au In viala politicä partidele populare, cele socialiste sau nalionaliste sunt numai câteva dintre argumentele care pot fi aduse In acest sens.

Boom-ul economic american al anilor 1920 şi cei câliva ani de creştere economicä, de atenuare a problemelor sociale şi de creştere a consumului ce au urmat (aprox. 1923-1928) päreau sä reducä Increderea In soluliile oferite de liberalismul tradilional. Declanşatä chiar In patria „laissez-faire-ului”, marea crizä economicä a anilor 1929-1933 avea sä dea acestuia lovitura de gralie.

CONFRUNTAREA DINTRE DEMOCRAŢIE ŞI COMUNISM

ŞI LUPTA PENTRU DREPTURILE OMULUI

•Statele democratice şi politica de stãvilire a comunismului

Dupä al Doilea Räzboi Mondial, deşi fuseserä aliate cu URSS Impotriva regimurilor fasciste, democraliile occidentale au sfârşit prin a Inlelege pericolul pe care Il reprezenta totalitarismul comunist pentru libertatea şi reconstruclia democraticä a Europei. Cu toate cä nu au putut Impiedica instaurarea de cätre sovietici a regimurilor comuniste In Europa de Est, SUA au iniliat In 1947 politica de containment (stävilire) a expansiunii comunismului In Europa de Vest şi In restul lumii. Aceastä politicä, conceputä de diplomatul american George F. Kennan şi iniliatä de preşedintele Harry Truman, a reprezentat prima reaclie a „lumii libere” In fala totalitarismului comunist. Unul dintre primele rezultate ale acestei politici a fost lansarea de cätre SUA a Planului Marshall de ajutorare economicä a lärilor europene ruinate de räzboi. Numai larile din vestul Europei au putut beneficia de Planul Marshall, deoarece URSS a interzis lärilor pe care le ocupa militar sä accepte ajutorul economic american.

Un alt rezultat al politicii de containment l-a reprezentat crearea, la 4 aprilie 1949, a unei alianle militare defensive — Organizalia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) — menit sä riposteze oricärui alt aliat al URSS asupra Europei de Vest. Tot pe plan militar, räzboaiele purtate de SUA şi alialii lor In Coreea (1950-1953) şi In Vietnam (1961-1975) au reprezentat acliuni semnificative de stävilire a expansiunii comuniste, chiar dacä numai räzboiul din Coreea a fost Incununat de succes.

•Divizarea Europei

Instaurarea comunismului In jumätatea räsäriteanä a Europei a dus la o divizare färä precedent a continentului nostru — politicä, economicä şi culturalä. Frontierele apusene ale Ungariei, Cehoslovaciei şi RDG, care alcätuiau limita cätre vest a sistemului comunist, au fost puternic militarizate, devenind o barierä continuä de mii de kilometri de sârmä ghimpatä, presäratä cu posturi de observalie şi menitä sä Impiedice fuga In Germaniade Vest sau In Austria a cetälenilor statelor comuniste. Un element aparte al acestei frontiere (care a devenit şi un simbol al divizärii Europei) l-a reprezentat Zidul Berlinului. Acesta a fost ridicat In august 1961 de cätre autoritälile comuniste din Germania de Est, la presiunea URSS, pentru a Impiedica fuga In Berlinul Occidental — care nu fäcea parte din RDG — a cetälenilor est-germani. În ajunul ridicärii acestui „zid al ruşinii”, pânä la 12 500 de cetäleni est-germani se refugiau säptämânal In Berlinul Occidental — enclavä capitalistä şi democraticä pe teritoriul RDG.

Erodarea sistemului comunist s-a petrecut treptat, Incepând din 1953. Puternice mişcäri antisovietice, Inäbuşite In cele din urmä, au avut loc In mai multe läri comuniste: RDG (1953), Polonia (1956) şi Ungaria (1956). În aceasta din urmä, revolulia anticomunistä a fost Inäbuşitä In sânge de trupele sovietice. În 1968,

-49-

clasa a XII-a

Descarcat de pe site−ul ebacalaureat.ro

mişcarea de reformare a sistemului comunist, iniliatä In Cehoslovacia, a fost Inäbuşitä de armata sovieticä şi de trupe din Polonia, RDG, Ungaria şi Bulgaria.

•Falimentul sistemului comunist

Anii 1970-1989 au scos In evidenlä falimentul economic al sistemului comunist, incapabil sä satisfacä nevoile de bazä ale populaliei, precum şi sä renunle la reprimarea oricärei forme de contestare politicä. Prin contrast, succesele economice ale lumii occidentale şi forla de atraclie a libertälilor cetäleneşti şi a democraliei vestice au compromis regimurile comuniste In ochii propriilor cetäleni. Acest lucru a favorizat aparilia unor mişcäri de disidenlä In läri precum Polonia şi Cehoslovacia — unde opozanlii regimurilor comuniste şi militanlii pentru drepturile omului, ca Adam Michnik, Bronislaw Geremek (Polonia) şi Vačlav Havel (Cehoslovacia), au fost supuşi perseculiilor politice de cätre autoritäli, devenind simboluri internalionale ale rezistenlei anticomuniste.

Aventura militarä a URSS In Afghanistan (1979-1988), unde trupele Moscovei n-au putut Invinge rezistenla mujahedinilor, sprijinili de SUA, precum şi revolta muncitorilor polonezi şi crearea sindicatului liber Solidaritatea (1980), condus de Lech Walesa, au marcat Inceputul sfârşitului sistemului comunist. Tentativele de reformare a comunismului Intreprinse In URSS de cätre Gorbaciov nu au fäcut decât sä accelereze descompunerea regimurilor comuniste din Europa, iar unii reprezentanli ai elitelor comuniste au devenit conştienli de caracterul inevitabil al acestei descompuneri. Teama pe care represiunea comunistä şi URSS o insuflaserä timp de zeci de ani cetälenilor din statele est-europene a Inceput sä se risipeascä. În unele läri, ca Polonia şi Ungaria, a Inceput In 1989 un proces de negociere Intre forlele de opozilie recent recunoscute şi partidele comuniste aflate la putere pentru introducerea pluralismului politic şi tranzilia spre democralie. În altele, precum Cehoslovacia şi RDG, Inläturarea liderilor comunişti opuşi oricärei reforme s-a petrecut In urma unor manifestalii de stradä, care au avut loc In toamna anului 1989. Cäderea regimurilor comuniste din Europa de Est In cursul anului 1989 a prefigurat chiar sfârşitul URSS. Incapabilä sä se mai opunä revendicärilor democratice şi nalionale ale popoarelor pe care le inclusese cu forla Intre granilele sale, URSS, devenitä o ficliune politicä, s-a dizolvat oficial In decembrie 1991, iar Gorbaciov a demisionat din toate funcliile pe care le delinea.

-50-

clasa a XII-a

Descarcat de pe site−ul ebacalaureat.ro

-Partea II- Ideologii şi

practici politice în România

secolului XX

Secolul XX a mai fost numit şi secolul extremelor. Regimurile politice au cunoscut o evolulie spectaculoasä, de la extrema dreaptä la extrema stângä. Dupä 1918, sub influenla unor diverşi factori (votul universal, schimbärile In plan economico-social, integrarea provinciilor unite, noile mentalitäli etc.), regimul politic din România a cunoscut o importantä evolulie. În anii ’30 In Europa se Inregistreazä o crizä a regimului democratic şi o tendinla de creştere a grupärilor de extremä dreaptä. Aceastä tendinlä se manifestä şi In România.

Dinamica partidelor politice s-a Inscris pe douä direclii: o tendinlä de fuziune, specificä primului deceniu de dupä räzboi; aparilia In anii ’30 a multor partide mici, situalie alimentatä de tendinlele lui Carol II de a discredita sistemul pluripartidist şi de creşterea influenlei mişcärii legionare.

Democraţia românească interbelică

Factorii care au contribuit la atirmarea democratiei romaneşti:

−adoptarea votului universal pentru bärbalii de la 21 de ani In sus (1918);

−Constitutia din 1923, unde erau consfinlite drepturile şi libertälile cetäleneşti şi se preciza separalia puterilor In stat (executivä, legislativä şi judecätoreascä);

−dinamica sistemului pluripartidist;

−pãrãsirea scenei politice de cätre unele formaliuni: conservatorii;

−mentinerea pe scena politicä a unor formaliuni: liberalii şi socialiştii;

−aparitia unor partide noi pe scena politicä, de diferite orientäri.

Viala politicä a devenit tot mai complexä, ca urmare a integrärii In viala politicä a partidelor din teritoriile unite In 1918, a confruntärii de idei şi multiplicärii ofertelor politice adresate electoratului, a mutaliilor produse In mentalitatea colectivä şi afirmarea spiritului civic, a diversificärii mijloacelor de informare (de la 16 periodice In 1918, s-a ajuns la peste 2351 de periodice In 1935), a eliminärii rotativei guvernamentale şi organizärii periodice a alegerilor parlamentare.

Carente ale democratiei interbelice:

−subiectivismul unor politicieni;

−abuzurile administratiei In timpul alegerilor parlamentare, judelene, comunale;

−In perioada 1919-1937, regele a dizolvat de opt ori parlamentul prin decret regal, Inainte de termenul legal de 4 ani, fapt ce a afectat regimul democratic;

−Legea electoralã din 1926 stabilea cä partidul care oblinea minimum 40% din voturi primea 50% din

totalul mandatelor In Adunarea Deputalilor (primä electoralä), cealaltä jumätate se Impärlea proporlional Intre toate partidele, inclusiv cel câştigätor;

−sistemul „rãsturnat” prin care regele numea guvernul, dizolva parlamentul, se schimba conducerea administraliei locale şi apoi se organizau alegeri generale (astfel guvernanlii Işi asigurau succesul electoral);

−exagerãrile presei, Indeosebi ale celei de partid, demagogia, recurgerea la cenzurä, starea de asediu, abuzuri ale administraliei;

−amestecul tot mai evident al regelui Carol II (dupä 1930) In activitatea de guvernare, cu scopul introducerii regimului de autoritate monarhicä (fapt realizat In februarie 1938);

−ascensiunea organizatiei extremiste de dreapta, fapt ce a condus la practici antidemocratice: ameninlarea, şantajul, crima (asasinarea lui I.G.Duca In 1933, a lui A.Cälinescu In 1939, a lui N.Iorga In 1940).

-51-

clasa a XII-a

Descarcat de pe site−ul ebacalaureat.ro

L I B E R A L I S M U L

Liberalismul punea In centrul societälii individul, teorie care a fost suslinutä pânä la primul räzboi mondial. Dupä räzboi au loc In ideologia liberalä, apärând neoliberalismul care pune accentul pe intervenlia statului, apreciind cä interesul general prima asupra celui individual. Aceastä conceplie a fost dezvoltatä de personalitäli de marcä, precum: Ştetan Zeletin, Mihail Manolescu, Vintilã Brãtianu, Victor Slãvescu ş.a. Ei au adus importante contribulii la teoria şi practica industrializärii, punctul esenlial al doctrinei neoliberale. Viitorul era, In conceplia lui Zeletin — cel mai de seamä teoretician al neoliberalismului — In industrializare şi urbanizare. Ei au accentuat rolul industriei şi au Intreväzut o strânsä legäturä Intre industrializare, modernizare şi consolidarea independenlei politice.

Reprezentanlii neoliberalismului au dezvoltat teoria privind protecţionismul, concretizatä prin formula „prin noi înşine” prin care se putea asigura o valorificare superioarä a resurselor nalionale, In primul rând prin forle proprii. Deviza „prin noi Inşine” nu trebuie interpretatä ca o atitudine exclusivistä, de Inläturare a capitalului sträin, ci ca o colaborare cu acesta In condilii mai avantajoase ca pânä atunci.

Pentru Zeletin, Constitulia din 1923 reprezenta documentul oficial de naştere a neoliberalismului românesc. Regimul politic avea un caracter democratic şi se Intemeia pe separalia puterilor In stat. El aprecia: Pentru întâia oară acest act istoric pleacă de la următoarele puncte de vedere, care alcătuiesc esenţa noului liberalism: a) intervenţia puterii de stat şi b) concepţia libertăţii individuale ca „funcţii sociale”.

Democralia, idee de bazä a gândirii liberale de pretutindeni s-a bucurat şi ea, pe plan teoretic, de atenlia ideologilor liberali, cu deosebire In perioada interbelicä, In care aceasta era virulent combätutä de grupärile extremiste de dreapta.

Liberalismul a fost promovat de Partidul National Liberal. În perioada interbelicä, la conducerea lui s-au succedat politicieni remarcabili: Ion I.C.Brãtianu (pânä In 1927), Vintilã Brãtianu (1927-1930), I.G.Duca (1930-1933), C.I.C.Brãtianu (1934-1947). Organul central de presä al partidului era Viitorul. Acest partid, aureolat cu Infäptuirea Marii Uniri şi adept al democraliei parlamentare, a dominat scena politicä interbelicä. Între realizärile de marcä ale guvernelor PNL se Inscriu: Constitulia din 1923, legile de unificare (administrativä, judecätoreascä, a Invälämântului etc.), legile privind comercializarea şi controlul Intreprinderilor statului (1924), legea minelor, legea energiei (1924), legea pentru organizarea şi exploatarea cäilor ferate (1925) etc.

ŢĂ R Ă N I S M U L

Ţäränismul a fost cea de-a doua conceplie cu un impact deosebit In societatea româneascä. Aceastä conceplie a fost promovatä de Constantin Stere, Virgil Madgearu, Ion Mihalache, Gh. Zane ş.a. Ei suslin cä România — ca şi celelalte state agrare — evolua pe o cale necapitalistä, Intemeindu-se pe mica proprietate läräneascä. Spre deosebire de pozilia proindustrialä, puternic suslinutä In plan politic de Partidul Nalional Liberal — care considera problema agrarä rezolvatä, In linii generale, prin aplicarea reformei agrare dupä primul räzboi mondial — Partidul Ţãrãnesc şi apoi Partidul National Ţãrãnesc, au acordat o atenlie deosebitä gospodäriei läräneşti şi agriculturii.

Ţäränismul suslinea primatul läränimii, ca o clasä omogenä şi independentä, cu un rol deosebit In evolulia ulterioarä a societälii româneşti. Se afirma cä prin aplicarea doctrinei läräniste şi apoi a „statului läränesc” — ca cea mai autenticä expresie a democraliei — se putea realiza gospodäria läräneascä trainicä, bazatä pe „proprietatea de muncä”. Ţäräniştii suslineau creşterea rolului statului In economie, considerând-o chiar o necesitate. Pornind de la conceplia cä România trebuie sä rämânä un stat preponderent agrar, reprezentanlii läränismului n-au negat necesitatea dezvoltärii unor ramuri industriale, In mod special a celor care valorificau produsele agricole şi bogäliile subsolului. În schimb ei se Impotriveau proteclionismului vamal ridicat, suslinut de liberali.

Reprezentanlii läränismului apreciau cä România nu dispunea de suficient capital pentru suslinerea dezvoltärii economiei şi se pronunlau pentru politica „porţilor deschise” falä de capitalul sträin.

Din punct de vedere politic, C.Stere aprecia In 1920 cä statul român nu poate fi decât un stat läränesc, pentru cä poporul român este un popor de lärani şi pentru cä munca läräneascä condiliona toatä viala economicä şi socialä. La Inceput (1919-1924) läräniştii au suslinut „lupta de clasä” a läränimii şi muncitorimii Impotriva „burgheziei oligarhice”, apoi (dupä 1924) au preconizat „apärarea de clasä” Impotriva agresiunii la care läränimea era supusä din partea burgheziei. În moliunea adoptatä In 1935 la Congresul Partidului Nalional Ţäränesc se insista pe ideea de colaborare a tuturor forlelor sociale In cadrul statului nalional läränesc pe baza unei reale democralii.

Mecanismul democratic stabilit In Constitulia din 1923, s-a dovedit a fi extrem de dificil de pus In aplicare. Dificultatea a fost datä In primul rând de faptul cä şi dupä 1918 s-a menlinut vechea practicä, instituitä de regele Carol I, ca regele sä numeascä guvernul dupä care urma dizolvarea corpurilor legiuitoare şi organizarea de alegeri. Astfel cä nu legislativul desemna executivul, ci invers. În perioada interbelicä s-a Inregistrat o mare

-52-

clasa a XII-a

Descarcat de pe site−ul ebacalaureat.ro

instabilitate guvernamentalä; In cei 20 de ani ai perioadei interbelice s-au perindat la cârma lärii 30 de guverne şi au avut loc 10 alegeri generale.

Dacä primul deceniu interbelic a fost dominat de liberali, cel de-al doilea are ca träsäturä alternanla la guvernare a nalional-läräniştilor şi a liberalilor. Ţäräniştii au guvernat In intervalele 1928-1931 şi 1932-1933, punând In practicä politica „porlilor deschise”.

Partidul Ţäränesc s-a Infiinlat In 1918, iar la 10 octombrie 1926, dupä mai multe disculii prealabile, a avut loc fuziunea Partidului Ţäränesc cu Partidul Nalional, rezultând Partidul National Ţãrãnesc, prezidat de Iuliu Maniu. Dupä o intensä campanie Impotriva liberalilor, culminând cu Marea Adunare de la Alba-Iulia din 6 mai 1928, nalional-läräniştii au fost chemali la guvernare In noiembrie 1928, oblinând (pe un val de entuziasm) cea mai categoricä victorie electoralä, cu 77,76% din voturi. Guvernärile 1928-1931 şi 1932-1933 au coincis cu criza economicä, fapt ce le-a erodat popularitatea. În practica de guvernare, nalional-läräniştii nu şi-au putut transpune doctrina; nu numai cä nu au putut Infäptui „statul läränesc”, dar au şi renunlat (In 1933) la politica porlilor deschise. În anii de opzilie s-au pronunlat pentru apärarea regimului democratic, luând atitudine Impotriva forlelor predictatoriale.

E X T R E M A D R E A P T Ă

Aläturi de cele douä conceplii — liberalism şi läränism — In perioada interbelicä au apärut şi curente extremiste de dreapta şi de stânga. Cea mai importantä grupare extremistä de dreapta a fost cea a lui Corneliu Zelea Codreanu care, In 1927, se desprinde de Liga Apãrãrii National-Creştinã (Intemeiatä de A.C.Cuza In 1923; fuzioneazä cu Partidul National Agrar In 1935, formând Partidul National Creştin) şi Intemeiazä Legiunea Arhanghelului Mihail, iar In 1930 Işi constituie o seclie politicä — Garda de Fier.

Doctrina legionarã se proclamä Inainte de toate creştinä, element menit sä sublinieze atât orientarea antisemitä, cât şi condamnarea moralä a oamenilor politici din partidele democratice acuzali de materialism, de lipsa de credinlä In Dumnezeu. Legionarii au lansat teoria purificärii prin moarte, exacerbând misticismul, promovând ura, intoleranla şi apologia morlii. În viziunea lor, democralia parlamentarä era condamnatä la pieire, fiind socotitä vinovatä de scindarea naliunii prin lupta dintre partide, de släbirea autoritälii statului, säräcirea populaliei, lipsa de moralitate, facilitarea acaparärii avuliei lärii de cätre politicieni şi evrei şi subordonarea României marii finanle internalionale evreieşti. În locul sistemului democratic de alegere a conducätorilor lärii, legionarii suslineau teoria elitelor. În planul politicii externe mişcarea legionarä a aclionat pentru alianla României cu Germania şi Italia afirmând cä şeful lor, Corneliu Zelea Codreanu va face din România „o larä mândrä ca soarele de pe cer”.

Adepli ai regimului totalitar, ei propuneau solulii radicale: ştergerea datoriilor fäcute la bänci şi cämätari, stârpirea holiei, ameliorarea situaliei materiale a populaliei. Pentru atragerea cetälenilor foloseau diverse modalitäli: procesiuni religioase, repararea sau construirea unor biserici sau troile, organizarea taberelor de muncä, a unor cantine şi magazine pentru muncitori etc.

Interzisä de guvernul liberal, Garda de Fier nu a ezitat sä-l asasineze pe I.G.Duca la 29 decembrie 1933. Peste un an ea s-a legalizat sub numele „Totul pentru Ţarã”. În deceniul al patrulea, Intr-un context favorabil (Ingäduinla autoritälilor dezamägirea unor largi categorii sociale falä de politica guvernamentalä, disensiunile dintre liberali şi nalional-läränişti), mişcarea legionarä s-a aflat In ascensiune. La alegerile parlamentare din 1937 s-a situat pe locul al treilea, cu 15,58% din voturi.

E X T R E M A S T Â N G Ă

Comunismul a fost reprezentat de Partidul Comunist din România, Infiinlat In 1921. Comunismul urmärea instaurarea dictaturii proletariatului, lichidarea proprietälii private asupra mijloacelor de produclie şi trecerea lor In proprietatea colectivä. Acest partid nu a gäsit aderenlä In România, din mai multe cauze: numärul mic de militanli, ideile nerealiste din program, puternicul sentiment de proprietate specific läränimii, numärul relativ redus de muncitori. Fiind o seclie a Internalionalei a III-a (aflatä In slujba URSS), PCR a preluat o serie de idei care contraveneau intereselor nalionale (România — „stat multinalional”) şi instiga la tulburäri mai ales In Basarabia. Acest partid a fost scos In afara legii In 1924 (Legea Mârzescu). În anii ilegalitälii (1924-1944) influenla sa a fost modestä, partidul având circa 1000 de membri, cei mai mulli provenind din rândul minoritälilor nalionale. În august 1944, In condiliile Inläturärii regimului antonescian, PCR participä la guvernare şi treptat reuşeşte sä preia Intreaga putere politicä In stat.

-53-

clasa a XII-a

Descarcat de pe site−ul ebacalaureat.ro

CONSTITUŢIILE DIN ROMÂNIA

Pânä la primele Constitulii, In sensul modern al cuvântului (lege fundamentalä), actele cu caracter constitulional s-au concretizat In documente care au rämas la stadiul de:

-declaratii de principii: Cererile norodului românesc (1821)

-declaratii de drepturi: Proclamaţia de la Islaz (1848)

-proiecte de retormã: Constituţia cărvunarilor (1822), redactat de Ionicä Täutu, Osăbitul Act de numirea suveranului românilor (1838), redactat de Ion Câmpineanu

Evolulia constitulionalä a României, de la Unirea Principatelor din 1859 pânä la revolulia românä din 1989, a cunoscut patru etape distincte:

1.o etapã de aşezare a institutiilor constitutionale (24 ianuarie 1859 — 1 iulie 1866);

2.o etapã de continuitate a institutiilor constitutionale (1 iulie 1866 — 20 februarie 1938);

3.o etapã de instabilitate constitutionalã (20 februarie 1938 — 30 decembrie 1947);

4.etapa dictaturii comuniste (30 decembrie 1947 — decembrie 1989).

Documentecucaracterconstituţionalînaintedeanul1866

1. Regulamentele organice (1831-1832)

În anul 1828 Principatele Dunärene au intrat sub ocupatia militarã rusã pânä In anul 1834. Aşa cum s-a stabilit prin Tratatul de la Adrianopol, In Principate urmau sä fie introduse regulamentele privind organizarea internä. Textul lor a fost dezbätut la Petersburg, supus aprobärii Adunãrilor Obşteşti de la Bucureşti şi Iaşi şi ratiticat de Poartã. Aceste prime acte constitulionale, puse In aplicare la 1 iulie 1831 In Ţara Romaneascã şi 1 ianuarie 1832 In Moldova, au pus bazele parlamentarismului In Principate şi au preväzut necesitatea unirii.

Regulamentele au fost redactate de douä comisii boiereşti, sub preşedintia consulului general rus Minciaki, contorm indicatiilor Curtii imperiale de la Petersburg. Cele douä regulamente erau aproape identice şi cuprindeau unele noutäli In organizarea statelor, asigurând modernizarea, Intre anumite limite, a Principatelor Române. Deoarece au fost percepute ca o frânä In dezvoltarea societälii româneşti, prin prevederile care menlineau privilegiile boierimii, revolulionarii paşoptişti au dorit Inlocuirea lor. Acest aspect este dovedit de conlinuturile documentelor programatice ale revoluliei de la 1848, precum Proclamaţia de la Islaz, din Ţara Româneascä.

2. Convenţia de la Paris (1858)

Devenitä chestiune europeanä, problema româneascä a fost dezbätutä de marile puteri In anul 1858 (puterile garante, care Inlocuiau protectoratul rusesc —Franta, Anglia, Prusia, Sardinia, Austria, Rusia şi Imperiul Otoman). Reprezentanlii acestora au redactat Convenţia de la Paris, care Insä nu satisfäcea decât In parte dorinla de

-55-

clasa a XII-a

Descarcat de pe site−ul ebacalaureat.ro

unire a românilor. Principatele erau organizate sub forma unei uniuni sub numele de Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei. Singurele puteri comune erau Comisia Centralã şi Înalta Curte de Justitie şi Casatie, cu sediul la Focşani. A.I.Cuza a reuşit sä transforme uniunea personalä Intr-o uniune realä, sä formeze primul guvern unic şi primul Parlament unicameral.

3. Statutul Dezvoltător al Convenţiei de la Paris (1864)

În anul 1864, a izbucnit un conflict Intre puterea executivä — domn şi guvern, pe de o parte şi puterea legislativä pe de altä parte. Dupä lovitura de stat din 2 mai 1864, Cuza a organizat un plebiscit In zilele de 10/22 mai şi 14/26 mai 1864 prin care este aprobat un nou act constitulional şi o nouä lege electoralä. Noul act constitulional, introdus cu acordul Porlii şi Puterilor garante, a menlinut principiul separaliei puterilor In stat, dar a preväzut modificäri esenliale In organizarea legislativului. Cuza a introdus al doilea Corp legislativ, Senatul, numit şi Corp Ponderator, punând bazele sistemului bicameral.

CONSTITUŢIADIN1866

Îndepärtarea lui Cuza, In tebruarie 1866, de pe tronul Principatelor Unite punea serioase probleme succesorilor säi — o locotenenlä domneascä In care erau reprezentate ambele Principate şi armata, Guvernul provizoriu şi o Adunare proclamatä imediat Constituantä. Deşi pulin agreat de unele Mari Puteri, prinlul sträin a fost acceptat In cele din urmä drept fapt Implinit. Astfel, ziua de 10 mai 1866 a marcat instaurarea In România a dinastiei prusace de Hohenzollern-Sigmaringen.

A. Adoptarea Constituţiei

Dupä dezbateri aprinse Intre conservatori şi liberali, noua Constitulie a fost votatä In Adunarea Legislativã la 29 iunie 1866 şi promulgatä de Carol I la 1 iulie 1866.

Adoptarea ei a reprezentat o necesitate istoricä pentru cä noua lege fundamentalä trebuia:

(1)sã rãspundã noilor realitãti politice de dupã Inlãturarea domniei autoritare a lui Cuza

(2)sã reprezinte temeiul juridic al domniei şi apoi al monarhiei constitutionale.

B.Trăsături generale

— este prima constitulie internä româneascä elaboratä de reprezentanli legitimi ai naliunii = adicä de

Parlament.

— a avut la bazä modelul constituliei belgiene din 1831, una dintre cele mai liberale şi echilibrate constitulii europene din perioadä = motivul alegerii acestui model a avut la bazä sintagma „Romania – Belgia Orientului”, adicä dorinla ca Marile Puteri sä aibä In privinla statutului politic al României o pozilie asemänätoare cu cea falä de Belgia.

— este prima lege fundamentalä care proclamã oticial numele tãrii de Romania (art.1).

— a reprezentat o constitulie de facturä liberalä In sensul cä oterea cadrul tavorabil dezvoltãrii şi modernizãrii societãtii romaneşti, a unui regim democratic (In limitele epocii), aşezând Statul român, pe principii de organizare moderne, necesare integrärii României Intre statele europene

moderne.

— a fost rezultatul compromisului dintre conservatori şi liberali, socotitä o emanalie a ambelor forle

politice.

— a pus bazele domniei constitutionale (1866-1881) şi apoi a monarhiei constitutionale (1881-1938).

C.Conţinutul Constituţiei

În privinla teritoriului ţării introducea:

— caracterul unitar al statului şi numele de România (art.1) = Principatele Unite Române constituie un singur Stat indivizibil, sub numele de România.

— caracterul nealienabil al teritoriului (art.2) = Teritoriul României este nealienabil.

-56-

clasa a XII-a

Descarcat de pe site−ul ebacalaureat.ro

În privinla puterilor în stat introducea:

a)principiul suveranitãtii nationale (poporului) = Inscris In art.31: Toate puterile statului emaná de la naţiune.

b)principiul guvernãrii reprezentative şi responsabile:

—potrivit acestui principiu naliunea nu poate guverna decât prin reprezentanli.

—Inscris In art.31 = Toate puterile Statului emaná de la naţiune care nu le poate exercita decât numai prin delegaţiune şi dupá principiile şi regulile aşezate în Constituţiunea de faţá şi In art.32 = orice lege cere Innoirea a celor 3 ramuri ale puterii legiuitoare — Domn, Senat, Adunarea

Deputalilor; nicio lege nu poate fi supusä sancliunii domnului decât dupä ce a fost discutatä şi votatä liber de majoritatea ambelor Camere ale Parlamentului.

c)principiul responsabilitãtii ministeriale = miniştrii erau räspunzätori de actele domnului (regelui) pe care le contrasemnau (art.92) şi se fäceau räspunzätori pentru deciziile luate In fala Parlamentului.

d)principiul monarhiei ereditare — Inscris In art.82, prin care puterile constitulionale ale domnului (regelui) sunt ereditare In linie directä şi legitimä In familia lui Carol I Hohenzollern: din bärbat In bärbat prin ordinul de primogeniturä (primul fiu) şi cu excluderea perpetuä a femeilor şi a coborâtorilor ei.

e)principiul separatiei puterilor In stat, din acest punct de vedere:

—puterea executivã:

•este exercitatä de Domn şi Guvern

•Domnul

>conform art.35 exercita puterea executivä In mod regulat prin constitulie

>conform art.92 = Persoana Domnului este neviolabilá. (nu putea fi adusä nicio atingere persoanei sale)

>era irevocabil = puterile lui erau ereditare şi pe vialä

>era şeful statului

>era comandantul suprem al armatei

>Incheia tratate şi convenlii cu acordul Parlamentului

>acorda decoralii şi distinclii

>avea drept de a numi şi revoca miniştri

>numea premierul

>avea dreptul de a bate monedä

>avea dreptul de amnistie politicä, de graliere

>numea şi confirma In toate funcliile publice

>dispunea de dreptul de a dizolva Parlamentul sau de a-l convoca sau amâna

>putea declara räzboi sau Incheia pace

•Guvernul

>format din miniştri numili I revocali de domn (rege)

>condus de premier, numit de Domn

>potrivit art.92 = miniştrii erau räspunzätori de actele domnului, pentru cä le contrasemnau

>era räspunzätor şi In fala Parlamentului

—puterea legislativã:

•exercitatä colectiv de Domn şi Parlament = Reprezentanlä Nalionalä, conform art.32 = Puterea legislativá se exercitá colectiv de cátre Domn şi reprezentaţiunea naţionalá şi art.33 = inilierea legilor este datä fiecäreia dintre cele 3 ramuri ale puterii legislative

•Domnul

>avea drept de a initia legi, dar cu amendamentul de la art.92 — niciun act al suveranului nu avea tärie dacä nu era contrasemnat de un ministru

>avea drept de veto absolut = de a se opune legilor iniliate şi votate de Parlament (Carol I nu s-a folosit de acest drept niciodatä).

>sancliona şi promulga legile

•Parlamentul

>numit şi Adunare Legislativä sau Reprezentanlä Nalionalä

>avea componenlä bicameralä = Senat + Adunarea Deputalilor

>avea drept de autoconducere

>avea drept de a inilia legi (art.33)

>vota, modifica sau abroga legile

>reprezenta un for de control al executivului, pentru cä avea dreptul de interpelare a miniştrilor = Intrebäri prin care aceştia trebuiau sä justifice anumite acte ale lor

>dädea moliuni de cenzurä guvernului sau de a deschide anchete

>lucra In sesiuni ce se deschideau la 15 noiembrie, cu durata de 4-5 luni

-57-

clasa a XII-a

Descarcat de pe site−ul ebacalaureat.ro

>şedinlele erau publice, dar In unele situalii (la cererea preşedintelui Camerei sau Senatului sau a min. 10 senatoriIdeputali, deliberärile se puteau face In secret).

>o atribulie ce aparlinea numai Adunärii Deputalilor era aceea de a discuta şi vota bugetul lärii.

—puterea judecãtoreascã:

•exercitatä de instanlele judecätoreşti (Curli de judecatä şi tribunale)

•instanla supremä de judecatä era Curtea de Casalie

•hotärârile şi sentinlele se pronunlau In virtutea legii şi se executau In numele Domnului

•pentru prima datä, Constitulia din 1866 introducea tribunalele cu jurali.

Concluzie:

În privinţa puterilor în stat, Constituţia din 1866 acorda largi prerogative Domnului (din 1881 Regelui), implicând instituţia centrală în toate structurile de putere ale statului = în cea executivă, cu Guvernul, în cea legislativă, cu Parlamentul şi în cea judecătorească, pentru că hotărârile instanţelor se executau în numele Domnului (Regelui).

În privinla drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti:

•art.5 = libertatea conştiinlei, presei, Invälämântului, Intrunirilor şi asocierilor.

•art.7 = condiliona acordarea cetäleniei române de apartenenla la religia creştinä (articol cu tentä antisemitä pentru cä lovea In evrei — religie mozaicä; va fi abrogat In 1879).

•art.10 = egalitatea românilor In fala legilor şi obligaliilor, därilor şi sarcinilor publice.

•art.19 = declara proprietatea de orice naturä şi toate creanlele asupra statului sacre şi neviolabile.

•alte drepturi — drept de azil politic, libertatea absolutä a cuvântului şi presei, libertatea individualä

În privinla sistemului electoral, Constitulia includea şi o nouä lege electoralä:

•bazatä pe vot censitar, vârsta minimä a alegätorilor fiind de 21 ani

•sistemul electoral cuprindea 6 colegii electorale — 4 pentru Adunarea Deputalilor şi 2 pentru Senat

•Adunarea Deputatilor

>aleasä de 4 colegii electorale

>colegiul I şi II —> conservatorilor = marilor proprietari funciari care aveau un venit de peste 300 galbeni (colegiul I) sau Intre 100-300 galbeni (colegiul II). Votul era direct.

>colegiul III — aparlinea burgheziei, liber-profesioniştilor şi ofilerilor In retragere, care pläteau un impozit de cel pulin 80 de galbeni. Votul era direct.

>colegiul IV — aparlinea läränimii care plätea un impozit cât de mic. Votul era indirect = prin delegali = 1 delegat la 50 iar toli delegalii dintr-un judel alegeau un deputat.

>deputaţii — erau aleşi pentru un mandat de 4 ani; trebuiau sä fi Implinit vârsta de 25 de ani.

•Senatul

>ales de 2 colegii — unul al proprietarilor tunciari, unul al proprietarilor de imobile (burgheziei)

>senatorii — se alegeau pe 8 ani, dar pentru jumätate din locurile de senatori se efectuau prin tragere la sorli, noi alegeri la 4 ani; trebuiau sä fi Implinit vârsta de 40

de ani.

Concluzii la legea electorală:

-avantaja pe marii proprietari funciari care din totalul de 6 colegii deţineau 3 = tocmai de aceea, ajunşi la guvernare, liberalii au modificat în 1884 legea, reducând de la 4 la 3 colegiile din Adunarea Deputaţilor pentru a egaliza lupta pentru puterea politică;

-a stat în vigoare din 1866 până în 1918 = când a fost introdusă legea votului universal. D. Semnificaţia Constituţiei de la 1866

Pe plan intern:

—a creat cadrul necesar funclionärii instituliilor moderne ale statului

—a reglementat statutul monarhiei din România, punând bazele monarhiei constitulionale

—a stat la baza vielii politice din perioada 1866-1923

—a suferit 3 modificäri, In:

•1879 = când a fost abrogat art.7.

-58-

clasa a XII-a

Descarcat de pe site−ul ebacalaureat.ro

•1884 = când a fost modificatä legea electoralä prin reducerea de la 4 la 3 a colegiilor din Adunarea Deputalilor

•1917 = ultima modificare; modificate art.57 şi art.67 pentru a se putea introduce legea votului universal şi pentru a se putea Infäptui reforma agrarä (art.19)

Pe plan extern: - Constitulia din 1866 a fost perceputä de Marile Puteri ca o manifestare a dorinlei de independenlä a românilor pentru cä:

•a fost promulgatä de Carol I tãrã aprobarea Marilor Puteri

•prevedea ereditatea domnului

•depäşea statutul de autonomie permis prin tratatele internalionale

•nu amintea nimic de regimul de suzeranitate şi de garanlie colectivä

•atribuia domnului prerogative de şet suveran

•titulatura statului şi inviolabilitatea teritoriului (art.1 şi art.2) aveau In vedere perspectiva Inlãturãrii detinitive a suzeranitãtii otomane.

CONSTITUŢIADIN1923

Context

La 19 iulie 1917, In Imprejurärile exceplionale ale Primului Räzboi Mondial, s-a realizat o revizuire a Constituliei, care era Insä incompletä. Pe de altä parte, dupä unirea cu Vechiul Regat a provinciilor româneşti Basarabia, Bucovina şi Transilvania, se punea problema unei noi constitulii, pentru a reflecta noile condilii politice, economico-sociale, etnice şi institulionale. Devenise mai complexä şi problema minoritälilor nalionale, apäruserä confesiuni care anterior nu erau foarte importante din punct de vedere numeric In Vechiul Regat (greco-catolicä, protestantä, catolicä), iar prin tratatele de pace România era obligatä, ca şi In 1878, sä le garanteze drepturile.

Constitulia a fost votatä de Cameră la 26 martie 1923, iar de Senat la 27 martie 1923. Ea a fost promulgatä de suveran prin Decretul din 28 martie 1923 şi publicatä In Monitorul Oticial nr.282 din 29 martie 1923. Constitulia a fost contestatä pânä la adoptare de cätre Partidul Nalional Român şi Partidul Ţäränesc, dar dupä adoptare a fost acceptatä unanim şi aplicatä de toli factorii politici. Constitulia din 1923 a reprezentat In cea mai mare parte o reproducere a textului Constituliei din 1866, o adaptare a vechiului act constitulional la noua situalie politicä, economicä şi socialä.

Noutăţi

Ţinând seama de realitatea politicä la care se ajunsese In urma actelor de unire cu lara a celorlalte provincii româneşti, dar şi ca o mäsurä de prevedere Indreptatä Impotriva posibilelor tendinle separatiste, noua constitulie precizeazã clar caracterul statului: „Art.1. Regatul României este un stat naţional, unitar şi indivizibil.”

Întrucât prin legi organice se trecuse la exproprierea unei pärli a marilor moşii, In vederea realizärii retormei agrare, In noua Constitulie dreptul la proprietate nu mai este un drept absolut, ca In 1866, ci este nuanlat prin referire la utilitatea socialä. Astfel, bogãtiile subsolului sunt declarate proprietate de stat (art.19), iar cãile de comunicatie, apele navigabile şi tlotabile şi spatiul atmosteric sunt incluse, la randul lor, In domeniul public (art.20). Aparilia şi dezvoltarea industriei, ca şi exemplele tulburärilor sociale din ultimii ani impun intervenlia statului In relaliile dintre patroni şi muncitori, prin precizarea cä toli factorii producliei se bucurä de o egalä ocrotire şi prin prevederea asigurãrii sociale a muncitorilor In caz de accidente (art.21).

Textul legifera destiintarea sistemului electoral cenzitar, la care se renunlase deja prin introducerea votului universal pentru bãrbatii de peste 21 de ani. Se stabileşte principiul votului universal, egal şi direct, obligatoriu şi secret cu scrutin pe listã.

Drepturile cetäleneşti In general, ca şi drepturile minoritälilor erau definite In conformitate cu noile

tendinle internalionale, iar cele din urmä şi In funclie de tratatele de pace de la Paris. Astfel, In articolele 5,7,10(8),26(28),27(29), apare precizarea, impusä de tratatele de pace: „fárá deosebire de origine etnicá, de limbá şi de religie”. Se preciza egalitatea Intre sexe, färä Insä a se da drept de vot femeilor, cu precizarea cä drepturile acestora vor fi reglementate prin legi speciale. Se garanteazã libertatea presei, dar şi responsabilitatea patronilor de publicatii şi a jurnaliştilor.

-59-

clasa a XII-a

Descarcat de pe site−ul ebacalaureat.ro

Se precizeazä cä Biserica Ortodoxã este biserica dominantã In stat, dar se acordä un statut aparte

Bisericii Greco-Catolice, privilegiatä In raport cu alte culte (art.22).

În ceea ce priveşte raporturile dintre puterile statului şi funclionarea principalelor institulii, revizuirile nu sunt de substanlä. Se menline separarea puterilor In stat, se detineşte mai bine guvernul ca organism, se precizeazä limitele legislaturilor şi ale mandatelor senatorilor.

O noutate ar fi introducerea unui Consiliu Legislativ, care trebuia sä avizeze legile, dar al cärui organism era consultativ, nu deliberativ. Este introdusä inamovibilitatea judecãtorilor (art.104).

În concluzie, prin aceastä revizuire, Constitulia României, pästreazä intact spiritul liberal al Constituliei din 1 iulie 1866, printr-o formä superioarä din punct de vedere al tehnicii legislative şi, Intr-un limbaj modernizat şi specializat, adapteazä vechile texte la situalia politicä, economicä şi socialä din România Mare.

CONSTITUŢIADIN1938

În urma crizei apärute In urma alegerilor din 1937, In care niciun partid politic nu reuşise sä-şi asigure majoritatea, şi In condiliile In care regele Carol II dorea sä instituie un regim de guvernare personalä, la 20 tebruarie 1938, o nouä Constitulie* este „Infälişatä” poporului de cätre rege printr-o proclamalie (Înaltul Decret Regal nr.900, publicat In "Monitorul Oficial", nr.42). „Învoirea” poporului a fost exprimatä printr-un plebiscit, In care votul s-a fäcut prin declaralie verbalä, consemnatä pe liste separate cu cei care votau pentru şi cei care votau contra. Noua Constitulie reprezenta un abuz, nu mai emana de la natiune, ci de la puterea executivã şi nu tusese adoptatã potrivit procedurilor de revizuire a actului tundamental. Constitulia a intrat In vigoare la 27 tebruarie 1938, adicä la data sanclionärii ei. Textul constituliei este publicat In „Monitorul Oficial” nr.48I27.02.1938. Ea a abrogat expres, pe aceeaşi datä, Constitulia din 1923.

Principiile noii Constitulii Incetaserä a mai fi liberale, aşa cum se observä din Titlul II, care, tratând drepturile omului, vorbeşte mai Intâi „Despre datoriile românilor”, şi de-abia apoi „Despre drepturile românilor”.

Prin Constitulia din 1938 era destiintatã separarea puterilor In stat şi se producea o concentrare a puterii In mainile regelui, care devenea „capul statului” (art.30). Puterea legislativã se exercita de cätre

rege prin Reprezentanta Nationalã, iar puterea executivã este Incredinlatä tot regelui, care o exercitä prin guvernul säu. Regele detinea initiativa legislativã, Parlamentul fiind mult limitat In domeniu. De asemenea, putea convoca, Inchide, dizolva ambele adunãri sau numai una şi le putea amana lucrãrile. Parlamentul, chiar redus la un rol oarecum decorativ, era controlat şi prin numirea de cãtre rege a unui mare numãr de senatori. În fapt, exerciliul puterilor constitulionale trecea In mâinile regelui. România devenea o monarhie autoritarä, In care regele nu numai cä domnea, dar şi guverna.

Se aduceau importante modificäri legislaţiei electorale. Dreptul de vot pentru Adunarea Deputatilor era ridicat la 30 de ani şi era numai pentru ştiutorii de carte. Pe de altä parte, se acorda pentru prima

*elaboratä de Istrate Micescu, reputat jurist al perioadei interbelice

-60-

clasa a XII-a

Descarcat de pe site−ul ebacalaureat.ro

Perioada cuprinsä Intre Indepärtarea printr-o loviturä de palat a regimului antonescian (23 august 1944) şi abolirea monarhiei (30 decembrie 1947) a fost marcatä de evolulii care vor pregäti aşezarea In legalitate a unei noi ordini constitulionale, marcate de totalitarismul comunist. Astfel, legea electoralä din 1946 desfiinla senatul şi instituia votul universal feminin, iar alegerile parlamentare care au urmat ofereau PCR şi alialilor lor o largä majoritate care, un an mai târziu, la 30 decembrie 1947, a dus la abolirea definitivä a monarhiei şi la proclamarea Republicii Populare Române.

CONSTITUŢIADIN1948

Dupä cel de-al Doilea Räzboi Mondial, In condiliile ocupärii lärii de cätre sovietici, a cuceririi puterii politice de cätre comunişti şi a Inläturärii monarhiei, s-a pus problema adoptärii unei noi Constitulii. În martie 1948, dupä autodizolvarea fostului parlament, au fost organizate alegeri pentru noul organ reprezentativ, numit de acum Marea Adunare Nationalã. Noua Constitulie era adoptatä In unanimitate la 13 aprilie 1948, fiind publicatä In „Monitorul Oficial” nr.87, la aceeaşi datä. Se consfinlea noua titulaturä a statului, de Republica Popularã Romanã şi se preciza caracterul säu de „stat popular, unitar, independent şi suveran”, care „a luat fiinţá prin lupta dusá de popor, în frunte cu clasa muncitoare, împotriva fascismului, reacţiunii şi imperialismului”.

Aparent, legea fundamentalä consfinlea principii democratice, precum suveranitatea poporului, votul

universal: „întreaga putere de stat emaná de la popor şi aparţine poporului”, care „îşi exercitá puterea prin organe reprezentative, alese prin vot universal, egal, direct şi secret”.

De asemenea, statua egalitatea In fala legii pentru toli cetälenii Republicii Populare Române, färä deosebire de sex, nalionalitate, rasä, religie sau grad de culturä. Aceştia puteau fi aleşi (la 23 de ani) şi puteau alege (participau la vot de la 18 ani) toate organele de stat.

Pentru drepturile cetäleneşti afirmate In Constitulie se aflau dreptul la muncã, la odihnã, la Invãtãturã. Se stipula cä temeia avea drepturi egale cu bãrbatul, minoritãtile nationale se bucurau de toate drepturile; sãnãtatea publicã era organizatã de stat, se atirma protectia de cãtre stat a tamiliei. Teoretic, prin Constitulie erau afirmate libertatea conştiinlei şi libertatea religioasä; libertatea individualä a cetäleanului; libertatea presei, a cuvântului, a Intrunirilor, mitingurilor, cortegiilor şi manifestaliilor. Practic Insä, toate afirmaliile aparent democratice nu erau acoperite de garantarea acestor drepturi, care au fost, In majoritatea lor, Incälcate sistematic In timpul regimului comunist.

Constitulia din 1948 nu mai prevedea principiul separärii puterilor In stat, Intrucât MAN devenea „organul suprem al puterii de stat al RPR”, deci legislativul şi executivul se confundau.

Prerogativele MAN erau:

•alegerea Prezidiului MAN;

•formarea guvernului RPR;

•modificarea Constituliei;

•stabilirea numärului, atribuliilor şi denumirilor ministerelor şi desfiinlarea, contopirea sau redenumirea celor existente;

•votarea bugetului, fixarea impozitelor şi a modului de percepere a lor;

•deciderea consultärii poporului prin referendum;

•acordarea amnistiei.

Primul preşedinte al Prezidiului MAN a fost protesorul Constantin I. Parhon, care oficial era şeful statului român.

Prezidiul:

•convoca MAN In sesiuni ordinare şi extraordinare;

•emitea decrete;

•interpreta legile votate de MAN;

•exercita dreptul de graliere şi comuta pedepsele;

•conferea decoraliile şi medaliile RPR;

•reprezenta RPR In relaliile internalionale;

•acredita şi rechema, la propunerea guvernului, pe reprezentanlii diplomatici ai RPR;

•In intervalul dintre sesiunile MAN, numea şi convoca miniştri la propunerea preşedintelui Consiliului de Miniştri;

•stabilea gradele militare, rangurile diplomatice, la propunerea guvernului;

•In caz de agresiune, declara stare de necesitate (In intervalul dintre sesiunile MAN);

•ratifica sau denunla tratatele internalionale.

-61-

clasa a XII-a

Descarcat de pe site−ul ebacalaureat.ro

Puterea executivã (In fapt singura putere realä In stat) aparlinea Consiliului de Miniştri, compus din preşedintele Consiliului de Miniştri, din unul sau mai mulli vicepreşedinli şi din miniştri.

Organele locale ale puterii de stat erau consiliile populare locale.

Puterea judecãtoreascã era reprezentatä de instantele de judecatã şi de Curtea Supremã, dar independenla justiliei era practic desfiinlatä prin intervenlia factorului politic.

Deşi Constitulia suslinea garantarea proprietälii private „agonisitä prin muncä şi economisire”, aceasta anunla şi mãsurile de cooperativizare, care aveau sä fie puse In practicä mai târziu.

Prevederile economice prevalau asupra celor politice, fiind instrumentul legal prin care se pregätea trecerea Intregii economii sub controlul statului. Astfel, la art.11 prevedea cä mijloacele de productie, bãncile şi societãtile de asigurare pot deveni proprietatea statului când interesul general o cere, iar articolul 14 prevedea cä atat comertul intern cat şi cel extern trec sub controlul statului, iar art.15 prevedea planiticarea economiei nationale.

Legea fundamentalä din 1948 nu prevedea In mod expres cä rolul conducätor revenea PMR, dar organele de stat erau subordonate acestuia. În 1952, In condiliile unor epuräri In rândurile partidului, a fost promulgatä şi o nouä constitulie, care nu aducea Insä modificäri esenliale celei din 1948.

CONSTITUŢIADIN1952

Constitulia Republicii Populare Române din 24 septembrie 1952 [„Buletinul Oficial al Marii Adunäri Nalionale a Republicii Populare Române” nr.1 din 27.09.1952] este constitulia prin care se consfinleşte aservirea totalä a României falä de URSS. În aceasta se vorbeşte pentru prima datä despre proprietatea socialistä (art.6), care a constituit mijlocul economic de aservire a cetäleanului, precum şi de „rolul conducätor al partidului” (art.86), mijlocul politic de aservire a lui.

Constitulia din 1952 definea baza politicä a statului „democrat-popular”, fundamentatä pe dictatura proletariatului, stipulând expres cäror clase sociale le aparlinea puterea de stat şi indicând modalitatea de exercitare a acestei puteri prin „realizarea alianlei dintre clasa muncitoare şi läränimea muncitoare, In care rolul conducätor Il deline clasa muncitoare”.

Principiile fundamentale ale acestei Constitulii sunt suveranitatea poporului, unitatea puterii de stat şi exercitarea acesteia prin organe reprezentative, centralismul democratic, planificarea nalionalä, legalitatea popularä, activismul social şi politic al cetälenilor. Statul român este definit ca un „stat democrat-popular”, unitar, suveran şi independent, dar nefäcându-se nicio referire la caracterul säu indivizibil sau inalienabil.

În Capitolul I — „Orânduirea socialä”, sunt cuprinse urmätoarele reglementäri: „Republica Populará Româná este stat al oamenilor muncii de la oraşe şi de la sate” (art.1); „Baza puterii în Republica Populará Româná este alianţa clasei muncitoare cu ţáránimea muncitoare, în care rolul conducátor aparţine clasei muncitoare” (art.2); „Republica Populará Româná s-a náscut şi s-a întárit ca rezultat al eliberárii ţárii de cátre forţele armate ale Uniunii Sovietice, de sub jugul fascismului şi de sub dominaţia imperialismului, ca rezultat al doborârii puterii moşierilor şi capitaliştilor de cátre masele populare de la oraşe şi de la sate în frunte cu clasa muncitoare, sub conducerea Partidului Comunist Român” (art.3).

Forma politicä prin care se exercita puterea era reprezentatä de organele statului, sistem ce avea o construclie piramidalä, ierarhizatä şi centralizatä, In fruntea acesteia situându-se MAN, ca organ suprem al puterii In stat. Articolul 6 exprima esenla orânduirii social-economice astfel: „Fundamentul formaliunii social- economice socialiste este proprietatea socialistä asupra mijloacelor de produclie, care are fie forma proprietälii de stat (bun comun al poporului), fie forma proprietälii cooperatist-colectiviste (proprietatea gospodäriilor colective sau a organizaliilor colectiviste)”.

CONSTITUŢIADIN1965

În condiliile In care Incepuse procesul de destalinizare şi venise la conducerea partidului unic Nicolae Ceauşescu, odatä cu schimbarea denumirii lärii In Republica Socialistä România, la 21 august 1965, a fost adoptatä o nouä constitulie, publicatä In „Buletinul Oficial al R.S.R” nr.1I21.08.1965. Aceasta prevedea In mod explicit cä forla conducätoare a Intregii societäli este Partidul Comunist Român şi cä scopul tuturor „oamenilor muncii” (nu se vorbea prea mult de naliune) este construirea societälii socialiste şi asigurarea condiliilor pentru trecerea la comunism.

Constitulia din 1965 nu aducea modificäri importante In ceea ce priveşte atribuliile MAN, care reprezenta In continuare „organul suprem al puterii de stat, unicul organ legiuitor al Republicii Socialiste România” (art.42).

Guvernul Işi pästra denumirea de Consiliul de Miniştri şi era definit ca organul suprem al administraliei de stat. Tribunalele şi procuratura rämâneau subordonate factorului politic reprezentat de PCR.

-62-

clasa a XII-a

Descarcat de pe site−ul ebacalaureat.ro

Constitulia consfinlea caracterul socialist (şi cooperatist) al proprietälii şi al economiei. Statul era proprietarul bogäliilor de orice naturä ale subsolului, minele, terenurile din fondul funciar de stat, pädurile, apele, izvoarele de energie naturalä, fabricile şi uzinele, Intreprinderile agricole de stat, staliunile pentru mecanizarea agriculturii, cäile de comunicalie, mijloacele de transport, telecomunicaliile de stat, fondul de clädiri şi locuinle, baza materialä a instituliilor social-culturale de stat.

Prima modificare importantä adusä Constituliei din 1965 dateazä din februarie 1968, când a avut loc reorganizarea administrativä a teritoriului. Se revenea la judele ca forme de administrare localä, In locul regiunilor şi raioanelor de inspiralie sovieticä, se introducea calitatea de municipii pentru oraşele mari.

Pe mäsurä ce puterea personalä a lui Ceauşescu creştea, a devenit necesarä şi consfinlirea acestui proces prin modificäri constitulionale. Dupä ce a devenit secretar general al PCR, ales de Congresul partidului, färä a mai depinde de Comitetul Central, urmätorul pas pe calea consolidärii sale a fost Infiinlarea funcliei de preşedinte, la 28 martie 1974, prin modificarea Constituliei din 1965.

Prerogativele preşedintelui, ales de MAN, erau foarte largi:

•prezida Consiliul de Stat;

•reprezenta puterea de stat In relaliile interne şi internalionale;

•era comandantul suprem al forlelor armate şi preşedintele Consiliului Apärärii RSR;

•prezida şedinlele Consiliului de Miniştri, atunci când era necesar;

•stabilea mäsurile de importanlä deosebitä ce priveau interesele supreme ale lärii, care urmau sä fie supuse de cätre MAN spre consultarea poporului, prin referendum;

•numea şi revoca, la propunerea primului-ministru, viceprim-miniştrii, miniştrii şi preşedinlii altor organe centrale ale administraliei de stat;

•numea şi revoca preşedintele şi membrii Tribunalului Suprem;

•conferea decoralii;

•Incheia tratate internalionale In numele RSR;

•stabilea rangurile misiunilor diplomatice;

•proclama starea de necesitate In caz de urgenlä;

•acorda gralierea;

•acorda dreptul de azil;

•emitea decrete prezidenliale şi decizii.

CONSTITUŢIADIN1991

Adoptatä de Parlament la 21 noiembrie 1991 şi aprobatä apoi de cätre popor prin referendum la 8 decembrie 1991 (73% pentru), Constitulia cuprinde principiile de organizare ale statului şi asigurä buna funclionare a instituliilor acestuia.

Potrivit Constituliei, autoritälile publice ale statului român sunt: parlamentul, preşedintele României, guvernul, administraţia publică şi autoritatea judecătorească. Sunt garantate separalia puterilor In stat, proprietatea privatä, respectarea drepturilor omului (libertatea de gândire, de conştiinlä, de expresie).

Parlamentul Romaniei este organul reprezentativ al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a lärii (art.58). El adoptä legi constitulionale, legi organice şi legi ordinare (art.72). Parlamentul este alcätuit din Camera Deputalilor şi Senat, ai cäror membri sunt aleşi prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat, pentru un mandat de 4 ani. Exercitä control asupra guvernului, are drept de interpelare şi de anchetä.

Preşedintele Romaniei reprezintä statul român şi este garantul independenlei nalionale, al unitälii şi integritälii teritoriale a lärii. El vegheazä la respectarea constituliei şi la buna funclionare a instituliilor statului. În acest scop, preşedintele exercitä funclia de mediere Intre puterile statului, precum şi Intre stat şi societate. Mandatul preşedintelui este de 4 ani, iar Incepând cu alegerile prezidenliale din 2004, de 5 ani. Are dreptul la maxim douä mandate. El numeşte pe primul-ministru, poate sä dizolve Parlamentul (In condilii precise), este comandantul forlelor armate, promulgä legile etc.

Guvernul duce la realizarea politicii interne şi externe a statului român. Este alcätuit din primul-ministru, miniştri şi alli membri stabilili prin lege organicä. Guvernul este responsabil In fala Parlamentului.

Curtea Constitutionalã este unica autoritate de jurisdiclie falä de orice altä autoritate publicä, se pronunlä asupra constitulionalitälii legilor, deciziile sale fiind obligatorii.

Administratia publicã cuprinde autoritälile publice centrale aflate In subordinea guvernului, precum şi autoritälile publice locale la nivelul judelelor, oraşelor şi comunelor. Guvernul numeşte câte un prefect In fiecare judel şi In municipiul Bucureşti care vegheazä asupra respectärii legalitälii hotärârilor adoptate.

-63-

clasa a XII-a

Descarcat de pe site−ul ebacalaureat.ro

PROIECTE POLITICE ŞI ÎNCERCĂRI DE MODERNIZARE

ÎN SPAŢIUL ROMÂNESC

(secolul XVIII-începutul secolului XIX)

Situaţia politică a Principatelor în secolul al XVIII-lea

Instaurarea domniilor fanariote dupä 1711, provocase un considerabil impact asupra societälii româneşti, marcat printr-o intrare mai profundä a Principatelor In lumea Orientului, dupä ce dobândiserä sentimentul europenitälii lor, prin scrierile lui Dimitrie Cantemir şi stolnicul Constantin Cantacuzino.

Aparilia şi dezvoltarea conştiinlei nalionale dupä 1750, fäcea posibilä ideea de regenerare şi redeşteptare nalionalä a românilor, de renaştere culturalä. Aceastä idee avea semnificalia unei modernizäri, care nu devenea posibilä decât prin europenizare, adicä prin ieşirea turco-orientalä, prin renunlarea la instituliile lipsite de modernitate şi refractare la nou.

Aplicarea reformelor a fost stânjenitä de fluctualiile dominaliei otomane, de intervenlia turcilor şi, nu In ultimul rând, de ostilitatea boierimii. Agravarea decadenlei otomane şi seria räzboaielor ruso-austro-otomane au adus In scena istoricä noile solulii politice antifanariote ale mişcärii de emancipare nalionalä.

*„Problema orientală” – cadru pentru emanciparea românilor

Dupä asediul Vienei (1683), decäderea Imperiului Otoman se accentueazä iar vechea „problemä orientalä” dobândeşte un nou conlinut. În secolul al XVII-lea concurenla dintre Habsburgi şi Romanovi pentru moştenirea „omului bolnav” al Europei a generat räzboaie care au marcat sud-estul european şi au obligat Imperiul Otoman la importante cedäri teritoriale.

Teatrul acestor räzboaie a fost de cele mai multe ori teritoriul Principatelor române, pe care un contemporan le caracteriza drept „coräbii In furtunä”. Deşi românii se Inchinaserä turcilor prin tratate „nu ca Invinşi ci ca

Invingätori”, Principatele au fäcut parte din proiectele de Impärlire a Imperiului Otoman.

Înfrângerile suferite de turci In fala puterilor creştine au avut drept consecinlä anexarea unor teritorii româneşti de cätre statele creştine din vecinätate precum şi creşterea Ingrijorärii marilor puteri pentru echilibrul european, implicit a interesului lor falä de Principate.

Aceastä conjuncturä a oferit elitei româneşti posibilitatea sä aclioneze pentru modificarea statutului internalional al Principatelor, având ca fundal proieclia statului român modern.

Reformismul domnesc

a) Reforme politice şi sociale

Constantin Mavrocordat (1730-1769), a domnit alternativ In Moldova şi Ţara Româneascä. Domnul a Inceput, având aprobarea Porlii, aplicarea programului de reorganizare a instituliilor fiscale, administrative şi judiciare In spiritul de ralionalizare a statului. Reformele aplicate succesiv In cele douä läri, au avut In vedere realizarea unei monarhii moderate prin puteri intermediare şi corpuri constituite In cadrul Adunärilor de Stäri. Reorganizarea viza sistemul fiscal, In sensul asigurärii stabilitälii masei läräneşti şi sporirea competenlei statului In reglementarea raporturilor de proprietate. Ca urmare, la 1746 In Ţara Româneascä şi la 1749 In Moldova, şerbia a tost destiintatã. Foştii şerbi au devenit cläcaşi, liberi din punct de vedere juridic, dar lipsili de pämânt.

Maria Tereza (1740-1780) a deschis o nouä fazä In istoria practicii reformiste la nivelul Intregului Imperiu habsburgic, cu efecte şi In Transilvania, continuatä de Iosit al II-lea (1780-1790). Principala reformä cu Inrâurire In Transilvania a fost reforma socialä. La 22 august 1785, la câtva timp dupä räscoala condusä de Horea, Cloşca şi Crişan, o patentã imperialã destiinta In mod oticial iobãgia din Transilvania. Ca şi In Principate Insä, reforma nu a Imbunätälit decât parlial condilia läränimii.

b) Reforme juridice

Primul cod de legi fanariot s-a tipärit In 1780, din iniliativa lui Alexandru Ipsilanti, Pavilniceasca condică, care se va aplica In Ţara Româneascä pânä In preajma revoluliei lui Tudor Vladimirescu, când a fost Inlocuit cu legiuirea Caragea (1818). Codul Callimachi (1817) şi Legiuirea Caragea s-au redactat din iniliativa domnilor fanarioli Scarlat Callimachi (Moldova) şi Ioan Caragea (Ţara Româneascä).

c) Reforme religioase şi culturale

În Transilvania, Maria Tereza a restaurat din raliuni de stat, prin edictul din 1759, ortodoxia pentru a salva unirea religioasä. Prin politica şcolarä, In special prin Ratio Educationis (1777), paralel cu sporirea relelei şcolare rurale şi instruclia preolimii, s-a format o elitä intelectualä instruitä In universitäli catolice, la Roma sau Viena, care promova idei In avantajul emancipärii nalionale. Reformele In acest domeniu au fost continuate

-66-

clasa a XII-a

Descarcat de pe site−ul ebacalaureat.ro

de cätre Iosif II, care prin Edictul de toleranţă (1781) asigura liberul exerciliu religiilor necatolice, färä ca sä prejudicieze primatul catolicismului.

Prin reformele practicate de fanarioli s-a Indeplinit un proces de unificare treptatä a condiliilor politice şi sociale din Principate care pregäteau unificarea pe care o va aduce secolul urmätor.

Reformismul boieresc

a) Internaţionalizarea problemei Principatelor

Conştienli de greutatea menlinerii unei identitäli politice proprii, Intr-o zonä politicä disputatä de marile puteri vecine, boierii au Incercat sä internalionalizeze problema Principatelor transformându-le In state neutre tampon, menite a preveni ciocnirea intereselor divergente ale Rusiei, Austriei şi Turciei. Pentru prima datä, ideea statului tampon, pus sub proteclia Rusiei, Austriei şi Prusiei, a fost exprimatä de divanul muntean la 1772. Apelul la dreptul istoric era menit sä argumenteze Inlocuirea regimului fanariot care Incälca, prin acordul Porlii, privilegiile lärilor. Aceste memorii, prin conlinutul lor, märturisesc o atitudine nalionalä la boierime şi cler, manifestatä la nivel internalional, tendinlä care va constitui punctul de plecare al programului revendicativ de la sfârşitul secolului XVIII şi Inceputul secolului XIX.

În cererile şi memoriile trimise cätre puterile creştine de boierimea pämânteanä, ca şi In proiectele de reforme, se avea In vedere şi statutul juridic al Principatelor dunärene, cerându-se lärgirea autonomiei pe baza vechilor capitulalii Incheiate cu Poarta.

b) Proiecte politice

În secolul XVIII şi la Inceputul secolului XIX, programul politic nu s-a fixat In Principate Intr-un act fundamental, In totalitatea lor memoriile şi proiectele de reformä l-au formulat coerent şi l-au articulat In raport cu principala problemä: recâştigarea independenlei prin abolirea dominaliei turco-fanariote. Soluliile oferite de cätre boieri au fost, In majoritatea lor, reformiste.

Principala preocupare a programelor elaborate de cätre boieri a vizat problema formei de guvernământ a Principatelor. Între 1716 şi 1821, boierimea a cerut de 40 de ori Inlocuirea fanariolilor cu domni aleşi de larä, repetându-şi cererea la Constantinopol, Petersburg, Viena sau Paris. Rezultä cä boierimea a fost tot timpul ostilä oricärui tip de absolutism fanariot, şi cä recâştigarea puterii politice a fost elementul principal al programului säu politic panã la 1821. În aceste proiecte politice, boierii au propus diferite forme de

guvernämânt pentru Principate. În 1769, partida nalionalä1, condusä de mitropolitul Gavril Callimachi al Moldovei, propunea instaurarea unei republici aristocratice condusã de 12 mari boieri.

independenla Principatelor sub proteclia Rusiei şi a Austriei. Marele vistier Iordache Rosetti-Rosnovanu a scris In 1817-

1818 nu mai pulin de opt proiecte de reformä, propunând instaurarea unui regim politic In care domnia sä fie un simplu organ de supraveghere şi control, puterea realä trecând In mâna unei Adunäri Obşteşti şi a unui divan controlat de boierime. În 1802, Dumitrache Sturdza elabora Planul de oblăduire [conducere] aristo- democrăticească, ce propunea un proiect republican de nuanlä aristocraticä.

Din punct de vedere social, programele boiereşti nu aduceau nimic nou, situalia läränimii nu era uşuratä, pentru sate exploatarea pämânteanä putea fi tot atât de grea ca şi cea fanariotä.

Programul politic, prin revendicärile lui nalionale, a reuşit In fala actiunii lui Tudor Vladimirescu*, sä solidarizeze Intregul corp social al naliunii. Programul mişcärii lui T.Vladimirescu, Cererile norodului românesc (1821), era In aparenlä Indreptat Impotriva fanariolilor, nu a Porlii. În realitate, alungarea grecilor era doar primul pas pe calea cuceririi independenlei.

Boierii au continuat acliunile şi dupä Infrângerea mişcärii lui Vladimirescu, oblinând pentru larä câştiguri prelioase. În 1821 şi 1822 ei au elaborat nu mai pulin de 75 de memorii şi proiecte de reformä, pe care le-au Inaintat ruşilor, turcilor şi austriecilor, cerând recunoaşterea drepturilor nalionale şi, In primul rând, reacordarea dreptului de a avea domni pämânteni. Drept consecinlä a acestor acliuni, In septembrie 1822, Poarta a acceptat Inlocuirea fanariolilor numindu-l pe Grigore Ghica domn al Ţärii Româneşti şi pe Ionilä Sturdza domn al Moldovei.

În 1822, Ionicã Tãutu a redactat Constituţia cărvunarilor (Inaintatä domnitorului Ionilä Sandu Sturdza), iar Simion Marcovici semneazä Aşezământul politicesc. Primul suslinea „monarhia märginitä şi moştenitoare” şi revendicäri precum garantarea libertälii persoanei, a egalitälii In fala legilor sau formarea unei adunäri reprezentative — Sfatul Obştesc, iar al doilea organizarea statului pe baza separärii puterilor.

1Partida naţională = grupare a nobilimii pământene care revendica, în secolul XVIII respectarea autonomiei statale, revenirea la domnii pământene, eliminarea grecilor din administraţie şi biserică.

2 În timpul tratativelor de pace de la Şiştov (1791), boierii munteni au înaintat un memoriu Rusiei şi Austriei prin care revendicau: autonomia şi neutralitatea ţării sub garanţia Austriei şi Rusiei, desfiinţarea obligaţiilor faţă de Poartă (cu excepţia tributului), alegerea unui domn pământean, desfiinţarea raialelor, libertatea comerţului.

-67-

clasa a XII-a

Descarcat de pe site−ul ebacalaureat.ro

Treptat, mişcärile politice au cäpätat o organizare mai Inchegatä, cu aderenlä In rândul boierimii liberale, intelectualilor şi oräşenilor.

Reformele propuse de Eutrosim Poteca urmäreau: instituirea impozitului pe venit, libertatea tiparului şi a ocupärii funcliilor administrative. Dinicu Golescu In lucrarea Însemnare a călătoriei mele (1826), suslinea unirea tuturor provinciilor româneşti sub forma Daciei Mari.

Gruparea nalionalä din Ţara Româneascä din jurul lui Ion Campineanu a elaborat In 1838, douä documente referitoare la organizarea Ţärii Româneşti. Primul, intitulat Act de unire şi independenţă, cerea Inläturarea suzeranitälii otomane şi a protectoratului larist, unirea principatelor Intr-un regat al Daciei, alegerea unui domn ereditar. Al doilea act era un proiect de constitulie, Osăbitul act de numire a suveranului românilor. Activitäli asemänätoare desfäşura şi societatea secretä Frăţia (1843), care avea Inscrise In program obiective precum: unirea Ţärii Româneşti cu Moldova, independenla acestora, emanciparea cläcaşilor, egalitatea cetälenilor In fala legii. Societatea Frăţia, a avut un rol principal In pregätirea şi desfäşurarea Revoluliei de la 1848 In Ţara Româneascä.

*Acţiunea lui Tudor Vladimirescu – context, obiective/program, urmări

În ultimul deceniu al epocii fanariote, lumea creştinä sud-est europeanä inträ Intr-un proces de radicalizare politicä. O societate secretä, Eteria, avea ca scop eliberarea grecilor, cu sprijinul Rusiei, pe fondul unei räscoale generale a creştinilor din Balcani. Mişcarea stabilise legäturi şi cu boierii români, inclusiv cu aceia de la vârful ierarhiei politice.

La cumpäna anilor 1820-1821, trei mari boieri munteni gândesc organizarea unei räscoale pentru oblinerea vechilor privilegii ale lärii, alegându-l comandant militar pe Tudor Vladimirescu, mic boier cunoscut pentru relaliile cu Eteria şi pentru sentimentele sale antifanariote şi antiturceşti. În ianuarie 1821, Tudor Vladimirescu a fost Investit cu conducerea militarä a räscoalei; la rândul säu, a semnat o convenlie militarä cu eteriştii, cu scopul Indepärtärii dominaliei otomane. Dupä moartea, In condilii suspecte, a ultimului domn fanariot al Ţärii Româneşti, Tudor a guvernat lara timp de câteva luni. Între timp Insä, din raliuni diplomatice, Rusia a dezavuat public Eteria şi tulburärile pricinuite de aceasta In Principate. Pozilia Rusiei şi iminenla intervenliei militare otomane l- au determinat pe Tudor sä Incerce o apropiere de Poartä, prin incriminarea exclusiv a fanariolilor. Dacä din perspectiva româneascä aceastä pozilie putea fi convenabilä, din perspectiva antiotomanä a Eteriei, a fost asimilatä trädärii. La sfârşitul lui mai 1821, Tudor a fost judecat, condamnat şi executat de eterişti.

Documentele mişcärii conduse de T.Vladimirescu sunt alcätuite dintr-o seamä de proclamalii (Proclamaţia de la Padeş) şi din Cererile norodului românesc, combinalie de program politic şi act cu valoare constitulionalä, atât timp cât domnul, la instalare, ar fi trebuit sä jure pe acest document. Documentul Intemeia statul pe principiul suveranitälii poporului, reprezentat de Adunarea Norodului şi reclamau anularea legilor abuzive adoptate färä acordul acesteia.

Domnul trebuia sä fie ales de larä, privilegiile boiereşti desfiinlate, promovarea In funclii sä se facä dupä merit şi

veniturile din slujbe sä se desfiinleze; se Incredinla mânästirilor Intrelinerea unei armate de 4 000 de panduri şi 200 de arnäuli „cu leafä uşoarä”; reforma fiscalä ar fi Inlocuit därile vechi printr-un impozit unic plätibil In patru rate, desfiinlând categoriile privilegiate ale scutelnicilor şi posluşnicilor. Nu lipsea nici anularea vämilor interne, In vederea unificärii pielei nalionale. Dar Sfânta Alianlä nu putea accepta sistemul stabilit la Congresul de la Viena.

Pe mäsura conturärii tot mai clare a pericolului intervenliei militare otomane, programul social se estompeazä tot mai mult. Cererile norodului românesc conlin o serie nesistematizatä şi vagä de proiecte de reformä, dintre care multe se regäsesc şi In scrierile boierilor reformatori. Nu mai cere nici mäcar Indepärtarea imediatä a fanariolilor, ci doar limitarea abuzurilor acestora.

Intervenlia militarä otomanä a pus capät mişcärii lui Tudor Vladimirescu. Elita politicä româneascä a recuperat Insä, prin redactarea unui numär impresionant de memorii şi proiecte de reformä, Intregul lel declarat (antifanariot) al acesteia. În septembrie 1822, Poarta a acceptat restaurarea domniilor pämântene, numindu-i pe Grigore IV Dimitrie Ghica In Ţara Româneascä şi pe Ionilä Sandu Sturdza In Moldova.

Revenirea la domniile pämântene poate fi interpretatä ca o schimbare de regim politic, In mäsura In care institulia domniei devine nalionalä (pämânteanä). Structura organizärii de stat (instituliile) nu s-a modificat pânä la

adoptarea Regulamentelor Organice. În deceniile 3 şi 4 ale secolului XIX, boierimea reformatoare a redactat zeci de proiecte, vizând modernizarea organizärii interne şi, In primul rând, redactarea unor legi fundamentale.

Nevoia de reorganizare internä era recunoscutä şi In principalele acte internalionale referitoare la Principate

(Convenlia de la Akkerman3, Tratatul de la Adrianopol4). Tratatul de la Adrianopol (1829) consacra individualitatea politicä a Ţärilor Române, instituia oficial protectoratul rusesc asupra acestora şi prevedea reorganizarea

administrativä internä In temeiul unor noi reglementäri, viitoarele Regulamente Organice.

3Prevederi ale Convenţiei de la Akkerman (1826): alegerea domnilor dintre boierii pământeni pe o durată de 7 ani; libertatea comerţului după achitarea obligaţiilor faţă de Poartă – tributul şi cuantumul celorlalte obligaţii rămâneau cele fixate anterior; încetarea exilului boierilor pământeni, participanţi la revoluţia de la 1821; instituirea unor comisii care să propună

măsuri pentru îmbunătăţirea situaţiei Principatelor.

4Prevederi ale Tratatului de la Adrianopol (1829): restituirea către Ţara Românească a cetăţilor turceşti de pe malul stâng al Dunării (Turnu, Giurgiu şi Brăila); autonomia administrativă a Principatelor; stabilirea graniţelor pe talvegul Dunării; numirea domnilor pe viaţă; libertatea comerţului şi scutirea Principatelor de obligaţia aprovizionării Istanbulului; dreptul de navigaţie pe Dunăre cu vase proprii; îngrădirea dreptului de intervenţie a Turciei în Principate; menţinerea ocupaţiei ruseşti şi obligaţia Porţii de a recunoaşte viitoarele regulamente administrative ale Principatelor.

-68-

Descarcat de pe site−ul ebacalaureat.ro

c) Proiecte care vizau aspectul naţional

În absenla unei nobilimi nalionale In Transilvania, conducerea luptei românilor pentru drepturi politice a fost asumatä In secolul XVIII de cätre cler. Figura reprezentativä a fost cea a episcopului greco-catolic Inochentie Micu. În memoriile sale a cerut includerea românilor Intre Stäri ca naliune aparte. Permanent a dublat revendicärile sale de ordin ecleziastic cu cele nalionale, cerând reprezentarea naliunii In viala publicä şi anularea legilor discriminatorii pentru români. Inochentie Micu In Supplex Libellus, memoriu Inaintat Curlii de la Viena, oferea o imagine cuprinzätoare a stärii naliunii, cu referiri la vechimea ei istoricä, dar In special Infälişând condilia socialä şi politicä a românilor. El cerea declararea naliunii române ca a patra naliune receptä, reprezentarea ei In sistemul de Stäri, In instituliile provinciale, la nivelul celorlalte naliuni.

De la sfârşitul secolului XVIII, elita româneascä din Transilvania s-a fixat In cele din urmä la o formulä politicä neconfesionalä, la un act reprezentativ nalional. Supplex Libellus Valachorum a fost elaborat de personalitälile de prim-plan din viala intelectualä: Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior, Ioan Piuariu Molnar, Iosif Meheşi, Budai Deleanu, Ioan Para. Semnat In numele naliunii de categoriile sale libere, Supplex-ul sintetiza principalele cereri ale românilor: ştergerea numirilor odioase şi jignitoare de tolerali, admişi, şi reaşezarea naliunii române In uzul tuturor drepturilor civile şi „regnicolare”, sä i se redea naliunii locul pe care l-a avut In viala politicä In evul mediu, clerul, nobilimea şi plebea sä se considere la nivelul Stärilor care constituiau uniunea celor trei naliuni, reprezentarea proporlionalä In Dietä şi In funclii.

*Regulamentele organice şi domniile regulamentare

Regulamentele organice au intrat In vigoare In 1831 In Ţara Româneascä şi In 1832 In Moldova. Din punct de vedere al conlinutului, cuprindeau, pe lângä reguli pentru organizarea puterilor statului, norme de drept administrativ sau financiar sau chiar dispozilii de drept civil, deoarece räspundeau In primul rând nevoii de a pune capät abuzurilor din toate domeniile. Regulamentele organice au schilat separarea puterilor In stat şi pot fi considerate „actul de naştere a parlamentarismului In România”, fiind primele legiuiri care instituie adunäri formate pe bazä de sufragiu, care, prin participare la activitatea legislativä, limitau puterea şefului statului.

Domnul, ales pe vialä, este organul central al Intregii structuri statale. El singur are drept de iniliativä legislativä, numeşte miniştri, poate refuza publicarea legilor votate In adunare, färä a fi obligat sä prezinte motivalii, are dreptul de a dizolva adunärile. Adunãrile obşteşti dezbäteau şi adoptau proiectele de lege trimise de domn. Sfatul domnesc este Inlocuit cu Statul administrativ, alcätuit din miniştri, şefi ai departamentelor nou-Infiinlate. Erau reorganizate justilia şi administralia şi se iniliau o serie de mäsuri importante In domeniile edilitar, penitenciar, al pensiilor şi ajutoarelor sociale, al instrucliei publice.

În 1834, au fost numili (nu aleşi, aşa cum prevedeau Regulamentele Organice), Alexandru Ghica (Muntenia) şi Mihail Sturdza (Moldova). Acuzat de proastä gestiune şi de lipsä de autoritate, Alexandru Ghica a fost destituit şi Inlocuit cu Gheorghe Bibescu (1842), singurul domn ales In conformitate cu prevederile Regulamentului Organic. Aceste trei domnii poartä denumirea de „domnii regulamentare”. Deşi au aplicat programe reformatoare la nivel institulional şi de creştere a gradului de civilizalie, domnii regulamentari au fost vehement contestali In epocä şi s-au confruntat cu opozilia cvasipermanentä a clasei politice.

PROIECTUL POLITIC PAŞOPTIST

„Noi vrem să ne unim cu ţara!” (Marea Adunare Naţională de la Blaj, 3-5 mai 1848)

Context

Anul 1848 s-a afirmat In plan european, atât prin gräbirea procesului de afirmare a principiului suveranitälii naliunilor In fala legitimitälii monarhiilor, cât şi prin schimbarea raportului de forle pe continent. Revoluliile de la 1848 au fost o continuare a Revoluliei franceze din 1789, eveniment ce Incercase sä impunä principiile de organizare a statului modern. Pe de altä parte, revoluliile reprezintä reaclia popoarelor europene Impotriva sistemului stabilit de monarhiile absolutiste In urma Congresului de la Viena din 1815.

Proiectele reformatoare elaborate In Ţärile Române de la Inceputul secolului XIX au atins punctul culminant prin Revolulia de la 1848-1849. Aceasta avea sä cuprindä, Intr-un singur program, propunerile de reforme pentru care activaserä reprezentanlii românilor In perioada anterioarä. Prin programul de la 1848, românii Işi afirmau dorinla de a se alätura naliunilor europene moderne.

-69-

clasa a XII-a

Descarcat de pe site−ul ebacalaureat.ro

Factorii favorabili declanşării revoluţiei române de la 1848

Pentru intelectualii români, anul 1848 a marcat triumful ideii de naliune. În ambele Principate şi In Imperiul habsburgic ei şi-au justificat cererile de independenlä sau autonomie politicä prin invocarea dreptului legitim la autodeterminare al unei comunitäli etnice. În Ţara Româneascä şi Moldova, intelectualii au cäutat sä desfiinleze protectoratul Rusiei şi sä restabileascä echilibrul cu Imperiul Otoman, In timp ce In Transilvania, Banat şi Bucovina ei şi-au propus sä uneascä toli românii Intr-un singur stat autonom.

Revolulia de la 1848 din Principatele Române a fost, In primul rând opera intelectualilor liberali paşoptişti, care recunoşteau In Apus un model politic şi cultural demn de urmat şi la ei acasä.

Aspiraliile generaliei de la 1848 şi-au gäsit expresia practicä In nemullumirea generalä a tuturor claselor sociale din Principate, falä de condiliile politico-economice existente.

Forme de acţiune a românilor la 1848

Ca In orice revolulie democraticä, distingem Intr-o primä fazä douä planuri de manifestare ale spiritului nalional, douä comportamente, cel läränesc, tradilional şi cel burghez, liber-democrat, al elitei intelectuale şi al burgheziei. Intelectualitatea a prelungit In primele luni ale revoluliei tradilia legalistä, petilionarä din mişcarea româneascä, caracteristicä perioadei premergätoare revoluliei de la 1848. Convocarea unor adunäri populare la iniliativa elitei a marcat Inceputul procesului de organizare a revoluliei, ce a urmärit fuziunea celor douä tipuri distincte de comportament. Apelul la adunarea nalionalä ca organism suprem care sä decidä In afacerile nalionale are şi o altä semnificalie, mai ales In Transilvania. Ea opune dreptului istoric al guvernanlilor, Intemeiat pe cucerire, ideea democraticä a reprezentativitälii unui popor, argumentului istoric pe cel demografic cantitativ, minoritälii privilegiate un Intreg popor, naliunii politice de sorginte medievalä, naliunea etnicä. Tactica legalistä propusä de intelectualitatea româneascä a dominat la Inceputul revoluliei In toate teritoriile româneşti. O inovalie o constituie In aceastä revolulie şi abandonarea principiilor elitiste In favoarea reprezentativitälii naliunii, Incorporând In naliune mullimea poporului. În Ţara Româneascä s-a format un Comitet revolulionar Insärcinat cu organizarea unei revolte armate. Principiile exprimate de cätre Comitetul revolutionar de la Islaz (9-21 iunie 1848) Işi au sorgintea In evolulia ideilor cuprinse In memorandumurile boierilor reformatori, In proclamalia datä de Tudor Vladimirescu şi In aspiraliile boierilor liberali din adunärile legislative din cele douä Principate. Mişcärile revolulionare au continuat la Bucureşti, ducând la instaurarea unui guvern provizoriu (14-26 iunie 1848), format In majoritate din tineri intelectuali liberali. Guvernul revolulionar a Incercat sä-şi consolideze pozilia prin promovarea unor reforme şi Infiinlarea de noi institulii.

Factorii care au împiedicat înfăptuirea programelor revoluţionare la 1848-1849

În Ţara Româneascä, intervenlia sträinä a pus capät activitälii şi existenlei guvernului revolulionar şi a curmat eforturile acestuia privind reforma. Cooperarea dintre Rusia şi Poarta Otomanä a spulberat speranlele

de supravieluire ale guvernului provizoriu. Acesta a fost Inlocuit cu o Locotenenlä domneascä5, formatä din I.H.Rädulescu, Nicolae Golescu, Christian Tell şi mai apoi de un caimacam6. Din septembrie 1848, ruşii au instituit controlul asupra Ţärii Româneşti şi Moldovei. La 13 septembrie armata otomanä a intrat In Bucureşti, intervenlia armatä punând capät revoluliei şi In Ţara Româneascä. În Moldova nu s-au desfäşurat confruntäri militare, revolulionarii desfäşurându-şi cea mai mare parte a acliunilor In exil, deoarece domnitorul Mihail Sturdza a luat mäsuri Impotriva acestora de teama unei intervenlii din partea Rusiei.

În Transilvania, acliunile românilor Indreptate Impotriva unirii Transilvaniei cu Ungaria au eşuat. La 18/30 mai 1848, Dieta de la Cluj a votat pentru anexarea Transilvaniei la Ungaria.

Pentru revolulia românä din Transilvania, adunarea din septembrie 1848 de la Blaj a Insemnat Inceputul insurecliei, abandonarea legalitälii şi asumarea revoluliei ca mijloc pentru transpunerea In practicä a programului autodeterminärii, Inarmarea poporului şi organizarea Transilvaniei pe baza principiului de nalionalitate. A Inceput formarea gärzilor militare româneşti sub conducerea lui Avram Iancu şi Axente Sever. În Transilvania, armata românä urma sä lupte pe douä fronturi: Impotriva habsburgilor şi Impotriva revoluliei maghiare. În perioada aprilie-iulie 1849, Intr-o Incercare de a salva revolulia nalionalä, Nicolae Bälcescu a cäutat sä facä posibilä reconcilierea dintre guvernul ungar şi Avram Iancu. Înlelegerea s-a Incheiat prea târziu, deoarece In august 1849 forlele austriece şi ruseşti au reuşit sä Infrângä armata maghiarä la Şiria (lângä Arad), punând astfel capät revoluliei din Transilvania.

5Locotenenţă domnească = organism politico-administrativ care ţinea locul domnului şi exercita atribuţiile sale.

6 caimacam = locţiitor al domnului.

-70-

clasa a XII-a

Descarcat de pe site−ul ebacalaureat.ro

Revolulia de la 1848 a demonstrat cä pentru reforma societälii nu era de ajuns unitatea de acliune a românilor sau conştiinla nalionalä. Färä unitatea statalä nu se putea trece la modernizarea internä a statului, dupä cum nu se putea obline nici independenla.

STATUL ROMÂN MODERN – ÎNFĂPTUIRE ŞI MODERNIZARE

„Revoluţia viitoare va fi o revoluţie naţională.” (Nicolae Bălcescu, 1850)

Contextul intern şi internaţional

Unirea Principatelor a fost, din punct de vedere politic, ideea centralä a perioadei ce a urmat revoluliei de la 1848. Condiliile interne şi internalionale au fost influenlate şi de Incheierea la 19 aprilie 1849 a Convenţiei de la Balta Liman, Intre puterea suzeranä (Imperiul Otoman) şi puterea protectoare (Rusia), care Ingrädea şi

mai mult autonomia internä a Principatelor. Poarta şi Rusia Işi arogä dreptul numirii domnilor7, durata domniilor reducându-se la şapte ani. Adunärile obşteşti erau dizolvate şi Inlocuite cu adunäri compuse exclusiv din marii boieri (Divanuri Legislative).

Mişcarea unionistä şi efortul de modernizare s-au desfäşurat Intr-un context internalional dificil, sub ocupalii sträine, ostile fie liberalizärii politice interne (Rusia), fie aspiraliilor nalionale panromâneşti (Austria, Turcia).

Principatele între diplomaţie şi interesele marilor puteri

În sträinätate, românii şi-au propoväduit cauza dupä 1848 mai ales In rândurile revolulionarilor europeni (G.Mazzini, Ledru-Rollin), aläturi de care credeau In victoria revoluliei general europene. Odatä cu venirea la putere a lui Napoleon III In Franla, dupä 1852, unioniştii şi-au schimbat direclia, orientându-se cu precädere cätre curlile europene considerate a fi favorabile cauzei româneşti. Memorii au fost adresate Parisului şi Londrei, iar diferite articole favorabile unirii au fost publicate In presa francezä, englezä şi italianä.

Deteriorarea relaliilor dintre Rusia şi Imperiul Otoman a dus In 1853 la declanşarea Rãzboiului Crimeii, cu consecinle şi asupra situaliei interne din Principate. Înfrângerea Rusiei a fost sanclionatä prin Incheierea protectoratului pe care l-a exercitat asupra Principatelor.

Prevederile Tratatului de la Paris (18/30 martie 1856), ce a urmat räzboiului Crimeii, au influenlat dezvoltarea politicä a Principatelor. Deşi au rämas sub suzeranitatea Imperiului Otoman, Principatele

strânge informalii

şi a face recomandäri asupra noii forme de guvernämânt a Principatelor. Puterile garante (Franla, Marea Britanie, Rusia, Prusia, Sardinia, Austria şi Imperiul Otoman) au pregätit alegerea unei adunäri consultative speciale, adunarea ad-hoc In fiecare Principat, având misiunea de a face cunoscutä comisiei pozilia românilor In privinla unirii.

Modalităţi de amestec ale marilor puteri în problemele interne ale Principatelor

Tratatul de la Paris a deschis o nouä etapä In lupta pentru realizarea unirii sub controlul puterilor garante, iar populalia pentru a fi consultatä In privinla unirii, urma sä-şi aleagä adunärile In 1857.

În privinla Principatelor, aplicarea clauzelor Tratatului de la Paris s-a realizat prin acliuni interne şi negocieri Intre marile puteri. Prima acliune a fost aceea a alegerii adunärilor In 1857, atât In Moldova, cât şi In Ţara Româneascä. Lupta Ii opunea pe partizanii unirii aflali falä In falä cu antiunioniştii. Reprezentanlii Imperiului Otoman, au falsificat alegerile. În acest context, Napoleon III ameninla In iulie 1857, ruperea relaliilor cu Poarta. Unioniştii au câştigat alegerile pentru adunärile ad-hoc din ambele Principate. Cele douä adunäri s-au Intrunit In octombrie 1857 şi au elaborat rezolulii9 prin care cereau unirea, autonomia şi o

garantare colectivä a noii ordini de cätre marile puteri.

7Poarta numea şi Rusia aviza. Au fost numiţi Barbu Ştirbei (Ţara Românească) şi Grigore Alexandru Ghica (Moldova).

8 protecţie colectivă = statut internaţional care indică o autonomie sub controlul marilor puteri. 9 rezoluţie = hotărâre luată în urma unei dezbateri colective.

Descarcat de pe site−ul ebacalaureat.ro

Poarta refuza sä accepte revendicarea unirii, pe care o considera contrarä Tratatului de la Paris. În 1858, comisia de anchetä a prezentat raportul säu cätre marile puteri asupra dorinlelor românilor, exprimate In adunärile ad-hoc. Marile puteri au semnat In 7/19 august 1858, Convenţia de la Paris cu scopul de a oferi Principatelor o organizare definitivä. Se recunoştea dreptul la unire, dar fiecare Principat Işi menlinea domnul, pämântean nu sträin, aşa cum se ceruse In rezoluliile adunärilor ad-hoc, precum şi guverne separate. Marile puteri au fost de acord ca Principatele Unite ale Moldovei şi Ţärii Româneşti, cum se numeau prin acest act, sä se autoadministreze, färä amestec din partea Imperiului Otoman. În ceea ce privea drepturile fundamentale ale cetälenilor, a Insuşirilor şi Indatoririlor conducätorilor politici, ea prelua atributele unei constitulii. O Comisie Centralä se Intrunea periodic la Focşani, pentru a dezbate legile de interes comun, şi tot la Focşani funcliona Înalta Curte de Justilie şi Casalie. Marile puteri au läsat guvernul fiecärui principat In grija unei comisii provizorii, formate din trei caimacami, pânä la alegerea domnitorilor.

Înfăptuirea unirii

Principala atribulie a comisiilor provizorii era aceea de a supraveghea alegerea noilor adunäri elective. Campania electoralä din Moldova a dus la alegerea unei adunäri favorabile unirii. Unioniştii moldoveni au putut impune cu uşurinlä candidatura la domnie a colonelului A.I.Cuza, care a fost ales domn cu unanimitate de voturi la 5 ianuarie 1859. Ideea alegerii domnului moldovean şi la Bucureşti a fost oficial sugeratä muntenilor de cätre delegalia Moldovei, care mergea spre Constantinopol pentru a anunla rezultatul alegerii de la Iaşi. În Ţara Româneascä, adunarea a fost dominatä de conservatori, care erau Insä scindali. Neputându-se pune de acord asupra unui candidat propriu, conservatorii munteni au sfârşit prin a se ralia candidatului partidei nalionale care a fost ales la 24 ianuarie 1859, domn al Ţärii Româneşti. Astfel românii au realizat de facto unirea, punând la 24 ianuarie 1859, bazele statului nalional român modern.

Domnia lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866)

a) Alexandru Ioan Cuza şi alinierea europeană

Principalele aspecte ale domniei lui Cuza au vizat recunoaşterea unirii pe plan internalional, iar In plan intern modernizarea statului, practic punerea In aplicare a programelor Revoluliei paşoptiste.

Recunoaşterea internalionalä a unirii, oferea un cadru favorabil pentru Infäptuirea reformelor. Marile puteri s-au Intrunit la Paris la 26 martie 1859. Cu exceplia Austriei şi Imperiului Otoman, celelalte puteri au recunoscut actul de la 24 ianuarie. Recunoaşterea oficialä a unirii de cätre puterile garante s-a realizat In cadrul Conferinţei de la Constantinopol din 22 noiembrie 1861. A.I.Cuza proclama la 11 decembrie Infäptuirea unirii depline şi naşterea naliunii române.

În plan intern Cuza a trecut la o repunere In ordine a lärii dupä modelul Europei. S-a trecut la unificarea serviciilor publice din cele douä läri. Armata se unificase sub comandä unicä. Liniile telegrafice şi serviciile vamale erau unitare. Dupä proclamarea unirii depline, s-a trecut la unificarea guvernelor şi a adunärilor celor douä Principate. La 22 ianuarie 1862 s-a format primul guvern unic al Principatelor Unite, condus de conservatorul Barbu Catargiu. Parlamentul unic Işi va deschide lucrärile la 24 ianuarie 1862, iar oraşul Bucureşti devenea capitala noului stat. Comisia Centralä de la Focşani Işi Inceta astfel activitatea. Se puneau bazele unui sistem politic modern. Instituliile statului nalional au fost create, Inlocuind o suprastructurä bazatä pe monopolul de putere al unei singure clase, boierii. Grupärile politice au devenit instrumentul indispensabil funclionärii acestor institulii, iar circulalia liberä a ideilor a servit schimbärilor necesare la nivelul societälii. Cele douä principale tendinle ale domniei lui Cuza au fost liberalismul şi conservatorismul. Domnul a colaborat pe parcursul domniei mai ales cu liberalii moderali.

b) Proiectul Cuza-Kogălniceanu

Începând cu octombrie 1863 şi pânä In ianuarie 1865, Cuza a Incredinlat conducerea lärii unui guvern de orientare liberalä condus de Mihail Kogälniceanu, adeptul unor reforme interne radicale.

Nemullumit de tendinlele manifestate de legislativ, domnul a dizolvat Adunarea la 2 mai 1864. Pentru a-şi consolida pozilia, acesta a promulgat o nouä lege electoralä şi un nou actIstatut cu rol de constitulie. Statutul Dezvoltător al Convenţiei de la Paris reflecta nemullumirea lui Cuza falä de Adunärile reprezentative, ducând astfel la schimbarea fundamentalä a relaliei dintre ramura executivä şi cea legislativä a guvernului. Statutul a subordonat legislativul domnitorului, deoarece Ii garanta acestuia puteri cum ar fi dreptul unic de a inilia o lege (elaboratä de Consiliul de Stat) şi dreptul de veto asupra proiectelor de lege adoptate de adunare. Conform prevederilor Statutului Dezvoltätor, prin Infiinlarea Senatului (Corpul Ponderator) se trecea de la sistemul unicameral la cel bicameral.

Mutalia esenlialä a României post-paşoptiste constä In transformarea raporturilor economice şi sociale impuse de reforma agrarä din 1864. Statutul läranilor şi organizarea muncii au fost modificate, raportul cu pämântul este definit prin proprietate. Proiectele avansate prin proclamalia din iunie 1848 Işi gäseau acum

-72-

clasa a XII-a

Descarcat de pe site−ul ebacalaureat.ro

aplicarea. Reforma de la 1864 era un produs al anului 1848. Legea ruralã din 14 august 1864, recunoştea drepturile depline de proprietate ale cläcaşilor asupra pämântului pe care Il aveau. Întinderea suprafelelor de pämânt distribuite In proprietate era In funclie de mijloacele de culturä de care dispuneau läranii. Legea limita suprafala de pämânt disponibilä läranilor la douä treimi din moşia proprietarului. Efectul reformei a Insemnat desfiinlarea şerbiei, eliberarea pämântului, libertatea de mişcare a läranului proprietar, libertatea de transmitere a acestor pämânturi prin moştenire, elemente care corespundeau unei noi filozofii liberale, capitaliste. Pe termen lung, au existat şi elemente defavorabile läränimii. Moştenirea aträgea dupä sine divizarea, Impärlirea şi Impräştierea parcelelor disponibile. Dintre consecinlele imediate ale reformei, cea mai evidentä a fost acordarea a 1 810 311 hectare de pämânt unui numär de 463 554 familii de lärani.

Moştenirea regulamentarä trebuia Inläturatä şi adoptatä o nouä lege. S-au elaborat astfel coduri de procedurä civilä şi criminalä. Codul civil din 1865, asigura individului libertäli personale, garanta egalitatea tuturor cetälenilor In fala legii şi apära proprietatea privatä. Codul civil şi codul penal, alcätuit dupä modelul francez (din 1810) şi prusac (din 1851), asigurau organizarea modernä a statului şi In materie juridicä. În 1864, domnul a promulgat legea Invälämântului general, care reglementa instruirea la toate nivelele, acordând o atenlie particularä Invälämântului primar, prin stabilirea principiului de gratuitate şi obligativitate al acestuia. A.I.Cuza a Infiinlat şi primele universitäli: Iaşi (1860) şi Bucureşti (1864).

Din punct de vedere economic, cea mai importantä dintre legile referitoare la bisericä se referea la secularizarea pämânturilor mänästireşti, care reprezentau aproape un sfert din teritoriul nalional. Legea din 1863, a transferat aceste Intinse suprafele agricole sub controlul statului. La 1 decembrie 1864 s-a Infiinlat Casa de Economii şi Consemnatiuni, institulie care va avea un rol Insemnat In dezvoltarea economicä a lärii.

Conservatorii şi liberalii radicali nemullumili de pozilia lui Cuza falä de reforme s-au grupat In „monstruoasa coaliţie” care urmärea Inläturarea domnului, şi aducerea unui principe sträin. Acliunile „monstruoasei coalilii” s-au soldat cu Inlãturarea lui Cuza de la tron la 11 tebruarie 1866.

Importanţa domniei lui Cuza

Dezideratele revoluliei de la 1848 au devenit realitate Intr-o perioadä In care, pe plan intern, tendinlele conservatoare erau puternice, iar pe plan extern, Rusia laristä şi Imperiul Otoman nu renunlaserä a considera Principatele ca teritorii asupra cärora aveau drepturi depline. În timpul domniei lui Cuza au fost create Intr-un ritm intens institulii statale moderne. Nu a existat domeniu In care sä nu se fi Inregistrat progrese. România a intrat pe scena statelor europene, nu numai ca stat nalional, ci şi ca stat modern.

PROIECTELE PARTIDELOR POLITICE DIN SPAŢIUL ROMÂNESC

ÎN EPOCA MODERNĂ

Începuturile liberalismului şi conservatorismului în spaţiul românesc

În Europa occidentalä, liberalismul s-a dezvoltat concomitent cu ascensiunea oraşelor şi a burgheziei, cu lupta acesteia, inclusiv a profesiunilor liberale, Impotriva privilegiilor nobiliare şi a restricliilor din calea comerlului şi industriei. Acestui fundal socio-economic al Inceputurilor, i s-a asociat o ideologie politicä specificä apärutä In rândul intelectualitälii. Principatele Române şi Transilvania, deşi aflate Intr-un spaliu de dominalie externä a unor imperii absolutiste (Austria, Turcia şi Rusia), au fost influenlate de ideile liberalismului european.

În Moldova şi Ţara Româneascä, Impärlirea In liberali şi conservatori se poate urmäri Incä de la Inceputul secolului XIX, conturându-se In chip precis dupä 1821, când proiectele de reformä carbonare s-au Infruntat cu cele ale marii boierimi conservatoare.

Deosebirile de vederi dintre conservatori şi liberali au continuat sä se adânceascä dupä 1848, legate mai ales de problema reformelor interne şi a solulionärii chestiunii agrare. Dupä unirea administrativä a Principatelor In 1862, a survenit scindarea forlelor In rândul liberalilor.

Conservatorismul era moştenitorul tradiliilor şi privilegiilor premergätoare momentului 1848. Conflictul ideologic şi politic dintre marea şi mica boierime a devenit un element permanent al scenei politice româneşti, atât conservatorismul cât şi liberalismul secolului XIX trägându-şi originile din lupta de idei a acestei perioade. Reprezentanlii conservatorismului doreau sä menlinä structurile social-economice existente, sä restrângä dreptul de vot şi sä pästreze funcliile publice pentru clasele Instärite.

Întemeierea Partidului Conservator a fost consecinla politicä a stadiului economico-social al statului român de dupä 1859.

-73-

clasa a XII-a

Descarcat de pe site−ul ebacalaureat.ro

Ideologia liberală

Inspiratä din principiile Revoluliei franceze şi din practica liberalismului occidental, doctrina liberalä se Intemeia pe tradiliile nalional-culturale şi politice româneşti.

Liberalismul românesc promova constitulionalismul şi pluralismul politic bazat pe libertatea de exprimare şi spiritul de toleranlä, Incercând sä Intindä principiile de libertate şi egalitate pânä la baza societälii. Liberalii Işi propuneau sä emancipeze poporul de orice servitute Inzestrându-l cu drepturi politice. De aici ideea lor de extindere a drepturilor electorale.

Considerau cä societatea româneascä trebuia supusä unor schimbäri majore In domeniul proprietälii funciare şi al relaliilor agrare. De mica proprietate, liberalii legau un şir de amelioräri social-politice şi culturale, o schimbare de mentalitate In sânul Intregii naliuni, care ar fi trebuit sä devinä o forlä economicä activä, inclusiv pe planul solidaritälii cu conalionalii aflali sub dominalie sträinä. Pe lângä agricultura pe care o considerau aptä de dezvoltare prin crearea unor institulii de credit, liberalii se pronunlau pentru intervenlia statului In accelerarea procesului de dezvoltare a industriei nalionale. Statul urma sä protejeze ritmul de dezvoltare a industriei nalionale, iar profiturile urmau sä fie Investite In larä. Conceptul „prin noi înşine”, reprezenta deviza liberalilor, formulatä de I.C.Brätianu, prin care Işi propuneau valorificarea tuturor resurselor şi energiilor nalionale care sä contribuie la dezvoltarea societälii româneşti. Erau vizate In special: industria nalionalä, capitalul şi comerlul românesc, proprietatea privatä. Doctrina liberalä punea accent pe libertatea presei, pe dreptul de asociere şi exprimare, deci pe garantarea drepturilor şi libertälilor cetäleneşti.

Ideologia conservatoare

Extinderea teoriei „formelor fără fond”, suslinutä de cätre junimişti, In viala socialä şi politicä a vremii, a stat In centrul ideologiei conservatoare. Fondul era reprezentat de realitatea istoricä a societälii româneşti iar prin formă se Inlelegeau ideile şi instituliile apärute In Occident, pe care liberalismul voia sä le implanteze In mediul românesc. Junimiştii au semnalat neconcordanla dintre structura socialä, tradilionalä româneascä şi instituliile noi adoptate dupä modelul occidental. Titu Maiorescu s-a opus sistemului politic dominat de liberali, care s-a constituit dupä 1866, opunându-i ideea statului „natural” sau „organic”. În acest scop, statul trebuia sä intervinä, asigurându-se o „armonie socialä”. Junimiştii au condamnat statul liberal ca pe un produs al capitalismului sträin, respingând structura sa parlamentarä, nepotrivitä In plan cu realitälile româneşti. Titu Maiorescu minimaliza rolul burgheziei, menlionând doar douä elemente ale structurilor sociale: monarhia şi läränimea. Transformärile economice şi sociale din România, considerau junimiştii, nu au urmat modelul Occidentului, unde burghezia a preluat rolul conducätor In societate. Ridicarea culturalä a poporului ar fi permis, In conceplia junimiştilor, dobândirea şi exercitarea libertälilor politice.

Înfiinţarea şi evoluţia Partidului Naţional Liberal

Institulionalizarea regimului parlamentar modern In anul 1866, bazat pe alegeri periodice, a gräbit Inchegarea partidelor politice şi din punct de vedere organizatoric. Unificarea grupärilor liberale a fost una din preocupärile principale ale lui Ion C. Brätianu şi C.A.Rosetti. Un moment al acestei acliuni l-a reprezentat Inlelegerea realizatä Intre liberalii radicali şi liberalii moderali grupali In jurul lui Mihail Kogälniceanu. Înlelegerea s-a Incheiat In 1867, la hotelul Concordia. Programul de la Concordia a Insemnat o primä Incercare de constituire a unui partid liberal.

La 24 mai 1875, s-au pus bazele Partidului Nalional Liberal In urma Coaliţiei de la Mazar-Paşa. Programul partidului din 1875 avea In vedere: respectarea legilor şi a regimului constitulional, apärarea libertälii personale, organizarea Invälämântului şi a armatei. Programul economic suslinea iniliativa particularä şi Intärirea rolului statului, Improprietärirea cuplurilor cäsätorite, reducerea sarcinilor fiscale şi a cheltuielilor publice. În plan extern, liberalii militau pentru pace şi respectarea tratatelor.

Congresul PNL din 1892 a elaborat un nou program al partidului bazat pe necesitatea respectärii legilor, desfäşurarea alegerilor In mod liber, mäsuri pentru Imbunätälirea situaliei sätenilor, sprijinirea românilor din afara granilelor. Urmätoarele programe elaborate de cätre liberali au continuat sä conlinä principii reformiste. În 1906 majoritatea membrilor partidului s-au pronunlat pentru lärgirea dreptului de vot. Dupä alegerea In 1909 a lui Ion I.C.Brätianu ca şef al partidului, a Inceput o perioadä de Innoiri In activitatea acestuia. În 1913, partidul a anunlat Inscrierea In program a douä reforme fundamentale: reforma agrarä şi reforma electoralä.

Conducãtorii partidului au fost: Ion C. Brätianu (1875-1891), Dumitru Brätianu (1891-1892), Dimitrie Sturdza (1892-1909) şi Ion I.C.Brätianu (1909-1927).

Guvernãri liberale: 1876-1888, 1895-1899, 1901-1904, 1907-1910, 1914-1918.

-74-

clasa a XII-a

Descarcat de pe site−ul ebacalaureat.ro

Înfiinţarea şi evoluţia Partidului Conservator

La 3 tebruarie 1880, un grup de oameni politici, printre care Lascär Catargiu, Manolache Costache Epureanu, Titu Maiorescu, Vasile Pogor, puneau bazele Partidului Conservator. Din decembrie 1880, lider al partidului a devenit Lascär Catargiu, pânä In 1899, la moartea sa. În acliunea de reorganizare a partidului de la Inceputul secolului XX, un rol aparte l-a avut Take Ionescu. Dupä moartea lui Gheorghe Grigore Cantacuzino şi hotärârea lui P.P.Carp de a se retrage definitiv din viala politicä, Titu Maiorescu a fost ales preşedinte al Partidului Conservator, urmat din 1914 de Alexandru Marghiloman.

Conservatorii se pronunlau pentru consolidarea instituliilor deja create şi garantate prin Constitulia din 1866. Aceştia considerau cä practica politicä trebuie sä se sprijine pe „clasele avute şi luminate, adicä pe raliune”.

În conceplia conservatorilor, libertälile publice, legalitatea, stabilitatea, liniştea, armonia, puteau deveni realitate numai prin „muncä şi adevär”. Conservatorii nu erau Impotriva progresului dar acesta trebuia sä fie mäsurat, dar continuu. În 1884 conservatorii s-au opus revizuirii Constituliei. Potrivit concepliei lor, nu drepturile politice lipseau românilor, ci situalia lor materialä läsa de dorit. Drepturile politice nu puteau sä premeargä dezvoltärii economice. Considerau, de asemenea, cä orice reformä politicä era zadarnicä cât timp oamenii asupra cärora se aplica nu ştiau a citi şi a scrie şi nu aveau posibilitatea de a judeca interesele publice. Conservatorii se considerau apärätorii privilegiilor clasei proprietarilor de pämânt.

Ideile prezentate de cätre P.P.Carp In 1910 vizau: elaborarea unor mäsuri In favoarea läranilor şi meseriaşilor, care erau considerali baza edificiului social. Alte reforme vizau domeniul administrativ, prin care administralia urma sä câştige o mai mare autonomie In raport cu partidele politice.

Guvernãri conservatoare: 1871-1876, 1888-1895, 1899-1901, 1904-1907, 1910-1913.

MODERNIZAREA INSTITUŢIONALĂ A ROMÂNIEI

Monarhia

Instituliile şi reformele menite a aşeza România Intre statele europene, dateazä mai ales din timpul domniei lui A.I.Cuza. Sistemul constitulional introdus In 1866, marca In ceea ce priveşte România, Incadrarea ei printre statele cu structuri democratice.

Încä din 1802, programele politice ale partidei nalionale ceruserä alegerea unui domn sträin, cerere ce fusese inclusä şi In propunerile Inaintate de adunärile ad-hoc marilor puteri. Alegându-şi domn sträin, românii sperau pe de o parte, sä punä capät luptelor interne, iar pe de alta, sä-şi asigure un mai stabil sprijin diplomatic pe plan extern. Alegerea prinlului sträin era consideratä modalitatea cea mai eficientä de a asigura stabilitatea socialä şi politicä. Dupä detronarea lui Cuza, alegerea prinlului s-a oprit oficial asupra lui Filip de Flandra, apoi, dupä refuzul acestuia, tronul a fost oferit lui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen (1866-1914).

Prin urcarea lui Carol pe tronul României, marile puteri au fost puse In fala faptului Implinit, iar rezistenla lor s-a diminuat treptat. În octombrie 1866, Carol a fäcut o vizitã la Istanbul, In timpul cäreia a primit firmanul de numire din partea sultanului. S-a considerat cä aceastä recunoaştere a Insemnat izbânda deplinä a programului de unitate nalionalä şi edificare a noului stat pe baze moderne. Prin recunoaşterea principelui sträin şi ereditälii tronului, se recunoştea implicit noul regim constitulional monarhic.

Consecinla imediatä a recunoaşterii domnitorului Carol I a constat In consacrarea internalionalä a monarhiei constitulionale In România, condilie indispensabilä echilibrului politic intern.

Domnia lui Carol I a debutat prin adoptarea de cätre Parlament, In iunie 1866, a primei Constitulii din România, care va rämâne In vigoare pânä In 1923. Aceastä lege fundamentalä a statului, limita prerogativele domnitorului la cele ale unui monarh constitulional, crea condiliile pentru alegerea unui guvern reprezentativ, stipula reprezentativitatea miniştrilor pentru acliunile lor şi Intärea principiul separaliei puterilor.

În prima parte a domniei (1866-1881), Carol s-a preocupat de consolidarea instituliilor statului. Monarhul şi-a concentrat eforturile cätre realizarea independenlei statale, prin ruperea legäturilor de suzeranitatea cu Poarta.

Ca urmare a cuceririi şi recunoaşterii internalionale a independentei României, a crescut prestigiul monarhiei. În plan politic, acest lucru s-a realizat prin acordarea titlului „Altelä regalä” In 1878 şi apoi, a celui de rege al României In 1881, lui Carol I.

Cea de a doua perioadã a domniei lui Carol I (1881-1914), a fost una favorabilä modernizärii lärii. În plan intern, caracteristica perioadei a fost stabilitatea politicä, mai ales dupä introducerea rotativei guvernamentale In 1895. În ce priveşte funcliile domnitorului, acesta avea din 1866 prilejul de a fi „arbitrul” jocului de forle politice care confruntau societatea româneascä. El forma guvernul şi avea posibilitatea de a

-75-

clasa a XII-a

Descarcat de pe site−ul ebacalaureat.ro

decide Intre acesta şi opozilie, acceptând, In cazul unor contradiclii nerezolvabile, retragerea cabinetului sau dizolvarea uneia sau alteia dintre cele douä Adunäri legiuitoare.

Existenla partidelor politice, libertatea de exprimare oferitä presei, funclionarea guvernului şi a parlamentului cu putere realä de legiferare şi executare, au fost träsäturi dominante ale unei societäli aflatä In plin proces de modernizare. Ca urmare a stabilitälii politice, România a oblinut şi importante progrese economice şi culturale.

În plan extern dupä oblinerea independenlei de stat, România avea nevoie de un sistem de alianle care sä-i garanteze integritatea teritorialä. Semnarea de cätre Carol I a tratatului secret cu Austro-Ungaria (1883), a Insemnat şi posibilitatea României de a interveni In favoarea românilor din Transilvania pe lângä Curtea de la Viena. În timpul domniei lui Carol I, prestigiul României a crescut In relaliile internalionale, aceasta devenind un factor de stabilitate In sud-estul Europei. Rãzboaiele balcanice (1912-1913), au dat prilej României sä-şi Indeplineascä acest rol de echilibru, fapt apreciat de diplomalia şi opinia publicä europeanä. Ultima acliune a lui Carol I legatä de politica externä a constituit-o decizia legatã de participarea Romaniei la Primul Rãzboi Mondial, când Consiliul de Coroanä a adoptat neutralitatea.

Succesorul lui Carol I, regele Ferdinand (1914-1927), a continuat politica predecesorului säu privind modernizarea statului, introducerea unor reforme radicale: votul universal şi reforma agrarä, continuând lupta pentru reIntregirea nalionalä a României, In limitele aceleiaşi monarhii constitulionale.

Parlamentul

Parlamentul României moderne Işi are originea In Adunärile de stäri din evul mediu românesc. Regulamentele organice au fost primele acte cu caracter constitulional, care stabileau atribuliile puterii legislative. Putem considera astfel cä regulamentele au fäcut Inceputul instituirii regimului parlamentar In Principate. Revolulia de la 1848 a propus un sistem politic bazat pe o largä reprezentare socialä. Conform Convenliei de la Paris, puterea legislativä urma sä fie exercitatä In comun de cätre domnitor, Adunarea Electivä şi Comisia Centralä de la Focşani. Convenlia de la Paris instituia parlamentul unicameral In fiecare Principat. Statutul Dezvoltätor al Convenliei de la Paris a fost actul care a marcat trecerea la Parlamentul bicameral, prin Infiinlarea Senatului.

Sistemul parlamentar instituit In 1866 s-a caracterizat prin rolul preponderent al legislativului. Acesta a devenit aproape partener egal cu domnitorul In elaborarea legilor şi a oblinut dreptul de a pune Intrebäri miniştrilor cu privire la linia politicä urmatä şi abuzurile puterii şi chiar de a-i supune unor investigalii parlamentare. Domnitorul pästra un rol decisiv In procesul legislativ. Putea Inainta Parlamentului propriile sale proiecte de legi şi avea dreptul de a se opune prin veto, acliune ce nu putea fi contracaratä de Adunarea legislativä.

Activitatea legislativä a Parlamentului a cuprins practic, toate domeniile vielii sociale, economice, politice, şi culturale ale societälii româneşti. De obicei, legile adoptate, constituiau obiective programatice cu care partidele conservator şi liberal se prezentau la alegeri.

Activitatea parlamentului Incepea la 15 noiembrie In fiecare an şi se desfäşura pe parcursul a trei luni de zile. Pânä In anul 1918, deschiderea sesiunii parlamentare se fäcea printr-un Mesaj al tronului, citit de rege şi se Inchidea printr-un mesaj al premierului. Parlamentul şi-a adus contribulia la crearea sistemului constitulional bazat pe separalia puterilor. Acliunile Intreprinse au avut In vedere principiul supremaliei legii In toate sferele societälii româneşti. Parlamentul a fost cel care a dat forma juridicä programelor guvernamentale ale partidelor politice. Ales pânä In 1918 pe baza votului censitar, parlamentul va reprezenta interesele tuturor categoriilor sociale dupä introducerea votului universal.

Guvernul

Primul guvern unic al României s-a constituit la 22 ianuarie 1862, In timpul domniei lui A.I.Cuza. Potrivit Constituliei din 1866, domnul exercita Impreunä cu guvernul puterea executivä. Dupä 1866 se folosea In guvernare procedeul potrivit cäruia regele Incredinla guvernul unui lider de partid, dupä care dizolva parlamentul şi se organizau alegeri generale. Prin acest sistem, executivul Işi construia majoritäli parlamentare. Guvernul era räspunzätor In fala parlamentului pentru activitatea desfäşuratä.

Din punct de vedere guvernamental, Inceputul domniei lui Carol s-a caracterizat prin instabilitate şi confruntäri Intre diversele grupäri politice. Constituirea partidelor politice şi introducerea rotativei guvernamentale a adus şi stabilitatea guvernelor.

Justiţia şi administraţia

Instanle judiciare moderne existau Incä din perioada Regulamentului organic, ele fiind dezvoltate In perioada inauguratä de anul 1859. În ultimii ani ai domniei sale, Cuza Inzestrase societatea româneascä cu codurile de legi moderne, Intemeiate mai ales pe cele franceze. Codul civil şi procedura civilä, codul penal şi procedura penalä, codul de procedurä criminalä, condica de comerl, reprezentaserä zestrea pe care o

-76-

clasa a XII-a

Descarcat de pe site−ul ebacalaureat.ro

primise justilia modernä a României pânä In 1866. La 24 ianuarie 1861 s-a Infiinlat Curtea de Casatie şi Justitie, cu un rol important In organizarea judecätoreascä modernä.

Potrivit Constituliei din 1866, puterea judecätoreascä era exercitatä de curli şi tribunale. Hotärârile şi sentinlele se pronunlau In virtutea legii şi se executau In numele domnului. Importanla a fost crearea curlilor cu jurali, In temeiul unei legi din iulie 1868, ele fiind instituite In fiecare judel. Prin intermediul acestei institulii au fost contracarate unele acliuni guvernamentale contrare opiniei publice.

Teritoriul României era Impärlit In judele, acestea In plase, iar plasele cuprindeau comunele urbane şi rurale. Constitulia din 1866 stabilise cä instituliile judelene şi comunale sä fie guvernate prin legi, urmärindu- se astfel descentralizarea administrativä. Aparatul administrativ judelean şi comunal era subordonat autoritälilor guvernamentale centrale.

Armata

Mutaliile intervenite In domeniul militar au fost evidente. Legile militare adoptate, Incepând cu 1864 au avut o Insemnätate marcantä In procesul de organizare a armatei. În 1868 a fost elaboratä Legea pentru organizarea puterii armate. În temeiul acestei legi, armatei permanente şi rezervelor ei li se adäugau dorobanlii şi gränicerii, mililiile, garda civilä şi gloatele. Aceastä lege a introdus principiul mobilizärii generale. Legea din 1872 a urmärit ridicarea calitativä a nivelului oştirii In ansamblul ei. Efectivele au fost sporite, cäutându-se realizarea unei mai bune instruiri şi pregätiri a oştirii. S-a acordat atenlie şi dezvoltärii flotei de räzboi. Armata era pusä sub administrarea centralä a Ministerului de Räzboi, care potrivit legii din 1868, administreazä şi conduce interesele armatei.

Biserica

A contribuit la realizarea unitälii spirituale şi nalionale a românilor, prin Increderea şi respectul manifestat de cätre populalie pentru aceastä institulie. În epoca modernä biserica şi-a pästrat independenla In raport cu instituliile statului. În 1885, Biserica Ortodoxä şi-a proclamat autocefalia10 In raport cu Patriarhia de la

Constantinopol. A fost adoptatä apoi Legea clerului mirean şi a seminariilor care prevedea salarizarea preolilor din bugetul statului sau al localitälilor. În teritoriile aflate sub stäpânire sträinä, Biserica ortodoxä a constituit un pilon In efortul de pästrare a identitälii nalionale şi spirituale.

CUCERIREA INDEPENDENŢEI DE STAT

„Suntem independenţi, suntem naţiune de sine stătătoare!” (Mihail Kogălniceanu, 9 mai 1877, în Parlamentul României)

Context

Dupä 1772, elita politicä româneascä solicitase In memoriile adresate marilor puteri, statutul de independenlä pentru Principatele române. Diferite proiecte şi planuri din preajma anului 1848 ale revolulionarilor munteni şi moldoveni, aflali In legäturä cu activitatea revolulionarilor polonezi, aveau ca obiectiv dobândirea independenlei. Adversarul comun era Rusia care, prin „articolul adilional” la Regulamentele Organice, urmärea sä-şi sporeascä controlul asupra Principatelor. Românii considerau cä o Inlelegere cu sultanul, pe cale paşnicä, s-ar fi putut realiza, iar principala piedicä In calea reformelor interne o constituia larul. Aceeaşi ostilitate era manifestatä şi falä de habsburgi, fapt care a permis, In timpul domniei lui A.I.Cuza, o apropiere de revolulionarii maghiari. Interesante sunt planurile federaliste care Infloreau la jumätatea secolului al XIX-lea. Nicolae Bälcescu a suslinut şi el mai multe proiecte federaliste (1850, 1851), relinând atenlia cel care viza fondarea Statelor Unite ale Dunärii care ar fi grupat pe români, maghiari şi „iugoslavi”. Ion H. Rädulescu dorea o „republicä universalä a Europei”. Mai realiste au fost planurile de Inlelegere balcanicä. Astfel, In 1863, Cuza a stabilit relalii diplomatice cu Serbia peste capul Porlii, relalii continuate dupä venirea lui Carol I la tronul lärii, prin semnarea unui tratat In 1868. Cei doi monarhi au suslinut mişcarea revolulionarilor bulgari, iar In 1866 şi 1869, oamenii politici români se consultau cu emisarii guvernului grec In vederea unei acliuni comune antiotomane.

Redeschiderea „crizei orientale” In 1875, prin räscoalele antiotomane din Bosnia şi Herlegovina, a oferit ocazia unei acliuni politice şi militare pentru dobândirea independenlei. Carol I ridicase aceastä problemä In fala Consiliului de Miniştri Incä din 1873. Clasa politicä suslinea ideea, dar existau deosebiri de vederi asupra cäilor şi metodelor prin care se putea realiza. Cei mai mulli liberali (Intre care I.C.Brätianu, M.Kogälniceanu) erau pentru o apropiere de Rusia In vederea unei acliuni antiotomane deschise. Schimbarea de atitudine falä

10autocefalie = conducerea de sine stătătoare a unei biserici ortodoxe naţionale.

-77-

clasa a XII-a

Descarcat de pe site−ul ebacalaureat.ro

de aceasta era legatä de eşecul rus In räzboiul Crimeii şi de ostilitatea falä de Imperiul habsburgic, devenit Austro-Ungaria In 1867, cu toate consecinlele care decurgeau de aici pentru românii din imperiu.

Conservatorii se opuneau, socotind cä regimul garanliei colective din 1856 era singurul obstacol In calea expansiunii ruse. Formali la şcolile din Germania, ei vedeau In panslavism cea mai serioasä ameninlare. Noul guvern liberal condus de I.C.Brätianu (1876) cu M.Kogälniceanu la externe, spera sä oblinä independenla pe cale paşnicä. Criza s-a agravat In 1876. Serbia şi Muntenegru au declarat räzboi Turciei, iar bulgarii au declanşat mişcarea de eliberare, parte din detaşamentele lor Inarmate fiind pregätite chiar pe teritoriul românesc.

Printr-un memoriu guvernul român solicita, In iulie 1876, Porlii şi Puterilor garante recunoaşterea individualitälii statului român şi a numelui de România, dar acesta era primit cu ostilitate. În decembrie 1876, Dimitrie Brätianu inilia un demers diplomatic la Constantinopol, cerând „garanlii speciale pentru neutralitatea veşnicä a teritoriului românesc”. Tratativele româno-otomane eşuau Insä, ca urmare a adoptärii Constituliei lui Midhat-paşa prin care statul român era declarat „provincie privilegiatä” a imperiului. Nici apropierea de Rusia din octombrie 1876, când o delegalie condusä de I.C.Brätianu şi M.Kogälniceanu propusese la Livadia, In Crimeea, larului Alexandru al II-lea şi cancelarului Gorceacov un tratat antiotoman, nu avusese mai mult succes.

Austro-Ungaria şi Rusia se Inlelegeau prin Convenţia de la Budapesta, semnatä la 3 ianuarie 1877, cu privire la schimbärile teritoriale pe care ar fi trebuit sä le aducä un eventual räzboi ruso-turc (Rusia ar fi anexat sudul Basarabiei, revenind la gurile Dunärii, iar Austro-Ungaria s-ar fi mullumit cu Bosnia şi Herlegovina).

Rusia a semnat cu România la 4 aprilie 1877, Convenţia de la Bucureşti, privind trecerea armatei sale prin teritoriul românesc spre Peninsula Balcanicä, garantând integritatea teritorialä a lärii. La 6 aprilie România a decretat mobilizarea generalä, iar la 12 aprilie a Inceput trecerea armatei ruse prin teritoriul românesc spre Balcani.

Declararea independenţei de stat a României şi participarea la războiul de independenţă

Încä din aprilie la Dunäre s-a instalat starea de räzboi, prin bombardarea de cätre turci a localitälilor de pe malul românesc şi prin räspunsul dat de armata românä. Aceasta a permis proclamarea independenlei de stat a României la 9 mai 1877. Interpelat de Nicolae Fleva, reprezentantul opoziliei din Adunarea Deputalilor, ministrul de externe, M.Kogälniceanu declara: „Suntem dezlegaţi de legăturile noastre cu Înalta Poartă [...] suntem independenţi, suntem naţiune de sine stătătoare”. Dupä acest discurs, Camera a adoptat o moliune prin care declara „independenla absolutä a României”. La 10 mai moliunea a fost prezentatä domnitorului Carol I care a dat o Proclamalie cätre larä, semnatä de toli miniştrii. Pe Dunäre, mica flotilä a lärii participa la neutralizarea şi distrugerea monitoarelor turceşti, iar artileria românä acoperea, In luna iulie, trecerea armatei ruse In Peninsula Balcanicä. Curând ofensiva rusä a fost opritä In fala sistemului de fortificalii de la Plevna şi In pasul Şipka. Dupä douä asalturi nereuşite asupra Plevnei, marele duce Nicolae, fratele larului, care comanda armata rusä pe frontul de la Plevna i-a cerut In mod expres, prin telegrama din 19 iulie 1877, lui Carol I sä se aläture armatei sale. Deşi nu a existat o convenlie militarä Intre cele douä läri (România şi Rusia), armata românä a trecut In sudul Dunärii şi a luat parte la atacul asupra Plevnei din 30 august 1877, In care, dupä pierderi grele, a fost cuceritä reduta Grivila I. Dupä un lung asediu, Plevna a capitulat pe 28 noiembrie 1877, In frunte cu generalul Osman Paşa. Armata românä a cucerit de asemenea Rahova şi a Inaintat In vestul Peninsulei Balcanice pânä cätre Vidin şi Belogradcik. În ianuarie 1878 otomanii au capitulat. Räzboiul din Balcani a evidenliat spiritul de sacrificiu şi eroismul armatei române, cäzând la datorie peste 10000 de oameni (Intre care maiorul George Şonlu, cäpitanul Valter Märäcineanu ş.a.).

Cucerirea independenlei de stat a fost o cauzä a tuturor românilor. Voluntarii venili din provinciile de peste munli s-au Inrolat In armata românä. Presa de acolo, In ciuda opoziliei autoritälilor, Işi informa cititorii despre evenimentele din Balcani, iar comitetele de femei pregäteau pachete pentru cei de pe front.

Recunoaşterea internaţională a independenţei

În ultima parte a räzboiului, Rusia a arätat o atitudine neprietenoasä falä de România, afirmându-şi intenlia de a anexa sudul Basarabiei. Acest fapt a atras protestul parlamentului de la Bucureşti (ianuarie 1878). Deşi contribuise pe plan militar la Infrângerea Turciei, România nu a fost acceptatä la tratativele de pace de la San Stetano (19 tebruarie 1878). Jocul de interese al Marilor Puteri a fäcut ca tratatul de pace semnat la San Stefano sä fie Inlocuit de cel de la Berlin (1 iulie 1878). Se recunoştea independenla României In anumite condilii: räscumpärarea de cätre guvernul român a acliunilor Societälii Strousberg (care construise drumurile de fier), modificarea articolului 7 din Constitulie, pentru a se acorda cetälenia românä şi locuitorilor de altä religie decât cea creştinä. Tratatul a impus şi „rocada” unor teritorii: statul român primea Dobrogea, Delta Dunärii şi Insula Şerpilor şi era nevoit sä cedeze Rusiei sudul Basarabiei. Cucerirea independenlei de stat deschidea astfel perspective noi pentru dezvoltarea şi Intregirea României.

-78-

clasa a XII-a

Descarcat de pe site−ul ebacalaureat.ro

STATUL ÎN SLUJBA IDEALULUI NAŢIONAL

„Acum ori niciodată!” (deviza armatei române la trecerea în Transilvania)

Poziţia societăţii româneşti faţă de Primul Război Mondial

Primul Räzboi Mondial a Inceput la 28 iulie 1914 cu declaralia de räzboi adresatä Serbiei de cätre Austro-Ungaria, ca urmare a asasinärii prinlului moştenitor, de cätre un student nalionalist sârb. Carol I şi politicienii români aveau motive Intemeiate sä se teamä de räzboi pentru cä pozilia geograficä a României fäcea inevitabilä prezenla ei Intr-un conflict european In expansiune. Instituliile statului, partidele politice şi opinia publicä manifestau opinii diferite falä de pozilia României In acest conflict.

a) instituţiile statului

Pozilia oficialä falä de räzboi a fost stabilitä In urma Consiliului de Coroană de la Sinaia din 3 august 1914, unde s-a hotärât adoptarea politicii de neutralitate. Şedinla a fost prezidatä de rege şi la ea au participat membrii guvernului, foşti prim-miniştri şi conducätorii principalelor partide politice care au cântärit douä opliuni posibile. Prima era intrarea imediatä In räzboi aläturi de Puterile Centrale, suslinutä de Carol I care şi-a exprimat Increderea In victoria Germaniei. În fala puternicului curent In favoarea neutralitälii, exprimat de conducätorii de partide, regele a consimlit la hotärârea lor, punând astfel In evidenlä rolul säu de monarh constitulional.

La 10 octombrie 1914, când a murit regele Carol, responsabilitatea politicii externe a fost asumatä de Ion I.C.Brätianu. Deşi simpatiile sale mergeau spre Antanta, nici el şi nici succesorul lui Carol, regele Ferdinand, nu aveau vreo intenlie de a abandona starea de neutralitate pânä In momentul In care nu erau siguri de realizarea obiectivelor nalionale. Guvernul liberal era adeptul expectativei armate pentru pregätirea räzboiului şi realizarea unitälii nalionale.

b) partidele politice

În cadrul Partidului Conservator s-au format 4 grupäri, cu opinii diferite. Gruparea condusä de Titu Maiorescu şi Alexandru Marghiloman se pronunla pentru neutralitate şi pentru menlinerea bunelor relalii cu Germania şi Austro-Ungaria. O altä grupare condusä de Nicolae Filipescu suslinea intrarea In räzboi Impotriva Puterilor Centrale. Gruparea formatä In jurul lui Take Ionescu suslinea intrarea In räzboi aläturi de Antanta. Suslinätorii inträrii In räzboi de partea Puterilor Centrale se grupaserä In jurul lui Petre P. Carp.

Partidul Nalional Liberal s-a orientat potrivit punctului de vedere suslinut de preşedintele partidului Ionel Brätianu, a cärui idee centralä era legatä de Intregirea nalionalä.

Mişcarea socialistä s-a pronunlat pentru neutralitatea definitivä.

c)opinia publică

Suslinea intrarea României In räzboi aläturi de Antanta In vederea realizärii dezideratului nalional.

Diplomaţie şi război

Ion I.C.Brätianu a purtat negocieri cu Antanta, intermitent In 1915 şi la Inceputul anului 1916. Antanta ducea negocieri cu Bucureştiul In funclie de Inaintarea apoi de stagnarea frontului rusesc, de expedilia anglo- francezä, de deschiderea strâmtorilor maritime din primävara lui 1915. Locul principal Intre condiliile impuse de Brätianu era garanlia scrisä cä România Işi va Implini dezideratul nalional ca urmare a implicärii sale In conflict. Alialii occidentali au acceptat condiliile lui Brätianu In iulie 1916.

La 4 august 1916, Ion I.C. Brätianu şi reprezentanlii politici ai Franlei, Marii Britanii, Rusiei şi Italiei la Bucureşti au semnat conventiile politice şi militare care stabileau condiliile inträrii României In räzboi. De importanlä imediatä erau prevederile referitoare la un atac Impotriva Austro-Ungariei, nu mai târziu de 15 august şi recunoaşterea dreptului românilor din Austro-Ungaria la autodeterminare şi la unire cu Regatul României. Consiliul de Coroanä român a aprobat oficial tratatele şi a declarat räzboi Austro-Ungariei la 14 august. În ziua urmätoare, Germania a declarat räzboi României. Turcia şi Bulgaria i-au urmat exemplul.

Prima fazä a campaniei a Inceput In noaptea de 14-15 august 1916, când trupele române au trecut In Transilvania. Ele au Inaintat constant ocupând un numär de oraşe printre care şi Braşovul. Situalia la sudul Dunärii, devenise alarmantä, deoarece In Dobrogea fusese declanşatä ofensiva bulgaro-germanä condusä de feldmareşalul August von Mackensen. Înaltul Comandament a transferat trupe din Transilvania care au Incetinit şi apoi au oprit ofensiva inamicä.

Linia de apärare mai spre vest nu a putut rezista puternicei ofensive lansate de armatele austriacä şi germanä pe valea Jiului. Craiova a cäzut pe 8 noiembrie şi armata românä s-a retras la est de râul Olt. Armatele austriacä şi germanä au Inaintat cätre râurile Argeş şi Neajlov, unde, Intre 17 şi 20 noiembrie 1916 a avut loc bätälia decisivä. Înfrângerea armatei române a dus la o retragere generalä şi armatele germane au intrat In Bucureşti la 23 noiembrie. Frontul s-a stabilizat la sfârşitul lunii decembrie In sudul Moldovei. Guvernul, administralia şi armata s-au stabilit la Iaşi, oraş care devenea capitala României. Räzboiul s-a

-79-

clasa a XII-a

Descarcat de pe site−ul ebacalaureat.ro

reluat pe frontul din Moldova In iulie 1917, când generalul Averescu a pornit ofensiva de lângä Märäşti, In cadrul efortului general aliat pe fronturile din est şi vest de a Invinge Puterile Centrale. Lupte Indârjite au avut loc la Märäşeşti şi Oituz, când armata românä a oprit Inaintarea trupelor austriece şi germane şi a pus capät ofensivei acestora.

Revolulia bolşevicä din 1917, urmatä de päräsirea räzboiului de cätre Rusia, ameninla sä dezorganizeze frontul de luptä şi sä submineze stabilitatea socialä şi politicä din Moldova.

La 18 februarie 1918, noul guvern bolşevic al Rusiei a semnat pacea de la Brest-Litovsk cu Puterile Centrale şi a ieşit din räzboi, lipsind România de sprijinul rus şi izolând-o de Occident. În aceste condilii, guvernul român condus de conservatorul pro-german Alexandru Marghiloman, a semnat Tratatul de la Bucureşti (7 mai 1918), prin care România devenea dependentä politic şi economic de Puterile Centrale.

Evenimentele hotärâtoare pe câmpurile de luptä au schimbat soarta României. Pe frontul de vest, Alialii au zädärnicit ofensiva germanä finalä din iulie 1918 şi au Inceput sä Inainteze constant spre Germania, iar In nordul Italiei au respins armatele austro-ungare şi au obligat Austro-Ungaria sä accepte un armistiliu la 3 noiembrie. La 10 noiembrie, regele Ferdinand a ordonat armatei sä reintre In räzboi şi la 1 decembrie 1918 a intrat In Bucureşti In fruntea trupelor sale.

Impactul războiului asupra societăţii

Românii din teritoriile aflate sub stäpâniri sträine au intrat In räzboi Incä de la Inceput, Vechiul Regat rämânând In afara conflictului.

Primul act al dramei a fost cel din august 1914. Dramä pentru transilvänenii mobilizali In armata austro- ungarä, dramä pentru românii din regat al cäror viitor depindea de decizia regelui, credincios alianlei din 1883 şi partidelor politice. În Transilvania a fost proclamatä legea marlialä şi a fost decretatä mobilizarea generalä. Fatalitatea räzboiului şi solidaritatea In fala pericolului morlii au câştigat In fala identitälii şi solidaritälii nalionale: ardelenii vor lupta In armata austro-ungarä.

În urma inträrii In räzboi, armata românä a suferit pierderi grele In efective, aproximativ 250 000 ostaşi, aproape o treime din efectivele mobilizate In august 1916, fiind morli, ränili sau prizonieri de räzboi. Mai mult de jumätate din teritoriul lärii, care cuprindea regiunile agricole şi centrele industriale cele mai importante, fusese ocupat de inamic. În aceste condilii, conştient de moralul scäzut din rândul ostaşilor, In urma Infrângerii suferite, şi temându-se de tulburäri sociale de amploare cauzate de greutälile extreme cu care se confruntau toate segmentele populaliei, Ion I.C.Brätianu, a fäcut din reforma agrarä şi cea electoralä, principalele obiective interne ale guvernului de coalilie. La 23 martie 1917, regele a emis o proclamalie cätre trupele sale, promilându-le pämânt şi dreptul la vot imediat dupä Incheierea räzboiului. Gestul säu pare sä fi avut efectul dorit asupra moralului armatei.

Luptele cele mai grele In 1916 au avut loc la Podul Jiului şi Târgu-Jiu. În aceste lupte s-a remarcat prin curajul şi dârzenia ei Ecaterina Teodoroiu, Inrolatä ca voluntar In armata românä. Ecaterina Teodoroiu a fost un model al luptei pentru libertatea românilor, o Intruchipare a dragostei falä de larä. Asemeni Ecaterinei, o altä personalitate femininä a vremii devine un model: regina Maria, care a suslinut intrarea României In räzboi pentru eliberarea teritoriilor româneşti aflate sub dominalie sträinä. Din 1916, regina se deplasa zilnic sä viziteze Cartierul General al Armatei şi sä facä turul diferitelor spitale din Bucureşti. Regina a luat sub supravegherea ei Crucea Roşie, acordând ajutor şi asistenlä permanentä ränililor şi bolnavilor. Devotamentul cu care regina şi-a Indeplinit misiunea In räzboi a dat mult curaj soldalilor şi a constituit un exemplu pe care românii nu l-au uitat.

STATUL NAŢIONAL UNITAR ROMÂN

„Unirea necondiţionată şi pentru vecie.” (Congresul General al Bucovinei, 15/28 noiembrie 1918)

Contextul înfăptuirii Unirii

Anul 1918 reprezintä In istoria poporului român anul triumfului idealului nalional. Acest proces istoric, desfäşurat In Intreg spaliul de locuire românesc, a Inregistrat puternice manifestäri In 1784, 1821, 1848- 1849. A avut apoi ca evenimente cardinale, unirea Moldovei şi Munteniei (1859) şi independenla României.

Organizali In state separate din punct de vedere politic, ameninlali mereu de expansiunea vecinilor mai puternici, românii şi-au pästrat Intotdeauna conştiinla cä aparlin aceluiaşi popor, cä au aceeaşi genezä.

Primul Räzboi Mondial a constituit ocazia formärii României Mari. Nu victoriile militare au stat la temelia statului nalional român, ci actul de voinlä al naliunii române. Sacrificiile ei In campania anilor 1916-1917 au

-80-

clasa a XII-a

Descarcat de pe site−ul ebacalaureat.ro

fost räsplätite de izbânda idealului nalional, In condiliile präbuşirii autocraliei lariste şi a desträmärii monarhiei austro-ungare, precum şi al afirmärii dreptului popoarelor la autodeterminare pe baza principiului nalionalitälilor.

Înfăptuirea Unirii

Unirea teritoriilor româneşti cu România In anul 1918 a urmat trei etape: autonomia, independenla, unirea.

1. Autonomia

a) Basarabia

La Inceputul lunii aprilie 1917, s-a format la Chişinäu Partidul Nalional Moldovenesc, al cärui preşedinte a fost ales Vasile Stroescu. Partidul şi-a Inscris In programul säu ca obiectiv principal oblinerea autonomiei Basarabiei. Organul de presä al partidului era Cuvântul Moldovenesc condus de cätre Onisifor Ghibu. La 8 octombrie 1917, Congresul ostaşilor moldoveni Intrunit la Chişinäu a proclamat autonomia Basarabiei.

În 2-6 noiembrie 1917 a avut loc Congresul de constituire al Sfatului Ţärii, organismul coordonator al luptei pentru unire, ales pe baze democratice. Sfatul Ţärii era condus de Ion Inculel şi avea ca organ executiv Consiliul Directorilor Generali (un guvern, condus de Petre Erhan). La 2 decembrie 1917, acest organism de conducere a proclamat Republica Democraticã Moldoveneascã. Primul preşedinte al acesteia a fost ales Ion Inculet, iar puterea executivä a fost preluatä de cätre guvern.

b) Bucovina

Românii din acest teritoriu românesc s-au integrat luptei popoarelor din Imperiul Austro-Ungar pentru autodeterminare. În octombrie 1918, deputalii români din Parlamentul de la Viena au constituit Consiliul National Roman, condus de Constantin Iosipescu Grecul şi George Grigorovici. La 9 octombrie 1918 CNR a cerut, In numele naliunii, dreptul la autodeterminare şi a exprimat dorinla de secesiune. Urmätoarea etapä a fost constituirea la 14 octombrie 1918 a Adunärii Constituante a Bucovinei, din care fäceau parte reprezentanli ai locuitorilor, In majoritate români. Preşedinte al acestui organism a fost ales Iancu Flondor. Adunarea Constituantä a hotärât unirea Bucovinei cu celelalte provincii româneşti din imperiu Intr-un stat nalional. S-a format şi un Consiliu Nalional ca organ reprezentativ.

c) Transilvania

În cursul anului 1918, monarhia habsburgicä a fost supusä presiunii popoarelor pentru autodeterminare. Congresul naliunilor din imperiu, desfäşurat In aprilie 1918 la Roma, adoptase hotärârea fiecäreia dintre acestea de a se constitui In stat nalional independent sau de a se uni cu statul säu nalional existent. În aceste condilii, la 12 octombrie 1918, reprezentanlii Partidului National Roman Intrunili la Oradea au adoptat o Declaralie In care proclamau libertatea naliunii, separarea politicä de Ungaria şi asumarea suveranitälii In teritoriul nalional. Alexandru Vaida Voevod a prezentat aceastä Declaralie de autodeterminare In Parlamentul Ungariei la 18 noiembrie 1918.

2. Independenţa

a) Basarabia

Consiliul Directorilor Generali, confruntat cu dezordinile şi distrugerile provocate de trupele ruseşti In retragere şi cu Incercärile bolşevicilor de a prelua puterea In teritoriu, a solicitat sprijinul militar al guvernului român. La 12 ianuarie 1918, armata românä a trecut Prutul şi a restabilit ordinea In Basarabia.

La 23-24 ianuarie 1918, Sfatul Ţärii Intrunit la Chişinäu, a proclamat independenla Republicii Democratice Moldoveneşti şi separarea ei de Republica Federativä Rusä.

b) Bucovina

În acest teritoriu românesc au Inceput sä pätrundä trupe ucrainiene cu scopul de a-l ocupa şi anexa Ucrainei. În aceste condilii, Consiliul Nalional Român a solicitat sprijinul armatei române. Armata românä a intervenit pentru a restabili ordinea. La 12 noiembrie, Consiliul Nalional Român a stabilit instituliile Bucovinei.

c) Transilvania

Pentru coordonarea acliunilor mişcärii nalionale, la 30-31 octombrie 1918 s-a constituit la Arad Consiliul National Roman Central, format din 6 reprezentanli ai Partidului Social Democrat şi 6 reprezentanli ai Partidului Nalional Român. CNRC a publicat la 6 noiembrie 1918 manifestul „Către naţiunea română”, In care erau argumentate drepturile românilor din teritoriile ce aparlineau atunci Ungariei, la autodeterminare.

La 9-10 noiembrie, CNRC a adresat guvernului maghiar o notä ultimativä, prin care cerea Intreaga putere de guvernare. Guvernul maghiar a trimis o delegalie pentru tratative. Acestea s-au desfäşurat la Arad In zilele de 13-14 noiembrie 1918. Tratativele au eşuat deoarece maghiarii recunoşteau doar autonomia Transilvaniei şi nu separarea definitivä de Ungaria.

3. Unirea

a) Basarabia

-81-

clasa a XII-a

Descarcat de pe site−ul ebacalaureat.ro

La 27 martie 1918, Statul Ţãrii a votat unirea Basarabiei cu Romania. La 22 aprilie 1918, regele Ferdinand semna decretul de promulgare a Actului Unirii Basarabiei cu România. Pentru administrarea provizorie a Basarabiei a fost desemnat Consiliul Directorilor, pânä la preluarea acesteia de guvernul de la Bucureşti.

b) Bucovina

La 28 noiembrie 1918 au Inceput lucrärile Congresului General al Bucovinei. Preşedintele Congresului a fost ales Iancu Flondor, care a dat citire moliunii prin care se hotära „Unirea necondiţionată şi pentru vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare, cu Regatul României”.

c) Transilvania

CNRC a publicat la 7 noiembrie 1918 textul convocärii la Alba-Iulia a Adunärii nalionale a românilor. La 1 decembrie 1918 s-a desfäşurat Marea Adunare Nationalã de la Alba-Iulia, la care au participat 1228 de delegali şi peste 100 000 de persoane. Adunarea a fost deschisä de cätre Gheorghe Pop de Bäseşti, iar Rezolulia Unirii a fost prezentatä de Vasile Goldiş. Adunarea Nalionala de la Alba-Iulia a adoptat Rezolulia, care In primul säu articol a proclamat „Unirea acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România”. Pentru conducerea Transilvaniei pânä la integrarea sa definitivä In statul român s-au format: Marele Sfat Nalional cu rol legislativ şi Consiliul Dirigent, forul executiv.

La 24 decembrie 1918, Ferdinand a emis decretul de unire.

Lupta nalionalä a fost suslinutä de importante organe de presä, precum: „Românul”, „Drapelul”, „Glasul Ardealului”, „Adevärul”, „Gazeta poporului”, „Telegraful român”, „Unirea” etc.

Recunoaşterea internaţională a Marii Uniri

•Tratatul de la Saint Germain din 10 septembrie 1919, Incheiat cu Austria, a recunoscut unirea Bucovinei cu România.

•Tratatul de la Trianon din 4 iunie 1920, Incheiat cu Ungaria, a recunoscut unirea Transilvaniei cu România.

•Tratatul de la Paris din 28 octombrie 1920, Incheiat Intre România şi Turcia, Franla, Italia şi Japonia, a recunoscut unirea Basarabiei cu România.

Consecinţele unirii

La 1 Decembrie 1918 s-au pus bazele statului unitar român, prin unirea provinciilor româneşti aflate sub dominalie sträinä, motiv pentru care aceastä zi este Ziua Nalionalä a României.

Noua Românie se deosebea In chip fundamental de cea existentä Inainte de 1914. Crescuse In primul rând ca suprafalä, ajungând prin Inglobarea Transilvaniei, Banatului, Basarabiei şi Bucovinei de la 137 000 km2 la 295 049 km2. Din punct de vedere demografic, vechea unitate etnicä era Inlocuitä cu o situlie nouä, In care aläturi de români coexistau şi alte nalionalitäli, Intr-un procent Insemnat. Conform statisticii din 1930, România Mare avea In acel an o populalie de 18 057 028 locuitori, din care 71,9% români.

Dupä 1918, România şi-a pierdut caracterul de larä de imigralie, numärul celor care plecau definitiv depäşindu-l acum pe al celor care veneau sä se stabileascä.

Din punct de vedere social, absorbirea noilor provincii nu a modificat In chip substanlial structura populaliei; In 1930 populalia ruralä reprezenta 78,9%.

Reformele din anii 1917-1923 au schimbat In chip radical vechile structuri sociale şi politice, dând naştere din punct de vedere institulional, unei Românii noi. În 1917 regele Ferdinand a semnat decretul privind reforma agrarä şi pe cel referitor la abolirea sistemului electoral cenzitar şi introducerea votului universal. Diferitele prevederi ale reformei agrare s-au legiferat apoi In 1918-1920, pânä la votarea definitivä a legii agrare In 1921, care desfiinla practic marea proprietate, transformând România Intr-o larä de mici proprietari. Primele alegeri organizate pe baza sufragiului universal au avut loc In anul 1919. Reforma agrarä lichidase puterea economicä a marii moşierimi, iar reforma electoralä spärgea monopolul ei politic.

-82-

clasa a XII-a

Descarcat de pe site−ul ebacalaureat.ro

–I – ROMÂNIA POSTBELICĂ.

MORFOLOGIA SISTEMULUI POLITIC COMUNIST

A.MIJLOACE DE PRELUARE ŞI DE MENŢINERE A PUTERII

Mecanismele de preluare a puterii de către Partidul Comunist

ACŢIUNI DIPLOMATICE

Lovitura de stat de la 23 august 1944 a transformat statutul Partidului Comunist Român. La Inceputul anului 1944, partidul era o micä grupare politicä, constrânsä sä linä seama de orientärile politice hotärâte la Moscova. În toamna aceluiaşi an, PCR devenise un factor influent pe scena politicä româneascä.

Stalin a folosit Conventia de armistitiu semnatä la 12 septembrie 1944, pentru a submina efectele loviturii de stat din 23 august, a transformat Convenlia Intr-un cadru legal, care sä-i asigure interesele politice şi economice dominante In România. Convenlia declara România o larä Infrântä In räzboi, consacra anexiunile sovietice din 28 iunie 1940 şi impunea plata unor despägubiri de räzboi cätre URSS In valoare de 300 000 000 $, urmând a fi achitate In decurs de 6 ani, In produse petrolifere, lemnoase etc.; este declarat nul Arbitrajul de la Viena, „Transilvania sau cea mai mare parte a ei” revenind României; armata românä urma sä participe cu 12 divizii, aläturi de cea sovieticä, la eliberarea Transilvaniei.

Acordul de la Moscova (9 octombrie 1944) a constituit pasul final al sovieticilor In oblinerea recunoaşterii de cätre Occident a dominaliei lor In România. Convorbirile Churchill-Stalin privind delimitarea zonelor de interes In Europa de SE s-au concluzionat prin „acordul de procentaj”, In România influenla sovieticä fiind stabilitä la 90%.

Stalin avea douä instrumente satisfäcätoare de urmärire a obiectivelor sale In România: un partid comunist, care era acum o parte recunoscutä In structura politicä a lärii, şi un acord cu Alialii, care dädea Armatei Roşii toatä libertatea de acliune de care avea nevoie.

Semnarea, la 10 tebruarie 1947, a Tratatului de la Paris, In situalia In care României nu i se recunoştea beligeranla, iar aceasta nu accepta sä participe la lansarea Planului Marshall, a marcat intrarea statului român sub „umbrela” Moscovei şi a accelerat schimbarea vechiului regim.

PREZENŢA ARMATEI ROŞII

Armata Roşie „eliberase” lärile est-europene printr-un accident al istoriei care nu fusese previzibil Inainte de räzboi. Odatä prezentä Insä In aceste läri, ea a jucat rolul principal In instaurarea regimurilor comuniste. Färä aceste trupe, comuniştii locali ar fi rämas nişte forle politice periferice. Din acest punct de vedere, modelul cuceririi puterii de cätre comuniştii români, mai pulini de 1000 In 1944, se Incadreazä In tiparul general est-european. Prin presiuni, abuzuri şi violenle asupra populaliei civile şi Indepärtarea unor lideri politici anticomunişti, Armata Roşie şi-a fäcut simlitä prezenla. La Bucureşti au fost concentrate unitäli sovietice de blindate şi a fost interzisä legätura cu armata românä pe front.

La 28 tebruarie 1945, Andrei Vaşinski, adjunctul ministrului de externe, a fost trimis de Moscova pentru a conduce ofensiva comuniştilor pentru preluarea puterii, a cerut regelui Inlocuirea guvernului Rãdescu cu un guvern condus de Petru Groza. Reprezentantul Moscovei venise cu scopul de a folosi toate mijloacele pentru a instaura un guvern prosovietic.

*Legea nr.461 din septembrie 1944. — Cu ajutorul ministrului justiliei (comunist), Lucreliu Päträşcanu, a fost elaboratä o nouä legislalie, In mare parte de inspiralie sovieticä, pentru a epura din viala publicä pe toli cei care se opuneau acaparärii puterii de cätre PCR. Aceastä legislalie a facilitat Inläturarea din viala publicä a elitei intelectuale şi a fost dublatä abil de o agresivä campanie de demascare In presä a „elementelor reaclionare”.

AGITAŢIA, TENSIUNEA POLITICĂ, GREVA

Pânä la formarea primului guvern comunist au fost urmärite ca obiective imediate crearea unor puternice tensiuni Intre populatie şi administratia localã (tensiuni legate de apropiata reformä funciarä), Inlãturarea prin tortã a unor pretecti şi primari considerati reactionari, organizarea unor „greve spontane” de cätre sindicatele comuniste (ceferişti, tipografi), totul fiind dublat de o furibundä campanie de presã Indreptatã Impotriva a tot ceea ce Insemna trecutul interbelic.

-84-

clasa a XII-a

Descarcat de pe site−ul ebacalaureat.ro

FOLOSIREA PCR CA ELEMENT ESENŢIAL ÎN POLITICA LUI STALIN

Încercarea comuniştilor locali şi a aşa-numililor „moscovili” de a reInvia partidul a beneficiat de prezenla autoritälilor sovietice de ocupalie şi de sprijinul diplomatic al Moscovei. Pânä la mijlocul lunii octombrie 1944 a prins contur noua coalilie politicä, promovatä de Partidul Comunist, Frontul National Democrat. Pe lângä comunişti, el cuprindea Partidul Social Democrat şi Frontul Plugarilor. Maniu şi Brätianu, liderii partidelor istorice au refuzat sä se aläture acestei grupäri. Treptat, comuniştii au urmärit Inläturarea partidelor democratice de la guvernare. Drumul spre puterea executivä delinutä de PCR este jalonat de o conjuncturä internalionalä favorizantä. La Inceputul anului 1945, victoria Naliunilor Unite a devenit inevitabilä. În aceastä situalie, liderii PCR au fost chemali la Moscova, unde li s-a cerut sä rästoarne guvernul Rädescu — instalat dupä cel condus de C.Sänätescu —, In care, de altfel, erau reprezentali, şi sä preia puterea. Deşi Conferinla de la Yalta adopta „Declaralia cu privire la Europa eliberatä”, Stalin a cerut imperativ ca regele Mihai sä-i aducä la putere pe comunişti. Acliunea concentratä a factorului intern şi a presiunii externe a avut drept rezultat instalarea la 6 martie 1945 a unui nou guvern, net diferit de cel care ar fi putut rezulta din alegeri libere, un guvern „de largă concentrare democratică”, condus de Petru Groza.

Guvernul prezidat de Petru Groza era un guvern minoritar, impus de cãtre URSS. Niciun membru al celor douä partide democrate PNL, PNŢ, nu fäcea parte din acest guvern In care toate poziliile cheie erau delinute de comunişti. Deşi Gheorghe Tätärescu, liberal dizident, era ministru de externe, iar Anton Alexandrescu, dizident al PNŢ, ministru al cooperativelor, ei reprezentau doar facliuni restrânse ale partidelor respective. Prin aceste mäsuri se urmärea dezmembrarea partidelor necomuniste.

**GREVA REGALĂ. — În august 1945, regele Mihai I i-a cerut lui Petru Groza sä demisioneze, acesta a refuzat Incurajat de reprezentanlii sovietici din Comisia Aliatä, condusä de facto de generalul locotenent sovietic Vladislav P. Vinogradov. Regele s-a retras din viala politicä şi refuzä sä semneze legile elaborate de guvern, In speranla cä va determina astfel cäderea executivului condus de Petru Groza. Iluzorie speranlä, deoarece Moscova suslinea guvernul Petru Groza şi PCR. Refuzul regelui de a mai semna actele guvernului nu a avut consecinle majore, pentru cä regimul instalat a pus in vigoare, färä semnätura regelui, actele legislative emise. Acest eveniment din istoria României poartä denumirea „greva regalä”. În sprijinul regelui, la 8 noiembrie 1945, a avut loc o manifestare organizatä de partidele politice istorice şi tineretul universitar. În decembrie 1945, s-a solulionat problema grevei regale In cadrul Conferinlei trilaterale de la Moscova a miniştrilor de externe ai URSS (Viaceslav Molotov), SUA (J.F.Byrnes) şi Marea Britanie (Ernest Bevin). Singura consecinlä concretä a grevei regale a fost condilionarea de cätre SUA şi Marea Britanie, a includerii In cabinet, pânä la desfäşurarea alegerilor, a doi miniştri din partea opoziliei. Au fost desemnali doi miniştri secretari de stat: Emil Halieganu (PNŢ) şi Mihail Romniceanu (PNL), a cäror influenlä In guvern era Insä neInsemnatä.

MANIPULAREA OPINIEI PUBLICE

Alegerile de la 19 noiembrie 1946 s-au desfäşurat Intr-o atmosferä tensionatä. Rezultatele indicau o victorie copleşitoare a Blocului Partidelor Democratice (BPD), cu aproximativ 70% din voturi şi 349 locuri In noua adunare. Dovezile descoperite dupä 1989 aratä cä, In ziua alegerilor, s-a Intâmplat exact contrariul, nalional läräniştii erau pe punctul de a câştiga o victorie zdrobitoare. Se pare cä In momentul In care liderii comunişti şi-au dat seama de amploarea Infrângerii lor, au suspendat anunlarea rezultatelor şi au trimis instrucliuni pentru revizuirea cifrelor astfel Incât ele sä indice o victorie a BPD. Istoricul Dinu C. Giurescu caracterizeazä aceste alegeri ca fiind „cea mai mare fraudă politică din întreaga istorie politică parlamentară a României”. Deşi SUA şi Marea Britanie au denunlat alegerile, niciuna nu a mers mai departe pentru a sprijini partidele istorice. Dupä acest eveniment influenla occidentalä practic a Incetat. În aceste condilii, regele Mihai I a participat la 1 decembrie 1946, la şedinla inauguralä a noului parlament, oficializându-l.

ANIHILAREA OPOZIŢIEI DEMOCRATICE

Anihilarea celor douä partide istorice nu a fost uşoarä. Pretextul, In cazul PNŢ, a fost Inscenarea de la Tãmãdãu (lângä Bucureşti), când 14 membri ai partidului au fost arestali In momentul când intenlionau sä päräseascä lara. La 29 iulie 1947, Iuliu Maniu a fost arestat, iar PNŢ a fost scos In afara legii. Maniu şi colegii säi au fost acuzali de trädare şi de a fi conspirat cu agenli secreli americani şi britanici din Bucureşti pentru a rästurna guvernul Groza. La 11 noiembrie 1947, Iuliu Maniu şi Ion Mihalache au fost condamnali la Inchisoare pe vialä. Iuliu Maniu şi-a gäsit sfârşitul In penitenciarul de la Sighet, In 1953, iar Ion Mihalache a murit In 1963 In puşcäria de la Râmnicu Särat.

PNL a ales calea autodizolvärii. Gheorghe Tätärescu şi fracliunea sa liberalä au fost menlinuli atâta timp cât s-au dovedit utili. Comuniştii l-au obligat sä demisioneze din funclia de ministru de externe la 6 noiembrie 1947, fiind Inlocuit cu Ana Pauker.

Cu acestea, pluralismul politic era practic aproape desfiinlat, iar drumul spre instituirea partidului unic şi a dictaturii proletariatului era larg deschis.

-85-

clasa a XII-a

Descarcat de pe site−ul ebacalaureat.ro

ÎNLĂTURAREA ULTIMELOR INSTITUŢII ALE REGIMULUI DEMOCRATIC

Pe mäsurä ce comuniştii s-au Indreptat spre monopolul asupra puterii politice, monarhia devenise o anomalie. Temându-se cä acest ultim vestigiu al vechii ordini ar putea Incä sä mai serveascä drept centru de opozilie falä de noua societate, PCR a fäcut ultimul pas spre asigurarea dominaliei sale asupra lärii, tortandu-l pe regele Mihai sã abdice la 30 decembrie 1947. Proclamarea Republicii Populare Romane In aceeaşi zi, cum s-a spus, In 45 de minute, de un Parlament aflat In vacanlä care a legitimat lovitura de stat, a reprezentat punctul culminant al campaniei pentru preluarea puterii.

Mecanismele PCR de menţinere a puterii

În România, Partidul Comunist a luat iniliativele menite sä reducä lara la starea de obedienlä falä de URSS. Odatä cu Infiinlarea Republicii, puteau fi puse bazele statului totalitar. Primul pas era Inregimentarea Romaniei In blocul sovietic. Acest lucru s-a Infäptuit la 4 tebruarie 1948 printr-un tratat de prietenie, colaborare şi ajutor reciproc Intre Romania şi URSS.

Al doilea pas cätre totalitarism a fost consolidarea partidului unic de masã, constituit dintr-o elitä şi membri devotali. Aripa procomunistä a Partidului Social Democrat s-a contopit cu PCR In Congresul din februarie 1948, din care a rezultat partidul unic, Partidul Muncitoresc Roman (PMR). Gheorghe Gheorghiu- Dej a fost reales secretar general, iar Ana Pauker, Vasile Luca şi Teohari Georgescu au devenit membri ai Secretariatului. În 1952, cei trei membri au fost Indepärtali de cätre Dej din structurile de conducere ale partidului. Preeminenla lui Dej In cadrul partidului a fost pecetluitä prin numirea sa la 2 iunie 1952, ca preşedinte al Consiliului de Miniştri, funclie pe care o cumula cu cea de secretar general al partidului.

Al treilea pas In impunerea modelului totalitar sovietic In România a fost adoptarea Constitutiei RPR la

13 aprilie 1948 şi introducerea sistemului judecãtoresc dupã modelul sovietic. Constitulia prelua modelul sovietic din 1936. Parlamentul, numit Marea Adunare Nationalã, era acum unicameral, şi era definitä ca „organul suprem al puterii de stat”, iar Consiliul de Miniştri era organul executiv suprem. Toate aceste organisme se aflau supuse autoritälii PMR. Aceastä ordine „democraticä” a fost definitä de partid şi consolidatä de Securitate.

Dupä 1948, anul Intiintãrii Securitãtii, Incadratä cu agenli sovietici devenili generali români, precum Pintilie Bodnarenko şi A.Nikolski, represiunea a devenit şi mai violentä, lovind potrivit principiului stalinist al Intelirii luptei de clasä, färä discriminare şi din nevoia intimidärii, In orice posibil oponent. Rolul Securitälii era de a apära cuceririle democratice şi a asigura siguranla lärii Impotriva duşmanilor interni şi externi. La Inceputul anului 1949, au fost create alte douä organe principale ale Securitälii: Directia Generalã a Militiei, chematä sä Inlocuiascä Polilia şi Jandarmeria şi trupele de securitate. Ambele organisme au fost plasate sub autoritatea Ministerului de Interne. Efectivele reunite ale tuturor acestor institulii implantate pretutindeni ne dau märimea forlei represive atunci constituite: peste 4 000 ofileri In Direcliile nalionale şi regionale ale Securitälii, 40 000 de mililieni şi peste 55 000 de ofileri şi soldali treculi, cu artilerie şi tancuri, In trupele de securitate. Principalele Indatoriri ale trupelor de securitate erau menlinerea ordinii publice şi Inäbuşirea oricärei rezistenle falä de mäsurile guvernamentale, precum colectivizarea, confiscarea de bunuri şi proprietäli.

Un cadru legal pentru acliunile Securitälii, ale Mililiei şi trupelor de securitate a fost oferit de un nou sistem de justitie, a cärui principalä caracteristicä era subordonarea falä de partid şi stat.

Armata Roşie a reprezentat pânä In 1958, când a avut loc retragerea trupelor sovietice din România, un instrument aflat la Indemâna PMR, pentru a menline noua ordine instauratä.

Revolta din Ungaria din 1956, a permis conducerii româneşti sä-şi demonstreze tidelitatea tatã de URSS. Dej şi Emil Bodnäraş au insistat pentru o intervenlie militarä fermä Impotriva guvernului Imre Nagy, iar trupele sovietice stalionate In România, au fost printre primele care au trecut granila ungarä. Guvernul român

adevenit ecoul propagandei sovietice, denunlând „contrarevolulia” ca operä a „fasciştilor reaclionari” provocali de „imperialiştii occidentali”.

Retragerea trupelor sovietice din România In 1958 nu a Insemnat sfârşitul regimului de teroare, acest instrument atât de folosit de cätre comunişti pentru a se menline la putere. Dej a aprobat introducerea unor

mäsuri de securitate internä pentru a menline controlul partidului. Cei condamnali la muncä silnicä, potrivit noilor mäsuri au fost trimişi In lagäre In zonele de mlaştinä ale Deltei Dunärii.

Dupã 1958, Dej a evoluat treptat spre o desprindere de ruşi şi cätre oblinerea unui statut de relativä autonomie. În Declaratia din aprilie 1964, partidul Işi rezerva dreptul de a edifica socialismul In conformitate cu realitälile nalionale. Acest act impunea linia nalionalä a comunismului românesc, marcând tendinlele de

independenlä falä de Moscova.

Preluarea conducerii de cãtre Nicolae Ceauşescu s-a caracterizat printr-o perioadä (1965-1974) de destindere internä şi externä. În 1965 la Congresul al IX-lea al partidului, acesta revine la denumirea de Partid Comunist şi s-a elaborat o nouã Constitutie prin care Romania devenea Republicã Socialistã.

-86-

clasa a XII-a

Descarcat de pe site−ul ebacalaureat.ro

membri

Cultul personalitãtii instaurat de Ceauşescu (1971 — „tezele din iulie”) a gäsit noi mecanisme de menlinere a puterii de cätre comunişti. Acest cult s-a instaurat In etape. În 1967 Ceauşescu a fost ales preşedintele Consiliului de Stat, ceea ce era o abatere de la statutul PCR, care prevedea separarea funcliilor de partid şi de stat. Ceauşescu şi-a consolidat puterea In 1968, când a condamnat interventia In Cehoslovacia a statelor participante la Tratatul de la Varşovia. S-a scandat pentru prima datä „Ceauşescu şi poporul!” scandäri ce päreau o solidaritate cu cel hotärât sä apere integritatea lärii. În 1974, Nicolae Ceauşescu a fost ales preşedintele RSR. El rämânea şi preşedintele Consiliului de Stat, secretar general al PCR şi preşedintele Consiliului de Apärare Nalionalä, delinând astfel toate pârghiile puterii In mâinile sale.

Evolutia Partidului Comunist (numar de membri)

1500000

1000000 720000

500000

1800000

1450000

834000

B.IMPACTUL REGIMULUI COMUNIST ASUPRA SOCIETĂŢII

Impactul regimului comunist asupra economiei

Impunerea modelului sovietic In economie s-a bazat pe câteva componente importante: Inlocuirea proprietälii private cu proprietatea de stat prin nalionalizarea mijloacelor de produclie, colectivizarea agriculturii şi etatizarea bancarä, centralizarea economicä şi planificarea cincinalä. Un prim pas In transformarea economiei l-a reprezentat acordul cu URSS semnat la 8 mai 1945, prin care se Intiintau sovromurile. Întreprinderi mixte româno-sovietice, acestea erau In realitate forme mascate de spoliere a lärii, funclionând exclusiv In favoarea Moscovei.

NAŢIONALIZAREA

La 11 iunie 1948 Marea Adunare Nalionalä aprobä şi voteazä Legea pentru naţionalizarea principalelor întreprinderi industriale, miniere, bancare, de asigurări şi de transport, cu scopul creärii sectorului socialist de stat şi a premiselor trecerii la conducerea planificatä a economiei nalionale şi aplicärii politicii de industrializare forlatä de mai târziu. Prin aceastä lege se expropriazä cinci categorii de Intreprinderi:

•de importanlä economicä nalionalä (petrolul, textilele, lemnul, cäile ferate);

•regionalä (industria alimentarä şi cea producätoare de märfuri de larg consum);

•Intreprinderile metalurgice cu peste 100 de muncitori;

•Intreprinderile cu o capacitate de peste 10-50 C.P.;

•toate bäncile, Intreprinderile comerciale şi companiile de asigurare.

Consecinţele aplicárii legii: sunt afectate 1 060 de întreprinderi industriale şi miniere, reprezentând 90% din producţia ţárii (pâná în 1950).

La 3 noiembrie 1948 au fost nalionalizate (de fapt confiscate) instituliile de sänätate, casele de filme, cinematografele (mijloacele de producţie şi de exploatare a filmului, 383 de cinematografe şi un singur platou de

200 m2), iar la 20 aprilie 1950 a fost nalionalizatä, färä niciun fel de despägubire, o parte a fondurilor de locuinle de la oraşe (sub incidenţa legii au intrat hotelurile, cu întregul lor inventar, imobilele foştilor industriaşi, moşieri, bancheri, mari comercianţi ş.a.).

-87-

clasa a XII-a

Descarcat de pe site−ul ebacalaureat.ro

PLANIFICAREA

La 2 iulie 1948 se Infiinleazä prin decret Comisiunea de Stat a Planiticãrii (CSP), ca organ guvernamental central de planificare economicä, preluând şi atribuliile Consiliului Superior al Economiei Nalionale (Infiinlat In 1945) şi ale Comisiei pentru redresare economicä şi stabilizarea monetarä (Infiinlatä In 1947). Primul preşedinte: Gheorghe Gheorghiu-Dej (pânä In aprilie 1949). Aceastä structurä Işi va Inceta activitatea In urma evenimentelor din decembrie 1989.

Sesiunea MAN din 27-28 decembrie 1948 dezbate şi adoptä primul plan economic anual (pentru anul 1949), care prevedea o creştere a producliei industriale şi agricole cu 40% falä de anul 1948. La 29 decembrie 1949 MAN adoptä In sesiune planul pentru anul 1950, prin care se urmärea Incheierea activitälii de refacere economicä a lärii, In vederea trecerii la Intocmirea şi realizarea de planuri economice de perspectivä (pe 5 ani). Precizare: Tot în aceastá sesiune, MAN ratificá în bloc, fárá niciun fel de discuţii, toate decretele guvernamentale emise de la precedenta sesiune MAN, punându-se astfel în evidenţá rolul pur formal al sesiunilor MAN.

La 16 decembrie 1950, se adoptä primul plan cincinal de dezvoltare a economiei nalionale pe anii 1951-1955. Planul a fost conceput de preşedintele Comisiei de Planificare, Miron Constantinescu, cu colaborarea unei echipe de economişti români şi sovietici.

INDUSTRIALIZAREA

Odatä cu räcirea treptatä a relaliilor româno-sovietice, dupä 1958, accentuatä de Incercarea Moscovei de impunere a Planului Valev, In 1964, prin care România era menitä sä fie doar un stat furnizor de produse agrare pentru lärile CAER, industrializarea devenea o necesitate organicä a regimului, fapt ce avea sä aibä consecinle dramatice dupä 1980.

Plenara Comitetului Central din noiembrie 1958 a declarat lara pregätitä pentru un efort general de modernizare socialistä, accentul principal urmând a fi pus pe dezvoltarea industriei constructoare de maşini şi pe siderurgie. Construirea combinatului siderurgic de la Galali a devenit simbolul revenirii la politica de industrializare forlatä. Conform prevederilor planului cincinal (1960-1965), 78% din investilii urmau a se face In industriile energeticä (32%), metalurgicä (23%) şi chimicä (23%). Ca urmare a industrializärii, a crescut ponderea populaliei urbane şi a scäzut cea a populaliei rurale.

Dupä 1970, partidul şi-a fixat ambilioase obiective industriale. Siderurgia şi petrochimia, rafinarea petrolului Indeosebi, urmau sä se dezvolte cu precädere, In condiliile lipsei minereurilor autohtone de fier, a scäderii producliei româneşti de petrol.

Nicolae Ceauşescu a impus dupä 1974 o linie acceleratä şi diversificatä In industrializare. Economia româneascä era strict centralizatä şi planificatä. Accentul excesiv pus pe dezvoltarea industriei grele a creat un dezechilibru economic şi a dus la säräcirea populaliei. Un alt rezultat al acestei politici de industrializare forlatä a fost creşterea datoriei externe.

COLECTIVIZAREA AGRICULTURII

La 23 martie 1945, guvernul Petru Groza legifera noua retormã agrarã, prin care erau expropriate 1468946 ha (a noua parte din suprafala agricolä a lärii), cu care erau Improprietärite 917 777 familii de lärani. Foştii proprietari Işi puteau pästra, deocamdatä, doar 50 ha de teren. Aceastä mäsurä, cu care erau de acord toate partidele, a urmärit un scop mai curând politic decât economic: Inläturarea marilor proprietari de pämânt, Incercându-se astfel atragerea läränimii de partea comuniştilor.

La 2 martie 1949 este emis un decret privind exproprierea resturilor proprietãtii moşiereşti de cate 50 ha, rämase dupä aplicarea legii de reformä agrarä din 1945 (In total 342 319 ha). Aceste proprietäli, ca şi fermele model sunt trecute In proprietatea statului ca „bunuri ale Intregului popor”. Potrivit art.4, rezistenla la confiscare sau täinuirea bunurilor se pedepseşte cu 5-15 ani muncä silnicä şi confiscarea averii.

Plenara CC al PMR din 3-5 martie 1949 a decis transformarea socialistä a agriculturii, altfel spus, lichidarea completä a micii proprietäli rurale. În rezolulia acestei plenare se afirma: „politica noasträ falä de läränime trebuie sä fie clarä: ne sprijinim pe läränimea säracä, strângem alianla cu läränimea mijlocaşä şi ducem o luptä neIntreruptä Impotriva chiaburimii”. Acum au luat naştere dupä modelul sovietic al colhozurilor, gospodäriile agricole colective (GAC). Ulterior se vor Infiinla cooperativele agricole de produclie (CAP), precum şi „Intoväräşirile”, ca formä intermediarä, Intre cele douä forme de proprietate.

Aceasta a permis lichidarea rämäşilelor fostei clase moşiereşti şi a chiaburilor, echivalent al termenului sovietic kulak, definind ţăranii înstăriţi, aceia care angajau forlä de muncä. Pämântul, efectivele de animale şi echipamentul proprietarilor de pämânt care posedaserä terenuri pânä la maximum 50 ha, In temeiul legii agrare din 1945, au fost expropriate färä compensare. Mililia a scos 17 000 de familii din casele lor şi le-a mutat In zone de reaşezare. Pämânturile confiscate, totalizând aproape un milion de hectare, au fost

-88-

clasa a XII-a

Descarcat de pe site−ul ebacalaureat.ro

comasate pentru a crea gospodärii de stat, Intrucât Ministerul Agriculturii indica tipurile de culturi şi fixa prelurile. Membrilor gospodäriilor colective li s-a permis sä pästreze mici loturi de pämânt, care sä nu depäşeascä 0,15 ha.

Rezistenla falä de colectivizare a avut drept rezultat aruncarea In Inchisoare a circa 80 000 de lärani. La

27 aprilie 1962, Gheorghe Gheorghiu-Dej anunta oticial Incheierea procesului de colectivizare a agriculturii, 3 201 000 de familii din mediul rural fiind Incadrate In structuri colectiviste, ceea ce reprezenta circa 96% din suprafala agricolä a lärii.

Dificultälile economiei româneşti au fost accelerate dupä 1974 de neputinla solulionärii problemelor agriculturii şi de treptata transformare a României Intr-o larä cu grave probleme alimentare. În 1983, conducerea partidului a emis o serie de decrete privind agricultura, urmärind rezolvarea crizei prin Intärirea controlului central. Se introducea un nou sistem de achizilii forlate de la lärani, obligali sä contracteze animalele doar cu statul şi sä le vândä la prelul fixat de acesta.

Creşterea prelurilor nu a rezolvat problema aprovizionärii. Lipsurile de tot felul, mai ales cele alimentare, au devenit acute din toamna anului 1981, când partidul a fost nevoit sä reintroducä cartelele pe care le desfiinlase In 1954.

Impactul regimului comunist asupra culturii şi învăţământului

Mijloacele de informare publicä au trecut total sub controlul statului. Bibliotecile şi libräriile au fost epurate de titlurile necorespunzätoare din punct de vedere politic, activitälile ziariştilor şi muzicienilor au fost puse sub controlul Secliei de Agitalie şi Propagandä a Comitetului Central al partidului.

Legea pentru retorma Invãtãmantului (3 august 1948). Întreg Invälämântul este unificat şi laicizat, potrivit modelului sovietic. Învälämântul elementar este gratuit şi dureazä 7 ani, Invälämântul mediu dureazä 4 ani In licee, şcoli pedagogice, şcoli tehnice, şcoli profesionale, Invälämântul superior cuprinde o mare diversitate de facultäli, de la Filosofie la Coregrafie, de la Siderurgie la Pisciculturä, depinzând fiecare In parte de ministerul de profil. Printr-un Decret al Ministerului Învälämântului, toate contractele cadrelor didactice sunt anulate; noile angajäri urmau sä se facä o datä cu anul şcolar 1948I1949. În felul acesta corpul profesoral primar, liceal şi tehnic a fost epurat de elementele considerate „nesigure” sau ostile. S-au fäcut epuräri In rândul studenlilor de la universitäli. Marxism-leninismul a devenit obligatoriu de la şcoala secundarä In sus; predarea religiei a fost total interzisä.

Biserica a fost ultimul obstacol In calea impunerii modelului sovietic. Legea cultelor religioase (4 august 1948), a conferit Ministerului Cultelor, controlul In problemele legate de treburile cultelor legal recunoscute. Biserica greco-catolicä a fost desfiinlatä.

Partidul Comunist şi-a fixat scopul formärii omului nou. Construirea acestuia nu se putea realiza färä distrugerea şi rescrierea valorilor tradilionale. Acest lucru s-a realizat printr-o intensä campanie de rusificare. Primele mäsuri ale noului curs au fost scrierea Istoriei României de M.Roller din 1947, o completä revizuire a trecutului lärii, a ideii nalionale şi a conceptului de patriotism.

Modelul stalinist In culturä a trebuit sä se impunä prin forlä: legäturile intelectualilor cu Apusul au fost complet Intrerupte, Academia Românä a fost desfiinlatä (9 iunie 1948) şi Inlocuitä cu una nouä, supusä partidului.

Numärul autorilor şi a titlurilor puse sub cenzurã a crescut foarte mult In primävara lui 1948, peste 8 000 de titluri au fost trecute Intr-un index al Publicaliilor interzise. Un numär mare de oameni de ştiinlä, artä şi culturä au ajuns la Inchisoare.

Desfiinlarea valorilor nalionale a mers In paralel cu eforturile inoculärii unui nou gen de patriotism, socialist şi internalionalist, care muta accentul de pe iubirea de larä, de tradilii, pe dragostea pentru marxism şi Uniunea Sovieticä. Partidul a declanşat o puternicä campanie de rusiticare, Intemeind editura şi libräria Cartea Rusă (1946), Institutul de Studii Româno-Sovietic (1947), Muzeul Româno-Rus (1948), Institutul de limbä rusä Maxim Gorki (1948). Limba rusä devenise din 1948, limbä obligatorie In şcoli. Numeroase discipline ştiinlifice, sociologia, economia, statistica, filosofia, istoria, care cunoscuserä o mare Inflorire In perioada interbelicä erau aproape desfiinlate.

Reorientarea politicii româneşti dupä 1960, a Insemnat In planul culturii Inceperea unei campanii de derusiticare, care a culminat In 1963, cu Inchiderea tuturor instituliilor create Intre 1946-1948. Procesul de liberalizare culturalä a continuat şi dupä 1965. Învälämântul a cunoscut o perioadä de progres, modernizare şi deschidere, de scädere a importanlei marxismului şi de creştere a ponderii disciplinelor exacte şi tehnice.

Instaurarea cultului personalitälii a avut efecte dintre cele mai grave şi In planul culturii. Prima manifestare a noului curs politic au fost tezele din iulie 1971, lansate de Nicolae Ceauşescu la Intoarcerea din China, care lanseazä revoluţia culturală prin care trebuiau ideologizate toate sectoarele vielii sociale. Secretarul general al partidului nu se mai aşeza acum doar In rândul eroilor clasei muncitoare, el a Inceput

-89-

clasa a XII-a

Descarcat de pe site−ul ebacalaureat.ro

sä se vadä la capätul unui lung şir de principi, regi şi voievozi, de la care Incerca sä-şi tragä o legitimitate pânä atunci ignoratä.

A apärut un nou tip de intelectual, activistul de partid, cu diplome, titluri şi pretenlii, care trata cultura ca pe un domeniu oarecare al vielii administrative, de planificat, coordonat şi dirijat, conform necesitälilor clasei conducätoare.

Impactul regimului comunist asupra vieţii private şi a valorilor umane

Una din obsesiile neostalinismului românesc a reprezentat-o centralizarea şi planificarea In amänunt a tuturor aspectelor existenlei. Documentele oficiale prevedeau şi faptul cä locuitorul lärii are dreptul de a consuma Intre 173 şi 189 kilograme de legume pe an sau cä igiena celor 365 de zile calendaristice se poate rezolva cu 1,9 kg de säpun. Printre mäsurile restrictive, amintim legarea cetälenilor de locul de muncä şi de Ingreunarea mişcärii populaliei de la sat la oraş. Problema mâinii de lucru In agriculturä a fost rezolvatä an de an prin scoaterea la munca câmpului a milioane de elevi şi studenli, a numeroşi funclionari şi soldali.

Unele mäsuri au erodat şi traumatizat societatea româneascä. Interzicerea avorturilor, mäsurä In urma cäreia au murit 11 000 de femei şi naşterea unor copii nedorili, obligativitatea catalogärii bunurilor de patrimoniu, subordonarea vielii intelectuale directivelor de partid, suspiciunea falä de sträini, Inchiderea mai

tuturor caselor memoriale, restrângerea spaliului de locuit la 8 m2 de persoanä, cu exceplia activiştilor şi a

celor din aparatul represiv, ralionalizarea progresivä a consumului de electricitate, gaze naturale, Inregistrarea caracterelor maşinilor de scris (de teama unei produclii subterane de manifeste anticeauşiste), erau argumentate cä România dictatorului devenea tot mai mult rodul fantasmelor sale, nu o larä civilizatä, Indreptatä spre progres şi prosperitate.

Sistematizarea localitälilor, reconstruclia oraşelor In proporlie de 90%, demolarea brutalä a sute de biserici, construcliile faraonice: Casa Poporului, Canalul Dunäre-Marea Neagrä au dat caracter de unicitate negativä epocii ceauşiste. Achitarea datoriei externe pânä In 1989, prin impunerea de noi privaliuni poporului, avea sä ducä la paroxism situalia României.

Acţiune şi reacţiune. Represiune şi disidenţă anticomunistă

Prin Decretul din 30 august 1948 era organizatä Directia Generalã a Securitãtii Poporului, In cadrul cäreia erau plasali In funclii-cheie vechii agenli de la Moscova Gheoghe Pintilie, Pantelei Bodnarenko, Alexandru Nicolski şi Vladimir Mazuru.

Din rândul „duşmanilor poporului”, anihilali fizic de cätre organele de represiune comuniste, au fäcut parte membri marcanli ai partidelor istorice interbelice (Iuliu Maniu, Ion Mihalache, C.I.C. Brätianu, Gheorghe I. Brätianu, Constantin Argetoianu etc.), oameni de culturä (Anton Golopenlia, Mircea Vulcänescu), slujitori ai bisericii (monseniorul Vladimir Ghica) şi mulli allii. Majoritatea celor care au avut o funclie publicä, In orice domeniu, pânä In 1945, au cunoscut teroarea sistemului comunist al penitenciarelor şi coloniilor de muncä. Se poate vorbi, aşadar, de existenla, pânä In 1964, a unui adevärat gulag In România. Este cazul Inchisorilor de la Sighet, Gherla, Galali, Aiud, Piteşti, al şantierelor de la Canalul Dunäre-Marea Neagrä, precum şi al coloniilor de muncä forlatä de la Cavnic, Baia Sprie, Periprava şi Salcia.

O altä caracteristicä a represiunii comuniste a reprezentat-o tenomenul deportãrilor. Începute In 1951, pe fondul acutizärii conflictului dintre Stalin şi Tito, deportärile din Banat In zonele aride din Bärägan au Insemnat distrugerea a numeroase cämine, familii şi destine. Inilial, deportarea In Bärägan a vizat aproximativ 40 000 de persoane, care nu erau pe placul noului regim. Deportalilor li s-a permis sä-şi ia doar bunurile pe care le puteau duce singuri, restul avutului lor fiind cumpärat de comisii special constituite, care pläteau mult mai pulin.

O paginä nescrisä Incä a rezistenlei anticomuniste In România o reprezintä lupta armatã din munti. Organizarea primelor nuclee de luptä anticomunistä s-a realizat In a doua parte a anului 1945, devenind din ce In ce mai vizibile odatä cu creşterea influenlei PCR. Cele mai importante grupuri de rezistenlä armatä au fost Haiducii Muscelului, Sumanele Negre, Mişcarea Naţională de Rezistenţă, Haiducii lui Avram Iancu, Graiul Sângelui etc. În zona Muscelului (grupurile conduse de fralii Arnäuloiu şi de colonelul Arsenescu) şi In zona munlilor Fägäraş (grupul condus de Ion Gavrilä-Ogoranu), au avut loc puternice ciocniri cu trupele de Securitate. Depäşite numeric şi färä prea multe provizii şi munilii, aceste grupuri au fost decimate de cätre puterea comunistä.

În 1964, dupä Declaraţia din aprilie, Dej se decide sä punä capät calvarului delinulilor politici din penitenciarele româneşti. Prin Decretele nr. 176 şi nr. 411 au fost eliberali ultimii 10 410 delinuli politici, Insä pânä la libertatea totalä, In cadrul limitelor permise de sistemul comunist, unii au avut de trecut mai multe etape, cum ar fi domiciliul obligatoriu, lipsa unui loc de muncä, verificärile periodice, dar şi Incercärile de şantaj din partea organelor de Securitate.

-90-

clasa a XII-a

Descarcat de pe site−ul ebacalaureat.ro

Comunismul nalional al lui Ceauşescu se raporteazä la cu totul alte coordonate decât cel al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. În fapt, nu s-au schimbat decât mijloacele, scopul urmärit rämânând acelaşi: menlinerea sistemului comunist la putere şi implicit a noului secretar general al PCR.

Fenomenul disidentei In perioada ceauşistã, färä sä fie prea cunoscut sau recunoscut, acoperä mai multe etape. Acumularea fenomenelor de crizä internä a dus şi In România, cu multä Intârziere falä de Polonia, Ungaria sau Cehoslovacia, la aparilia fenomenului de disidenlä. Falä de rezistenla şi opozilia anilor 1940-1950, disidenla prezintä câteva deosebiri de tacticä şi obiectiv. Atunci membrii rezistenlei sperau la o rästurnare a comunismului convinşi de inevitabila intervenlie occidentalä şi de präbuşirea regimului impus de Moscova. În anii destinderii şi In condiliile semnärii Acordului de la Helsinki In 1975, aceste speranle au fost läsate la o parte, diferitele forle sociale dornice de schimbare concentrându-se pe posibilitatea reformärii structurii existente.

Anul 1977 a reprezentat pentru regim primele opozilii majore, venite din interiorul lärii. În prima parte a anului, scriitorul Paul Goma, fost delinut politic, iniliazä o mişcare de solidaritate cu mişcarea din Cehoslovacia Charta 77, cerând alegeri libere şi alte revendicäri, incompatibile cu regimul existent, lucru ce stârneşte reaclia durä a autoritälilor. În august 1977, autoritälile comuniste sunt puse In fala revoltei minerilor de pe Valea Jiului. Peste 10 000 de mineri de la mina Lupeni Intrerup lucrul pentru o säptämânä, cerând condilii decente de vialä şi muncä. Minerii nu reiau lucrul decât In urma sosirii lui Ceauşescu In zonä şi a promisiunilor acestuia privind rezolvarea revendicärilor. La scurt timp Insä, Securitatea trece la arestarea principalilor lideri ai mişcärii.

Disidenla româneascä a aclionat prin scrisori deschise (cätre posturile de radio occidentale, precum Europa Liberă sau BBC) şi texte ale disidentilor religioşi, In primul rând predicile pãrintelui Gh. Calciu Dumitreasa din 1979. Toate aceste scrieri sunt extrem de critice la adresa cultului personalitälii, a socialismului dinastic şi solicitau respectarea drepturilor cetäleneşti şi reforme de structurä. S-au remarcat In acest sens: Doina Cornea, Ana Blandiana, Mircea Dinescu, Dan Petrescu, Vlad Georgescu ş.a. Împotriva acestora au fot luate mäsuri, cum ar fi domiciliul forlat, sau au fost concediali (cazul Doinei Cornea, lector la Universitatea din Cluj, demisä In 1983 pentru cä In cursurile sale folosea texte filosofice occidentale).

La 15 noiembrie 1987, asistäm la cea mai cunoscutä acliune de protest din timpul lui Nicolae Ceauşescu. A Inceput ca o manifestalie a muncitorilor de la Uzina „Steagul Roşu” din Braşov, privind Imbunätälirea condiliilor de vialä; mii de persoane au traversat oraşul, scandând lozinci anticomuniste şi devastând sediul judelean al PCR. Numeroşi participanli au fost arestali şi judecali.

Disidenla Impotriva lui Ceauşescu s-a manifestat şi In interiorul nomenclaturii partidului, cu toate cä aceasta nu reprezintä o caracteristicä a sistemului. Reproşurile pe care le-a adus, In cadrul Congresului al XII-lea al PCR, Constantin Pârvulescu, ca şi „Scrisoarea celor şase” din 1989 (publicatä la BBC şi semnatä de Corneliu Mänescu, Silviu Brucan, Alexandru Bârlädeanu, Gheorghe Apostol, Grigore Räceanu şi Constantin Pârvulescu) — adresatä lui Ceauşescu prin care fäceau apel la respectarea drepturilor omului şi a Constituliei, Incetarea „sistematizärii” teritoriului şi a exportului de alimente şi restabilirea prestigiului internalional al României — nu reprezintä altceva decât Incercäri ale veteranilor ilegalişti de a critica evolulia nefastä a politicii lui Ceauşescu şi nicidecum o criticä realä a sistemului.

C.LUPTA PENTRU PUTERE ÎN INTERIORUL PARTIDULUI

Imediat dupä preluarea puterii, asistäm la o acerbä luptä pentru controlul absolut, purtatä de Gheorghiu- Dej, In afara oricärei reguli democratice.

Prima victimä, In 1946, a constituit-o fostul conducätor comunist din anii celui de-Al Doilea Räzboi Mondial, Ştetan Foriş. A urmat fostul ministru al justiliei, Lucretiu Pãtrãşcanu. Ideolog comunist şcolit In Occident, acesta ar fi putut sä devinä oricând un contracandidat pentru Dej, fapt ce nu i-a fost iertat niciodatä. Arestat din 1948, a fost linut In izolare şi anchetat dur pentru a recunoaşte acuzalii fanteziste vizând trädarea sa. Dupä moartea lui Stalin, Dej decide suprimarea lui Lucreliu Päträşcanu, executat In 1954, cu atât mai mult cu cât noul lider sovietic, Nikita Hruşciov, iniliase un plan de destalinizare parlialä, vizând pentru Inceput, debarcarea vechilor conducätori din lärile satelizate Moscovei.

În 1952, cu sprijinul lui Stalin, Dej Ii Inläturase pe Ana Pauker, Vasile Luca şi Teoharie Georgescu, In fapt o grupare formatä la vârful PCR, dupä 1944, care se afla In rivalitate cu liderul partidului.

O altä etapä a luptei pentru putere s-a desfäşurat In 1957, când au fost Indepärtali doi dintre apropialii lui Dej, Miron Constantinescu şi Iosit Chişinevski. Demn de remarcat este faptul cä aceste eliminäri, soldate cu arestäri şi execulii (Lucreliu Päträşcanu) sau condamnäri pe vialä (Vasile Luca), au fost urmate de altele, mult mai numeroase, la toate nivelele vielii de partid.

-91-

clasa a XII-a

Descarcat de pe site−ul ebacalaureat.ro

Decesul lui Dej (1965), revenirea partidului la vechea denumire de PCR şi numirea ca secretar general a lui Nicolae Ceauşescu (cu ocazia Congresului al IX-lea al PCR) nu au oprit acliunile de epurare. Astfel, noul lider de la Bucureşti i-a Inlocuit treptat pe vechii apropiali ai predecesorului säu, cu noii säi fideli (Ilie Verdel, Paul Niculescu-Mizil, Ştefan Andrei, Dumitru Popescu etc.).

În aprilie 1968, cu prilejul unei plenare a CC al PCR, noul lider de la Bucureşti, Nicolae Ceauşescu, aducea grave acuzalii lui Dej, privind implicarea sa In cazurile Ştefan Foriş şi Lucreliu Päträşcanu, precum şi In crimele sävârşite de Securitate In timpul säu. Aceastä acliune fäcea parte dintr-o vendetä politicä, menitä sä ducä la eliminarea lui Alexandru Dräghici (fost ministru de interne), bänuit cä vrea sä-i ia locul, şi a unor cadre din conducerea Ministerului de Interne. În ciuda acestui exerciliu de imagine publicä realizat de N.Ceauşescu, sistemul comunist şi-a protejat vechile cadre, astfel Incât cei Inlocuili şi pensionali au beneficiat de toate favorurile regimului (pensie de demnitar, case de protocol, aprovizionare de la magazinele speciale de partid).

– II –

ROMÂNIA POSTDECEMBRISTĂ.

ÎNTOARCEREA LA SISTEMUL DEMOCRATIC

Revoluţia din decembrie 1989. Căderea socialismului totalitar

Anul 1989 a marcat präbuşirea regimurilor comuniste, socialist-totalitare din Europa. Rând pe rând, vechii lideri politici din Polonia, Ungaria, RDG, Cehoslovacia şi Bulgaria şi-au pierdut puterea politicä In favoarea unor comunişti din „eşalonul doi”, care au pornit pe calea colaborärii paşnice cu forlele politice din opozilie.

În România, pe fondul stärii de nemullumire a populaliei şi Intr-un context european favorabil, rästurnarea regimului totalitar s-a produs Intr-o amplä mişcare popularä, care s-a transformat In revolulie.

Revolulia anticomunistä a Inceput la data de 16 decembrie 1989, prin demonstraliile de protest de la Timişoara. Organele de ordine au aclionat violent Impotriva demonstranlilor, pânä la 20 decembrie 1989, dar nu i-au putut Infrânge. La Bucureşti, pe data de 21 decembrie 1989, Nicolae Ceauşescu a convocat un miting, sperând sä demonstreze suslinerea pe care o avea regimul säu. Demonstralia s-a transformat In manifestalie anticomunistä, astfel cä, In noaptea de 21I22 decembrie 1989, In capitalä, s-au desfäşurat lupte de stradä Intre protestatari şi forlele de ordine. A doua zi, Ceauşescu a Incercat sä convoace un nou miting de suslinere a regimului säu, dar nu a reuşit.

În aceste condilii, la data de 22 decembrie 1989, dictatorul, lipsit de sprijin intern, a fugit cu solia sa, Elena Ceauşescu, cu un elicopter, spre Târgovişte. Puterea a fost preluatä, din acea zi, de Consiliul Frontului Salvãrii Nationale. Conducerea acestuia a fäcut public un comunicat, prin care se anunla orientarea democraticä. Solii Ceauşescu au fost prinşi, judecali şi executali, Intr-o unitate militarä de la Târgovişte, la data de 25 decembrie 1989. Evenimentele violente au continuat In perioada 22-25 decembrie 1989, ceea ce a sporit numärul victimelor revoluliei anticomuniste din România. Dacä In alte state est- europene regimurile comuniste s-au präbuşit färä värsare de sânge, In România acest proces s-a realizat prin violenlä, bilanlul oficial al evenimentelor fiind de 1 104 morli şi 3 321 de ränili, civili şi militari.

Revenirea la democraţie

Democralia presupune confruntarea liberä de idei, de programe, de opliuni politice, dar şi schimbäri structurale la nivelul societälii, libertatea presei, demolarea mitului „Epocii de aur” şi a cultului personalitälii. Întâiul guvern democratic postcomunist a Inceput sä funclioneze de la 26 decembrie 1989, fiind condus de Petre Roman. Prin Decretul din 31 decembrie 1989, s-a legiferat Infiinlarea partidelor politice. În perioada urmätoare s-a Inregistrat o adeväratä „inflalie” de partide politice. Aläturi de partidele istorice (PNŢCD, PNL, Partidul Social Democrat din România), au apärut pânä In mai 1990 peste 80 de partide. Un moment controversat a fost transformarea FSN In partid politic, la 6 februarie 1990. Preşedintele FSN a fost desemnat Petre Roman.

-92-

clasa a XII-a

Descarcat de pe site−ul ebacalaureat.ro

Alegerile parlamentare şi prezidentiale din 20 mai 1990 s-au Incheiat cu victoria FSN (66% voturi) şi a candidatului säu la preşedinlie, Ion Iliescu (85% din voturi). În zilele de 13-15 iunie s-au Inregistrat evenimente violente, ca urmare a atacärii unor institulii publice (Televiziunea, Ministerul de Interne) de cätre grupuri de manifestanli şi a ripostei violente a minerilor venili din Valea Jiului In apärarea puterii; ei au evacuat Piala Universitälii, au devastat sediile PNŢCD şi PNL, precum şi pe cele ale unor ziare, au molestat numeroşi cetäleni.

Evoluţia politică. Guverne şi guvernanţi

Partide politice. Dupä „explozia” de la Inceputul anilor 1990, numärul partidelor s-a redus treptat. Pe scena politicä s-au impus partidele reactive (PNL,PNŢCD,PSDR), şi altele noi: Frontul Democraliei şi Salvärii Nalionale — FDSN („näscut” din FSN, gruparea Iliescu), transformat In Partidul Democraliei Sociale In România şi ulterior In Partidul Social Democrat (In urma fuziunii cu PSDR), Partidul Democrat (PD), Uniunea Democratä a Maghiarilor din România (UDMR), Partidul România Mare (PRM), Partidul Umanist Român (PUR), transformat ulterior In Partidul Conservator (PC) ş.a. Unele partide politice s-au grupat In diverse alianle sau uniuni electorale.

1991-1992. Dupä mineriada din septembrie 1991, guvernul Roman şi-a depus mandatul, fiind Inlocuit de guvernul Theodor Stolojan. Principalul obiectiv al noului executiv l-a reprezentat organizarea alegerilor parlamentare din 1992. Legea electoralä din iunie 1992 stabilea un sistem de tip proporlional. Pragul electoral era de 3% pentru partidele politice participante, märit In anul 2000 la 5%. Pentru alegerea Preşedintelui se prevedea un sistem majoritar cu 2 tururi de scrutin.

1992-1996. Guvernul Väcäroiu rezultat In urma alegerilor parlamentare din septembrie 1992 (pe primul loc s-a situat FDSN cu 28%) a declanşat restructurarea economiei şi programul de privatizare In masä. Preşedinte al României a rämas Ion Iliescu, In urma victoriei cu 61,4%, oblinutä In al doilea tur de scrutin. Pe plan extern, România a semnat Acordul de asociere la Uniunea Europeanä (1995), a aderat la Parteneriatul pentru pace In perspectiva integrärii In NATO şi a Incheiat Tratatul cu Ungaria (1996).

1996-2000. În urma alegerilor parlamentare din noiembrie 1996, a rezultat guvernarea Convenliei Democratä Românä (CDR). În aceste alegeri, CDR s-a situat pe primul loc, cu 30% din voturi, iar candidatul säu la preşedinlie, Emil Constantinescu, sprijinit şi de Uniunea Social Democratä (Petre Roman), a oblinut victoria cu 54,4% din voturi. Astfel s-a realizat alternanla paşnicä la putere, ceea ce demonstra maturizarea regimului democratic din România. Venitä pe un val de speranle, guvernarea CDR a demarat programe de privatizäri şi a iniliat reforme In Invälämânt şi In administralia publicä. Restructurarea economiei a produs tensiuni sociale care au culminat cu mineriada din ianuarie 1999. Lipsa de coeziune a partenerilor de coalilie a condus la mai multe schimbäri de prim-miniştri (Ciorbea11, Radu Vasile12, Isärescu13). Pe plan extern, România a Incheiat Tratatul cu Ucraina (1997) şi a Inceput tratativele de aderare la Uniunea Europeanä (februarie 2000).

2000-2004. În aceşti ani, a revenit la guvernare PDSR, In urma victoriei electorale din noiembrie 2000 cu 36,6% din voturi, iar Ion Iliescu a oblinut un nou mandat de preşedinte (66,82% din voturi In al doilea tur de scrutin). În timpul guvernului condus de Adrian Nästase, economia a cunoscut o anumitä redresare, s-a realizat integrarea In NATO şi s-au Incheiat negocierile cu UE.

2004-2008. 2004 a fost anul cu cea mai echilibratä competilie electoralä. Alegerile parlamentare şi prezidenliale din noiembrie 2004 au dat rezultate strânse: Uniunea PSD+PUR a oblinut 34,4%, iar Alianla Dreptate şi Adevär (PNL-PD), 31,33%. Candidatul Alianlei, Traian Bäsescu a câştigat alegerile prezidenliale dupä al doilea tur de scrutin (51,23%). S-a constituit un guvern de coalilie (Alianla DA+UDMR+PC), condus de liberalul Cälin Popescu Täriceanu. Alianla D.A. s-a desträmat la 1 aprilie 2007 şi s-a format un guvern minoritar PNL-UDMR, sub conducerea aceluiaşi Cälin Popescu Täriceanu, care s-a menlinut pânä la finalul legislaturii. Guvernarea 2004-2008 a fost una care s-a remarcat In primul rând din perspectivă economică. Principalele obiective sub acest aspect au fost stimularea creşterii economice şi crearea de locuri de muncä. Astfel, datoritä politicilor economice promovate, România a avut In 2008 cel mai mare PIB din 1989, de 138 miliarde de euro, de 2 ori mai mult decât In anul 2004 (61 mld. euro). Perioada 2005-2008 a fost perioada cu cele mai mari investilii, situând România pe primul loc In clasamentul UE al creşterii şi dinamicii economice. Cuantumul investiliilor sträine din guvernarea Täriceanu a fost de peste douä ori mai mare comparativ cu Intreaga perioada 1989-2004 (37 mld. euro Intre 2004-2008, falä de 15 mld. euro Intre 1989-2004). Datoria externä privatä a crescut Insä de la 19% (2004) la 43% (2008), la fel şi deficitul de cont curent. Creşterea salariilor şi pensiilor au fost expresia creşterii economice. Astfel, deşi programul de guvernare Işi propunea o creştere a pensiilor de 38%, datoritä performanlelor economice s-a realizat o creştere de 110% falä de 2004

111996-1998

121998-1999

131999-2000

-93-

clasa a XII-a

Descarcat de pe site−ul ebacalaureat.ro

(697,5 lei In 2008 falä de 286,9 lei In 2004). Câştigul salarial mediu net a crescut cu 118% falä de anul 2004 (de la 599 lei la 1.308 lei). În ceea ce priveşte locurile de muncä, guvernarea liberalä a reuşit crearea de 600.000 de noi locuri de muncä, realitate stimulatä şi de introducerea cotei unice de impozitare de 16%. În politica externă, cele mai importante realizäri au fost aderarea României la Uniunea Europeanä la 1 ianuarie 2007 şi organizarea summitului NATO la Bucureşti (aprilie 2008). Dacä sub aspect economic guvernarea Täriceanu este perceputä ca fiind una bunä, sub aspect politic perioada 2007-2008 nu este perceputä ca generatoare de stabilitate, In primul rând datoritä sprijinului parlamentar de numai 20% pe care l-a avut cel de- al doilea cabinet Täriceanu. Acest lucru a reprezentat şi cauza stopärii procesului de reformä Inceput de primul cabinet Täriceanu şi lipsa de politici şi strategii majore, necesare pentru România europeanä. Deşi a fost guvernul cel mai atacat prin moliuni de cenzurä (comparativ cu celelalte guverne postdecembriste), el a reuşit sä se menlinä la putere pânä la expirarea mandatului primit din partea legislativului. În ceea ce priveşte Preşedintia, Traian Bäsescu a avut un rol activ pe scena politicä româneascä, lucru care a atras Ingrijorarea majoritälii Parlamentului care l-a suspendat In aprilie 2007, sub argumentul cä implicarea sa excede prerogativelor constitulionale ale preşedintelui. Traian Bäsescu este primul preşedinte al României postdecembriste care a fost suspendat de Parlament. Referendumul pentru demiterea preşedintelui (19 mai 2007) a dat Insä câştig de cauzä acestuia, oblinând aproximativ 75% din voturi In favoarea sa, ceea ce i-a permis sä-şi continue mandatul. Preşedintele a avut iniliativa condamnärii regimului comunist din România (realizatä In decembrie 2006 In Parlamentul României), precum şi iniliativa promovärii unor pacturi nalionale, precum „Pactul Nalional pentru Educalie”, urmat de Strategia „Educalie şi Cercetare pentru Societatea Cunoaşterii”.

2008. Alegerile parlamentare din 30 noiembrie 2008 aduc mai multe premiere la nivelul politicii româneşti postdecembriste. Sunt primele alegeri care au loc pe bazä de vot uninominal (mixt). Totodatä sunt alegerile la care s-a Inregistrat cea mai micä prezenlä la vot: 39,2%. Datoritä modificärilor constitulionale din 2003, alegerile parlamentare din 30 noiembrie sunt decuplate de cele prezidenliale, care urmeazä sä aibä loc la finele anului 2009 (mandatul preşedintelui României a fost märit de la 4 la 5 ani). Rezultatele alegerilor contureazä pe scena politicä 3 mari partide — PD-L, PSD şi PNL, la care se adaugä şi tradilionalul partid etnic maghiar, UDMR. În ceea ce priveşte repartilia mandatelor In legislativ, dupä redistribuirile corespunzätoare, situalia se prezintä In felul urmätor: la Senat — Partidul Democrat-Liberal obline 51 de mandate (37,23%), Alianla Politicä Partidul Social-Democrat + Partidul Conservator primeşte 49 de mandate (35,77%), Partidul Nalional Liberal — 28 mandate (20,44%) iar UDMR — 9 mandate (6,56%); la Camera Deputaţilor — Partidul Democrat-Liberal obline 115 mandate (34,43%), Alianla Politicä PSD+PC obline 114 mandate (34,13%), Partidul Nalional Liberal primeşte 65 de mandate (19,46%) iar UDMR obline 22 mandate (6,58%). În aceastä situalie, In care niciun partid nu a reuşit sä oblinä necesarul de 50%+1 voturi ca sä formeze singur guvernul, dupä mai multe negocieri Intre partidele parlamentare şi preşedinte se formeazä o coalilie guvernamentalä alcätuitä din PD-L şi PSD, denumitä „Parteneriatul pentru România”, aflatä sub conducerea democrat-liberalului Emil Boc. Guvernul Boc, Investit la 22 decembrie 2008 de Parlamentul României, Işi Incepe mandatul Intr-un context dificil: criza economicä şi financiarä mondialä.

-94-

clasa a XII-a

Descarcat de pe site−ul ebacalaureat.ro

– I –

ŢĂRILE ROMÂNE ÎN ALIANŢELE CREŞTINE

(SECOLELE XIV-XV)

M I R C E A C E L B Ă T R Â N (1386-1418)

Situaţia politică europeană în secolul al XIV-lea şi la începutul secolului al XV-lea

În a doua jumätate a secolului XIV au loc schimbäri importante In ceea ce priveşte raportul de forle din estul şi SE Europei.

UNGARIA ajunge o mare putere In timpul regelui Ludovic cel Mare (1342-1382), când anexeazä Ţaratul de Vidin, iar din 1370 inträ In uniune dinasticä cu Polonia, Ludovic devenind şi rege al acesteia. Dupä moartea lui Ludovic cel Mare, Ungaria Işi menline influenla In Balcani şi In räsäritul Europei, In timpul regelui Sigismund de Luxemburg (1347-1437), statul maghiar devenind unul din factorii politici cei mai importanli ai luptei Impotriva expansiunii otomane.

STATUL POLON se consolideazä In timpul domniei regelui Cazimir al III-lea (1333-1370) şi mai ales In timpul regelui Vladislav Jagiello (1386-1434), dar el nu va avea rol In lupta antiotomanä, datoritä räzboaielor pe care le suslinea In fala expansiunii cavalerilor teutoni.

Schimbärile cele mai importante se produc In peninsula Balcanicä, unde se ridicä cu repeziciune o nouä forlä politicä şi militarä: TURCII OTOMANI.

Expansiunea otomanã venea Intr-un moment In care statele balcanice erau divizate, iar Imperiul Bizantin nu mai avea forla militarä necesarä opririi ei. Dupä ce ocupä Gallipoli (1354) şi se instaleazä definitiv In Europa, turcii otomani Incep expansiunea rapidã In Balcani. Ajunşi la Dunäre, otomanii nu vor gäsi de cuviinlä cä aceasta era un obstacol de netrecut pentru ei, timp de peste un secol fäcând repetate Incercäri de a ajunge In Europa centralä. În alianlele statelor creştine, formate pentru a opri expansiunea otomanä, Ţärile Române au avut de jucat un rol important, domnii români, când In alianlä, când pe cont propriu, suslinând apärarea lumii creştine. Primul dintre aceştia a fost Mircea cel Bätrân.

Politica externă a lui Mircea cel Bătrân

Mircea cel Bätrân s-a orientat cätre o alianlä cu Polonia mijlocitä de domnul Moldovei, Petru Muşat (1376-1391) Incheiatä la Radom (10 decembrie 1389) şi ratificatä la Lublin (20 ianuarie 1390). Aceastä alianlä era menitä sä asigure Ţara Româneascä In fala unei acliuni a Ungariei, care revendica Banatul de Severin. Ameninlarea otomanä era Insä resimlitä şi de regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg, ceea ce a fäcut ca Ţara Româneascä şi Ungaria sä Incheie o aliantã antiotomanã, pe picior de egalitate (7 martie 1395, Braşov). Prin acest tratat cei doi Işi fägäduiau sprijin reciproc Impotriva turcilor şi organizarea unei cruciade antiotomane la sud de Dunäre (este primul tratat de alianlä privind organizarea unei cruciade antiotomane din SE Europei ! ).

Primele confruntäri ale lui Mircea cu otomanii au avut loc In 1388, când Dobrogea, In primejdie de a fi cuceritä de turci, a fost alipitä Ţärii Româneşti. În 1392, Mircea a atacat o bazä otomanä de la sud de Balcani, pentru a opri expediliile pornite de la acea bazä spre teritoriul Ţärii Româneşti. Sultanul otoman, Baiazid I, a ripostat, atacând (In toamna anului 1394 sau In primävara anului urmätor) Ţara Româneascä. Lupta decisivä a avut loc la Rovine (10 octombrie 1394 sau 17 mai 1395) şi s-a Incheiat cu victoria românilor. O parte a boierimii l-a sprijinit pe un pretendent, Vlad Uzurpatorul, care a ajuns la o Inlelegere cu turcii, ce implica recunoaşterea autonomiei interne a Ţärii Româneşti In schimbul unui tribut.

În fala succeselor otomane a fost reInviat idealul cruciadelor, sub forma aşa-numitelor cruciade târzii. La Nicopole, o armatä creştinä formatä din cavaleri occidentali (burgunzi, germani, englezi etc.), oastea regelui Sigismund de Luxemburg şi cea a lui Mircea cel Bätrân, a suferit un mare dezastru — 26 septembrie 1396. Aceastä gravä Infrângere a fost cauzatä de tactica militarä defectuoasä adoptatä de cavalerii occidentali şi punea In evidenlä superioritatea artei militare medievale româneşti In confruntärile cu turcii.

În anul 1402, Intr-una din marile bätälii ale Evului Mediu, sultanul Baiazid era Infrânt şi luat prizonier de cuceritorul Timur Lenk. Acest fapt a aruncat Imperiul Otoman Intr-o crizä caracterizatä de lupte pentru tron Intre fiii lui Baiazid. În aceste lupte a intervenit şi Mircea, care a sprijinit pe doi dintre pretendenlii la tron: Musa (1409-1413) şi Mustafa, ca şi räscoala condusä de un agitator social, Bedreddin, trimis de Mircea In posesiunile otomane din Balcani. Era o expresie a puterii şi influenlei de care se bucura domnul Ţärii Româneşti. Ambii pretendenli suslinuli de Mircea au fost Infrânli de fratele lor, Mahomed I (1413-1421), iar Bedreddin a fost prins şi ucis.

-96-

clasa a XII-a

Descarcat de pe site−ul ebacalaureat.ro

În 1404-1406, teritoriul Ţãrii Romaneşti atinge maxima sa Intindere, lucru care reiese explicit din titulatura pe care o avea Mircea cel Bätrân: „[...] domn a toatá Ţara Ungrovlahiei şi a párţilor de peste munţi, încá şi spre párţile tátáreşti şi herţeg, [duce] al al Amlaşului şi Fágáraşului şi domn al Banatului, Severinului şi de amândouá párţile peste toatá Podunavia [Dobrogea] încá pâná la Marea cea mare şi singur stápânitor al cetáţii Dârstor

[Silistra].”

Mircea duce o politicä externä activä, menitä sä-i asigure alianlele necesare In cazul reluärii räzboaielor cu otomanii. În aprilie 1400, In Moldova Il Inläturä pe Iuga Vodä de la domnie şi Il Inscäuneazä pe Alexandru cel Bun. Cu noul domn, Mircea reglementeazä problemele de hotar printr-un tratat de aliantã şi bunã vecinãtate, relalii care se vor menline In tot restul domniei sale. Prin intermediul acestuia domnul muntean reia legãturile cu Vladislav Jagiello, regele Poloniei, cu care semneazä un nou tratat In septembrie 1403. De asemenea, restabileşte legãturi cu cneazul sarbilor, Ştefan Lazarevici. Sigismund de Luxemburg iniliazä şi el tratative cu Mircea, privind organizarea unei cruciade Impotriva turcilor, cei doi suverani Intâlnindu-se la Severin, la starşitul lunii noiembrie 1406.

La sfârşitul domniei lui Mircea sau In timpul domniei urmaşului säu, Mihail (1418-1420), otomanii au cucerit Dobrogea, cetälile Turnu şi Giurgiu şi au obligat Ţara Româneascä sä pläteascä tributul (sumä modicä), respectând Insä autonomia statului românesc.

Concluzii: Domnia lui Mircea cel Bátrân este cea mai lungá din istoria Ţárii Româneşti şi a însemnat o perioadá de întárire a instituţiilor interne ale statului medieval românesc. În timpul domniei sale teritoriul Ţárii Româneşti atinge maxima sa expansiune teritorialá, iar diplomaţia sa a fácut din Ţara Româneascá un factor politic important în sud-estul Europei, vecinii cáutându-i alianţa împotriva duşmanului comun: otomanii. Luând în considerare contextul extern în care a domnit, Mircea a reuşit sá pástreze pentru ţará cele douá atribute ale suveranitáţii: organizarea politicá proprie şi credinţa creştiná.

A L E X A N D R U C E L B U N (1400-1432)

În relaliile cu statele vecine Alexandru cel Bun s-a dovedit a fi un bun diplomat, reuşind sä salveze lara de la dezastrul unui räzboi. În primul an de domnie Incheie un tratat de aliantã şi bunã vecinãtate cu Mircea cel Bãtran, prin care se rezolvä problema de hotar dintre cele douä läri.

Problema cea mai importantä a domnului moldovean pe plan extern, era înlăturarea tendinţelor expansioniste ale Ungariei asupra Moldovei şi gurilor Dunării. Urmând politica predecesorilor säi, Alexandru a continuat legäturile cu Polonia, la 12 martie 1402 depunând jurãmant de vasalitate regelui Vladislav Jagiello, la Suceava. Prin acest act, reInnoit In 1404, 1407, 1411 şi 1415, se promitea regelui polon sprijin şi sfat Impotriva oricärui duşman.

Pe baza acestor acte Alexandru cel Bun l-a ajutat pe regele Poloniei In luptele pe care acesta le purta Impotriva cavalerilor teutoni. Astfel, In anul 1410 Ii trimite un corp de oaste care uşureazä victoria polonilor In lupta de la Grünwald.

În 1410, regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg devine şi Impärat al Imperiului Romano-German, astfel cä puterea acestuia creşte, devenind o ameninlare pentru Polonia. În aceste condilii, regele Poloniei Incheie cu Sigismund tratatul de la Lublau din 15 martie 1412, care conlinea şi prevederi referitoare la Impärlirea Moldovei In eventualitatea In care Alexandru cel Bun ar fi refuzat sä ia parte la lupta antiotomanä. În mai multe rânduri Sigismund a cerut aplicarea tratatului, Insä de fiecare datä a cunoscut opozilia regelui polon.

Alexandru cel Bun a continuat sä-l sprijine pe Vladislav Jagiello Impotriva teutonilor; In 1422, In lupta de la Marienburg, cälärelii moldoveni, atacându-i pe germani, „s-au Intors In tabära armatei regale biruitori”, cum scrie cronicarul polon Jan Dlugosz. Domnitorul Moldovei nu a primit Insä acelaşi sprijin din partea regelui polon In 1420, când otomanii atacã Cetatea Albã, el reuşind sä respingä atacul prin forle proprii, cu daruri şi luând mäsuri de Intärire a zidurilor cetälii, prin noi lucräri.

În a doua parte a domniei sale, Alexandru cel Bun devine un factor important de luat In seamä In relaliile internalionale din Europa räsäriteanä. Intervine In Ţara Româneascä şi-l sprijinä pe Radu II (Pleşuvul), unul din fiii lui Mircea cel Bätrân, Impotriva lui Dan II, suslinut de Sigismund de Luxemburg. În 1423 intervenlia lui Sigismund Impotriva lui Radu II a avut drept urmare Inlocuirea acestuia cu Dan II. De altfel, relaliile lui Alexandru cu regele maghiar au fost mai tot timpul tensionate, acesta fiind nemullumit de stãpanirea domnului moldovean asupra Chiliei (primitä In 1422 de la Radu II). Încercärile lui Sigismund de a prelua Chilia au Intâmpinat opozilia lui Alexandru, sprijinit şi de marele cneaz al Lituaniei, Vitold.

În 1429 Dan II, domnul Ţärii Româneşti, a fäcut o Incercare de recuperare a Chiliei, pätrunzând cu oştile In Moldova. Dupä ce este Infrânt In campanie, Dan este Inlocuit cu pretendentul Aldea, protejatul lui Alexandru cel Bun.

-97-

clasa a XII-a

Descarcat de pe site−ul ebacalaureat.ro

Cätre finalul domniei relatiile cu regele polon s-au Inrãutãtit, datoritä reanexärii Poculiei la Polonia. În aceste condilii domnul moldovean aderã la coalitia maghiaro-lituanianã Impotriva Poloniei. Oastea Moldovei inträ In regat, ajungând pânä la Liov, dar a fost respinsä de cea polonä In august 1431, Incheindu-se un armistiliu. La pulinä vreme Alexandru cel Bun Inceta din vialä (1 sau 3 ianuarie 1432).

I A N C U D E H U N E D O A R A (1441-1456)

Situaţia politică europeană în prima jumătate a secolului XV

otomanilor, care deveniserä stäpânitori ai peninsulei Balcanice şi aşteptau momentul favorabil cuceririi capitalei Impäralilor bizantini. Apelurile repetate ale acestora de ajutor cätre monarhii creştini şi conducätorii Bisericii catolice au rämas färä un räspuns concret. Acest lucru se explicä prin douä motive, unul de naturä religioasä, celälalt de naturä politicä şi conjuncturalä. Motivul religios se referä la dezbinarea Bisericii creştine (In catolicä şi ortodoxä) şi la opozilia Patriarhului de la Constantinopol la reunificarea ei. Motivul politic şi conjunctural constä In faptul cä Occidentul se confrunta la rândul säu cu grave probleme de ordin politic, lucru care Ii diminua interesul pentru expansiunea musulmanä In sud-estul european.

Astfel, Franta şi Anglia Işi mäcinau forlele In Räzboiul de 100 de ani (1337-1453), statele italiene (Milano, Neapole, Venelia, Florenla) se räzboiau Intre ele pentru preponderenlä In peninsula Italicä, Germania era färâmilatä In numeroase stätulele, care promovau politici proprii intereselor lor. Acliunile militare pentru stävilirea expansiunii militare nu mai erau suslinute decât de Papă (care pusese capät conflictelor din interiorul Bisericii catolice), Veneţia (care avea interese comerciale In räsäritul Märii Mediterane şi In Peninsula Balcanicä), Ungaria şi Ţările Române (ale cäror granile erau cele mai ameninlate de pericolul otoman).

De cealaltä parte, Imperiul Otoman, dupä ce depäşeşte perioada de crizä de la Inceputul secolului al XV- lea, revine la politica ofensivä In timpul sultanilor Murad II (1421-1451) şi Mahomed II (1451-1481). Murad II, dupä ce este Infrânt In luptele navale cu Venelia Işi angajeazä forlele In peninsula Balcanicä şi Impotriva Ungariei şi Ţärilor Române.

Ungaria, släbitä de luptele interne dintre marii baroni dupä moartea regelui Sigismund de Luxemburg, suferä Infrângeri In Serbia (1438), dupä ce nu a putut Impiedica incursiunile azapilor şi akIngilor (din 1435-1436) In Transilvania, când Sibiul, Cetatea de Baltä, Braşovul sunt asediate, iar Mediaşul şi Sighişoara arse. Pierderile teritoriale suferite ca şi a influenlei politice In Balcani au determinat statul maghiar sä fie principalul factor In

organizarea ultimelor cruciade antiotomane, desfäşurate In prima jumätate a secolului al XV-lea. În suslinerea acestor campanii au fost angajate şi Ţärile Române, prin politica de coalizare a forlelor creştine de cätre voievodul Transilvaniei, Iancu de Hunedoara.

Primele conflicte militare cu otomanii

În toamna anului 1441, Iancu de Hunedoara Incepe campaniile pentru Indepärtarea şi alungarea turcilor de la hotarele Ţärilor Române. În octombrie, oastea sa pätrunde In Serbia şi pricinuieşte o gravä Infrângere beiului de Semendria. Turcii räspund cu o incursiune rapidä In Transilvania, asediazä Sibiul şi Infrâng oastea transilvanä la Santimbru (langã Alba-Iulia, 18 martie 1442). În retragerea lor, otomanii sunt urmärili de Iancu şi Infrânli lângä Sibiu, unde sunt ucişi comandantul trupelor turceşti, beiul de Vidin, şi fiul säu (22 martie 1442).

Dupä alungarea otomanilor din Transilvania, Iancu intervine In Ţara Romaneascã şi-l alungä de la domnie pe Mircea II, fiul lui Vlad Dracul (iulie-august 1442). În locul acestuia Il aşazä In scaun pe Basarab II, din familia Däneştilor, cu care Iancu se Inrudea. Schimbarea de domnie fäcutä de Iancu determinä intervenlia unui corp de oaste otoman condus de beilerbeiul Rumeliei. Acesta este Infrânt şi ucis In lupta care are loc pe Ialomita, la 2 septembrie 1442.

Campania cea lungă (1443-1444)

Victoriile anterioare ale voievodului Transilvaniei determinä Venelia şi Papa sä propunä reluarea cruciadelor Impotriva necredincioşilor, mai ales cä Bizanlul se afla Intr-o situalie foarte delicatä şi cerea insistent ajutor. Apelul Papei Eugeniu IV la cruciadä nu a fost primit cu prea mare Incredere la Curlile europene, astfel cä proiectata expedilie apuseanä In Balcani, Insolitä de blocarea strâmtorilor de cätre flota venelianä, a fost amânatä.

În acest context, Iancu de Hunedoara şi regele Ungariei Vladislav I (1440-1444), Incep pregätirile cu forle proprii pentru o nouä campanie antiotomanä, In primävara anului 1443. Oastea creştinä se pune In mişcare In septembrie 1443, când trece Dunärea şi In drum spre trecätorile Balcanilor Ii Infrânge pe otomani pe malurile Moraviei, la Niş şi Sotia, ocupând cetälile de aici. Murad II Incheie In grabä pace cu emirul Caramaniei şi blocheazä trecätorile munlilor Balcani, pentru a-i opri pe creştini sä pätrundä spre Adrianopol. La 12 decembrie 1443, In lupta de la Zlatita (la est de Sofia), oastea lui Iancu este opritä In fala unei

-98-

Descarcat de pe site−ul ebacalaureat.ro

trecätori Inchisä de turci cu palisade, valuri de pämânt şi copaci rästurnali. Condiliile iernii determinä Intreruperea campaniei, pe drumul de Intoarcere creştinii Infrâng forlele beilerbeiului Rumeliei (ianuarie 1444). În tebruarie 1444 oastea maghiarä şi transilvanä inträ In Buda, unde era Intâmpinatä cu mare fast de populalia oraşului ieşitä In stradä.

„Campania cea lungá” se încheie dupá 6 luni, în care au fost susţinute şase lupte şi s-a pátruns în peninsula Balcanicá pe o distanţá de 300 de kilometri.

Cruciada de la Varna (1444)

Confruntat In peninsula Balcanicä cu lupta albanezilor condusä de Gheorghe Kastriotul (Skanderbeg), cu räscoala din Asia Micä a emiratului Caramaniei şi cu pregätirile flotei veneliene de a veni In ajutorul Constantinopolului, sultanul Murad II Incepe tratativele de pace cu Ungaria. Padişahul oferea conditii toarte avantajoase: Incetarea conflictelor militare timp de 10 ani, retragerea otomanilor din Serbia şi nordul Albaniei, Inapoierea reciprocä a prizonierilor de räzboi, plata unei despägubiri de 100.000 de scuzi de aur şi ajutor In caz de räzboi.

Regele Ungariei, neIncrezätor In propunerile de cruciadä care erau avansate de apuseni, acceptä condiliile päcii, Incheiatä la Seghedin In iulie 1444.

Încheierea tratatului de pace a gräbit trecerea la acliune a venelienilor, care Işi trimit flota spre Constantinopol. La insistenlele legatului papal, regele Ungariei nu mai recunoaşte tratatul şi Incepe pregätirile de cruciadä. În septembrie 1444 unitälile regale, oastea ardeleanä condusä de Iancu, reunite cu oastea lui Vlad Dracul, domnul Ţärii Româneşti trec Dunärea, Indreptându-se spre Nicopole şi Varna. Murad II, In fruntea trupelor otomane (care nu fuseserä Impiedicate de flota venelianä sä treacä strâmtoarea Bosfor venind din Asia Micä) ajunge In urma unui marş rapid In apropierea taberei creştine de la Varna.

Aici are loc lupta din 10 noiembrie 1444, In care un atac nechibzuit al regelui Ungariei şi moartea sa produc panicä şi derutä In tabära alialilor şi conduc cätre o inevitabilä victorie a otomanilor. În zadar Incearcä Iancu de Hunedoara sä-i Intoarcä pe fugari („noi n-am venit aici pentru rege, ci pentru credinţá”), soarta luptei nu mai putea fi schimbatä. Înfrângerea de la Varna dovedea cä otomanii erau o putere In plinä ascensiune, favorizatä şi de neInlelegerile dintre monarhii apuseni şi cei balcanici, care nu sprijiniserä Indeajuns campania.

Rezultatele cruciadei de la Varna l-au convins pe Iancu de necesitatea unei alianle militare antiotomane cu participarea Ungariei, Ţärilor Române şi a despolilor din Balcani. În 1445 reia ofensiva Impotriva otomanilor la Dunäre, prin care cucereşte Giurgiu, arde cetälile Turtucaia şi Nicopole şi asediazä Silistra.

Moartea regelui Vladislav I (1444) a fost urmatä de o nouä crizä politicä internä. La 1 iunie 1446 a fost convocatã Dieta de la Pesta care propunea alegerea lui Iancu de Hunedoara ca guvernator al Ungariei, pe timpul minoratului regelui Ladislau V (Postumul). Ca guvernator, Iancu a pus capät luptelor interne, menlinând stabilitatea internä, a continuat legäturile cu domnii Moldovei şi Ţärii Româneşti şi a Incercat Incheierea de alianle cu sârbii şi albanezii.

Kossovopolje (1448)

Campania plänuitä pentru anul 1448 avea acelaşi caracter: ofensiva în teritoriul deţinut de otomani. Pentru reuşita planului säu, Iancu Incearcä atragerea lui Gheorghe Bracovici, despotul sârb, In tabära creştinä, dar mai ales oblinerea ajutorului din partea lui Skanderbeg, conducätorul luptei antiotomane a albanezilor.

Cu scopul de a angaja şi forlele muntene şi moldovene In cruciadä, Iancu intervine In luptele pentru domnie din Ţara Romaneascã şi Moldova. Astfel, In decembrie 1447 inträ cu oştile In Ţara Româneascä, Il Inläturä pe Vlad Dracul (care devenise fidel politicii otomane) şi Il aşazä pe scaun pe Vladislav II. În documente, Iancu se intitula „voievod al párţilor transalpine”. În lunile februarie-martie 1448 Iancu intervine In Moldova şi Il sprijinä la domnie pe Petru II (care Ii era şi cumnat) Impotriva lui Roman II, suslinut de poloni. Pentru ajutorul acordat, Petru II a cedat lui Iancu cetatea Chilia, voievodul Transilvaniei trimilând aici o garnizoanä proprie. Alianlele stabilite cu acest prilej creaserä condilii favorabile Inceperii noii campanii antiotomane. Nu tot atât de favorabile au fost Imprejurärile din Balcani determinate de politica sârbilor şi albanezilor. Faptul a avut consecinle nefaste asupra rezultatelor campaniei lui Iancu.

În septembrie 1448 oastea creştinä, condusä de Iancu, trece Dunärea şi In octombrie ajunge la Kossovopolje (sau Câmpia Mierlei, In centrul Serbiei). Venirea neaşteptatä a turcilor Il determinä sä porneascä lupta, In condiliile In care nu sosise ajutorul lui Skanderbeg iar Brancovici se arätase ostil creştinilor.

Bãtãlia de la Kossovopolje a tinut 3 zile (17-19 octombrie 1448), Incheiatä cu mari pierderi pentru oastea lui Iancu şi victoria otomanilor. Aceastä Infrângere Insemna sfârşitul ofensivei creştinilor pentru alungarea otomanilor din Balcani şi o perioadä grea pentru Ungaria (främântatä iar de lupte interne) şi pentru Iancu de Hunedoara, confruntat cu scäderea influenlei sale interne.

-99-

clasa a XII-a

Descarcat de pe site−ul ebacalaureat.ro

Lupta de la Belgrad (1456)

Pânä In 1453, Iancu de Hunedoara s-a preocupat de apärarea hotarelor şi de Intärirea Belgradului ca punct principal al opririi ofensivei otomanilor In Europa centralä. În anul 1453, Iancu renunlä la titlul de guvernator al Ungariei şi-l aduce pe Ladislau V pe tronul Ungariei. Primeşte In schimb titlul de cãpitan general al Ungariei şi Transilvaniei, pe care Il va deline pânä la finalul vielii.

Venirea lui Mahomed II (1451-1481) la conducerea Imperiului Otoman a schimbat politica militarä a statului otoman, care trece la pregätiri suslinute pentru a cuceri ultimul teritoriu bizantin — Constantinopolul. Dupä ce a blocat oraşul, la 6 aprilie 1453 Mahomed II Incepe asediul capitalei bizantine. Cererile ultimului Impärat bizantin, Constantin XII Dragasses, cätre monarhii apuseni sä-i trimitä ajutoare a rämas färä räspuns. La 29 mai 1453, turcii pätrund In oraş, pe care Il jefuiesc timp de 3 zile. Constantinopolul Inceta sä mai fie capitala Imperiului Bizantin, devenind capitalä a Imperiului Otoman sub numele de Istanbul, pentru circa 500 de ani.

La Inceputul lunii iulie Belgradul este Inconjurat de oştile otomane, Incepând asediul oraşului. Iancu trece Dunärea cu armata sa şi Incepe luptele de härluialä a turcilor, pânä la venirea ajutoarelor. În acelaşi timp a dat poruncä sä fie adunate toate vasele de pe Dunäre care, Impreunä cu cele ale Belgradului, distrug flota flota turceascä de pe fluviu, deschizând pe o laturä Incercuirea oraşului. Mahomed II hotäräşte atacul general pentru ziua de 21 iulie, acesta fiind deosebit de puternic şi prelungindu-se pânä noaptea târziu. A doua zi, Iancu trece la atacul direct al taberei otomane, In timpul cäreia sultanul este ränit, aga ienicerilor moare apärându-şi stäpânul, iar creştinii captureazä tunurile otomanilor. La 23 iulie 1456, Mahomed II dä ordin de retragere şi päräseşte In grabä tabära, mai ales cä izbucnise şi molima de ciumä. Victoria nu a putut fi fructificatä Insä de Iancu de Hunedoara, pentru cä la 11 august 1456 moare de ciumä, In apropierea taberei de la Zemun, pe piatra sa funerarä fiind scrise urmätoarele cuvinte: „S-a stins lumina lumii”.

V L A D Ţ E P E Ş (1448; 1456-1462; 1476)

Relaţiile cu Ţările Române

În relaliile cu vecinii, domnia lui Vlad Ţepeş a fost deosebit de agitatä. Încä din primele luni de domnie a intrat In conflict cu fiul lui Iancu de Hunedoara, Ladislau, care ajunsese cäpitan general al Ungariei şi care Il sprijinea pe un pretendent, din familia Däneştilor, la tronul Ţärii Româneşti. Relatiile cu Corvineştii s-au Imbunätälit In anii urmätori, dar Vlad Ţepeş a trebuit sä facä o serie de incursiuni Impotriva oraşelor säseşti din Transilvania pentru alungarea pretendenlilor la tronul säu, care erau suslinuli de cätre patriciatul säsesc.

Continuând tradilia In relaliile dintre domnitorii români, Ţepeş a acordat sprijin lui Ştetan cel Mare la Inscäunarea sa ca domn al Moldovei, In 1457. Dorea sä aibä, astfel, un aliat sigur In lupta contra numeroşilor pretendenli la tron sau un loc de refugiu In caz de necesitate.

Relaţiile cu turcii

Pânä In anul 1459, a plätit sultanului haraciul anual de 10.000 de galbeni şi a dat „tributul sângelui”, de

500 de copii pentru corpul ienicerilor. Întärindu-şi pozilia internä şi cunoscând politica ofensivä a otomanilor In sud-estul european, In 1459, domnul muntean retuzã sã mai plãteascã tributul anual. Mahomed II nu a reaclionat imediat, dar In 1461 trimite secretarul cu redactarea documentelor oficiale ale Porlii şi pe beiul de Nicopole, Hamza-paşa, pentru a-l prinde pe Vlad prin vicleşug. Pretextul folosit era lämurirea unor probleme de granilä, la Giurgiu. Voievodul, neIncrezätor In trimişii sultanului a venit la Intâlnire Insolit de garda sa, care Ii prinde pe turci şi Ii trage In leapä, cea mai lungä fiind rezervatä lui Hamza-paşa. Acliunea lui continuä prin asedierea şi alungarea turcilor din cetatea Giurgiu. Trece Dunärea, atacä cetälile de acolo, printre care DIrstor, Turtucaia, Rusciuc. Prin aceastä atitudine şi prin evenimentele iniliate, Vlad Ţepeş apare ca un precursor al lui Mihai Viteazul, care va Incepe lupta antiotomanä In mod asemänätor. Succesele lui Ţepeş au fost descrise In cronicile germane şi ale autorilor bizantini ca provocând mânia padişahului şi hotärârea acestuia de a-l alunga de la tron.

În aprilie 1462, Mahomed II Incepe marea campanie Impotriva Ţãrii Romaneşti. O uriaşä armatä otomanä (cea mai mare de la cucerirea Constantinopolului) se pune In mişcare de la Adrianopol spre Dunäre. În fala pericolului otoman, Ţepeş pustieşte teritoriul de la nord de Dunäre şi cheamä oastea mare a lärii. Contemporanii apreciazä cä sub steagul domnului muntean s-a strâns circa 30.000 de oşteni, cifrä mult inferioarä efectivelor otomane angajate In luptä.

În mai 1462 un corp de oaste otomanä pätrunde In Ţara Româneascä pe la Bräila, dar este zdrobit de români şi aruncat peste Dunäre. Sultanul porunceşte trecerea grosului armatei sale peste fluviu pe la Nicopole, Vlad Incercând sä-i opreascä pe malul românesc (la Turnu), färä succes. În condiliile In care oastea otomanä se Indreaptä spre Târgovişte, domnul muntean schimbä tactica de lupta şi härluindu-i

-100-

clasa a XII-a

Descarcat de pe site−ul ebacalaureat.ro

continuu, Ii provoacä mari pierderi. În apropiere de Târgovişte, Vlad Ţepeş sävârşeşte vestitul atac de noapte asupra taberei sultanului, din 16/17 iunie 1462, provocând panicä In rândul otomanilor.

Neputând sä-l Infrângä pe Ţepeş Intr-o luptä decisivä, Mahomed II a dat ordin de retragere, Indreptându- şi oastea spre Bräila, de unde urma sä fie Imbarcatä pe navele care Il aşteptau acolo. O parte a oastei sultanului s-a Intors la Adrianopol prin Dobrogea, care se afla atunci sub stäpânire otomanä. Retragerea otomanilor s-a fäcut „In grabä”, cum scriu cronicarii, iar sultanul a organizat serbäri ca şi cum ar fi oblinut o mare victorie. Campania In sine a fost un eşec total, sultanul nereuşind sä-şi atingä scopul propus: prinderea şi uciderea lui Vlad Ţepeş şi transformarea lärii In paşalâc. Cronicile vremii au relinut Infrângerea suferitä de turci: cronicarul din Ragusa Felix Petancius scria: „Dracula [Vlad Ţepeş] cu puţini dar aleşi rázboinici a atacat pe împáratul turc Mehmet [Mahomed II] [...] în timp de noapte şi-l sili sá fugá spre Dunáre cu mari pierderi de oameni şi cu ruşinea de a fi dat dosul”. Analele sârbeşti consemneazä pentru anul 1462, evenimentul astfel: „A mers ţarul [sultanul] Mehmet în Valahia [Ţara Românească] împotriva lui Vlad voievod şi nimic nu a reuşit” sau „A mers ţarul Mehmet în Valahia şi l-a bátut Dracula în timpul nopţii”.

Ceea ce nu a reuşit sultanul au reuşit boierii munteni, ostili lui Vlad Ţepeş, care l-au sprijinit pe fratele säu la tron, Radu cel Frumos. La aceasta se adaugä şi faptul cä Matei Corvin nu a trimis ajutorul solicitat de Ţepeş, mullumindu-se sä apere cetatea Braşovului In fala unei eventuale invazii otomane. Vlad Ţepeş este nevoit sä se retragä In Transilvania, sperând In reluarea tronului cu ajutorul regelui Ungariei. Matei Corvin Insä, nu-l ajutä, mai mult, sub pretextul unor scrisori privind o Inlelegere (inexistentä) Intre domnul muntean şi sultan, Il pune sub arme şi-l Inchide In apropiere de Buda, unde a stat timp de 13 ani.

Victoria lui Ţepeş va fi fructificatä Insä de boierii munteni, care In 1462I1463, Incheie un act (capitulalie) cu sultanul prin care oblineau promisiunea acestuia de a nu märi haraciul anual peste 10.000 de galbeni. Turcii se obligau sä apere lara, domnul urmând sä fie ales de boieri iar padişahul Işi dädea numai confirmarea. Astfel, prin acliunea lui Vlad Ţepeş Ţara Româneascä Işi menline statutul de autonomie, era limitatä politica otomanilor de a interveni In viala internä a lärii iar Dunärea era menlinutä ca hotar al românilor cu Imperiul Otoman.

Creşterea pericolului reprezentat de turci, In anii urmätori, l-a Indemnat pe Matei Corvin sä-l elibereze pe Vlad Ţepeş şi sä-l ajute sä-şi recapete tronul In Ţara Româneascä, In 1475. Aceastä a doua domnie a fost Insä foarte scurtä, deoarece boierii nu uitaserä mijloacele folosite Impotriva lor In timpul primei domnii. În urma unui complot al boierilor munteni, sprijinili de turci, Vlad Ţepeş este ucis Intr-o luptä In decembrie 1476 sau ianuarie 1477.

Concluzii: Vlad Ţepeş rámâne o figurá controversatá în istoria românilor, prin faptele sale impresionând pe contemporani în hotárârea cu care îşi realiza programul politic: subordonarea boierilor faţá de puterea domneascá şi menţinerea statutului politic al ţárii în raporturile cu turcii. Metodele sale de conducere (cu nimic mai crude decât cele ale lui Ludovic XI al Franţei sau ale ţarului Ivan cel Groaznic al Rusiei) trebuie înţelese în contextul epocii, în care tendinţele centrifuge ale boierilor şi existenţa pretendenţilor la domnie nu puteau fi înláturate prin mijloace paşnice.

ŞT E F A N C E L M A R E (1457-1504)

Situaţia politică europeană în a doua jumătate a secolului XV

A doua jumätate a secolului al XV-lea se caracterizeazä prin câteva träsäturi care reflectä politica dusä de statele europene creştine, pe de o parte, şi Imperiul Otoman, pe de altä parte.

Dupä Infrângerea otomanilor la Belgrad, statele creştine au renuntat la planurile de organizare a cruciadelor pentru alungarea acestora din Europa, sau cel pulin de oprire a lor la Dunäre. Faptul se datora urmätoarelor evenimente de pe continent:

-Imperiul Otoman abia acum Işi Incepea perioada de ascensiune şi aspira sä devinä un arbitru In politica europeanä;

-suveranii din Apus şi statele italiene se aflau Intr-un permanent conflict şi nu Işi puteau concentra forlele pentru oprirea expansiunii otomane.

Dupä cucerirea Constantinopolului, Mahomed II Cuceritorul iniliazä marea ofensivä de lichidare a punctelor de rezistenlä care mai rämäseserä In Balcani, astfel cä ocupä Serbia (1458-1459), Moreea (1460), Bosnia

(1463), Herlegovina (1479), Albania (1480). Pe litoralul pontic, otomanii ocupä cele douä cetäli de la Chilia şi Cetatea Albä (1484) şi aduce In stare de vasalitate Hanatul Crimeii (1475). În Marea Mediteranä se desfäşurau, cu rezultate schimbätoare, luptele navale otomano-veneliene, Incheiate prin pacea din 14 decembrie 1502.

De cealaltä parte, Papa lansa apeluri repetate la organizarea cruciadei Impotriva „necredincioşilor”; Anglia se afla In perioada de crizä dinasticä generatä de „Räzboiul celor douä roze” (1455-1485), Franta trecea prin perioada conflictelor cu Burgundia, In Spania se desfäşura ultima etapä de alungare a arabilor şi realizare a unificärii teritoriale, iar statele italiene se räzboiau Intre ele, punctul culminant constituindu-l Inceputul „Räzboaielor pentru Italia” (1494-1559), cu participarea Franlei, Impäratului Germaniei şi Spaniei.

În acest context european, Ţärile Române, care erau cele mai ameninlate de pericolul otoman, au trebuit sä se orienteze cätre alianlele cu puterile vecine (Ungaria şi Polonia) lucur nu tocmai facil, deoarece acestea nu doreau alianle prin respectarea statutului politic propriu ci angajarea statelor româneşti la suslinerea politicii lor şi

-101-

clasa a XII-a

Descarcat de pe site−ul ebacalaureat.ro

desfiinlarea lor ca factori politici cu interese proprii. Domnitorii români nu s-au confruntat numai cu primejdia otomanä dar şi cu pericolul reprezentat chiar de vecinii lor, animali de planuri expansioniste pe seama statelor mici din spaliul sud-est european.

Politica externă a lui Ştefan cel Mare

Politica externä a lui Ştefan cel Mare s-a desfäşurat Intr-o perioadä în care se manifestau asupra Moldovei tendinţele de suzeranitate ale vecinilor: Ungaria, Polonia, Imperiul Otoman.

Perioada relaliilor internalionale desfäşurate de Ştefan cel Mare poate fi urmäritä de-a lungul a trei perioade: 1457-1471, 1471-1489, 1489-1504. Fiecare din ele Insumeazä evenimentele care au orientat relaliile cu statele vecine. Dacä In relaliile şi conflictele cu Ungaria şi Polonia, Ştefan a urmärit sä aducä Moldovei un statut de independenlä şi factor activ al relaliilor internalionale din aceastä parte a Europei, In relaliile cu Imperiul Otoman Ştefan a activat ca apärätor al credinlei, stârnind admiralia Europei.

PERIOADA 1457-1471

În primii ani de domnie, Ştefan s-a orientat In primul rând pentru normalizarea relatiilor cu Polonia. Acest fapt era determinat de prezenla lui Petru Aron la Camenila (In apropierea hotarelor lärii acesta aştepta ajutorul regelui polon pentru a-şi relua tronul), dar şi de interesul pe care Il aveau polonii In restabilirea legäturilor comerciale, prin Moldova, cu cetälile porturi de la Marea Neagrä şi Dunäre: Chilia şi Cetatea Albä. Planurile lui Ştefan cel Mare aveau sorli de izbândä datoritä faptului cä Polonia era angajatä In luptele cu cavalerii teutoni iar regele Ungariei, Matei Corvin, era amestecat In luptele pentru oblinerea coroanei sale. Totodatä, domnul moldovean nu a neglijat menlinerea unor relalii normale cu otomanii, continuând sä pläteascä tributul anual de 2.000 de galbeni pânä In anul 1471.

În 1458 Ştefan face o incursiune In regiunea sudicä a Poloniei, unde se afla rivalul säu la tron, suslinut de nobilimea localä. Cavaleria moldoveanä blocheazä puternica cetate a Hotinului, fapt care determinä pe Cazimir IV (regele Poloniei Intre 1447-1492) sä Inceapä tratativele de reglementare a relaliilor cu Moldova. La data de 4 aprilie 1459, In urma unor negocieri moldo-polone, se Incheie tratatul de la Overchelãuti (pe Nistru), prin care regele polon Il recunoaşte pe Ştefan ca domn şi interzice lui Petru Aron apropierea de hotarele Moldovei. Tratatul Inscria şi obligalia celor douä pärli la sprijin militar In caz de necesitate. Pentru a da mai multä autoritate actului, Ştefan recunoaşte formal suzeranitatea polonä. Era o mäsurä de prevedere In mäsura In care Petru Aron rämânea o primejdie pentru tron, iar In interior Incä nu-şi consolidase pozilia falä de boieri. Tratatul a fost reInnoit la 2 martie 1462, In aceleaşi condilii.

Legäturile cu regatul polon au fost şi mai mult Intärite In anul 1463, prin cãsãtoria lui Ştetan cu Evdochia, fiica cneazului Kievului (Ucraina, aflatä la vremea respectivä In componenla Poloniei). În anul urmätor (1464), regele polon a restituit Moldovei cetatea Hotin, unde Ştefan cel Mare l-a aşezat pe unchiul säu, Vlaicu, ca pârcälab.

În aceastä perioadä, relatiile cu Ungaria au tost Incordate din mai multe motive: pretenliile de suzeranitate ale lui Matei Corvin asupra Moldovei, prezenla la curtea acestuia a lui Petru Aron (care se refugiase din Polonia ca urmare a Inlelegerii dintre Ştefan cel Mare şi Cazimir IV) şi stäpânirea de cätre unguri a cetälii Chilia, de la gurile Dunärii. Relaliile s-au Inräutälit şi mai mult In 1465 când Ştefan a ocupat şi anexat Chilia la Moldova.

Ca urmare a evenimentului din 1465, In anul 1467 are loc expeditia maghiarã In Moldova. Oastea regalä, cu un efectiv de 40.000 de oameni, pätrunde In larä pe la pasul Oituz, dupä care incendiind Tg.Trotuş, Bacäul şi oraşul Roman, s-a Indreptat spre Baia, unde ajunge la 14 decembrie 1467. Ştefan atacä cu oastea sa In noaptea de 14-15 decembrie 1467. Cronicarul polon Jan Dlugosz scrie cä din oastea lui Matei Corvin au pierit „multe capete de dregätori, cäpitani şi viteji” al „cäror numär nici sä-l scriem nu putem”. Pierderile oastei regale s-au ridicat la 7.000 de oameni numai la Baia, la care se adaugä cei ucişi de moldoveni pe drumul de Intoarcere, prin trecätorile munlilor. Regele a cäpätat 3 räni, trebuind sä stea la Braşov, pentru a fi Ingrijit de un doctor, timp de o lunä. Oastea maghiarä s-a putut retrage In ordine şi nu a avut pierderi mai mari pentru cä vornicul Crasnäş, care-l Insolea pe Ştefan, nu a respectat planul de atac, In care trebuia sä Inchidä toate posibilitälile de retragere a maghiarilor. Pentru acest fapt a fost executat la scurtä vreme dupä luptä.

Victoria de la Baia Intärea pozilia lui Ştefan In interior, falä de boieri, şi ridica prestigiul säu In relaliile cu vecinii. În 1468 şi In 1469, domnul Moldovei face douä incursiuni In pärlile räsäritene ale Transilvaniei, unde era informat cä se gäsea Petru Aron, In ultima reuşind sä-l prindä şi sä-l ucidä.

În anul 1469 (sau 1470), Ştefan cel Mare este nevoit sã tacã tatã unei puternice incursiuni a tãtarilor, In pärlile de nord ale Moldovei. Pentru apärarea hotarelor de räsärit, In fala incursiunilor tätarilor, domnitorul a poruncit ridicarea cetälii de la Orhei, lângä Nistru.

În tebruarie 1469, Ştefan Intreprinde o actiune militarã In Ţara Romaneascã Impotriva lui Radu cel Frumos, vasal otomanilor.

-102-

clasa a XII-a

Descarcat de pe site−ul ebacalaureat.ro

Prima etapä a domniei lui Ştefan se Incheie printr-un act ce avea scopul de a-i Intäri autoritatea internä: pedepsirea boierilor trãdãtori, In ianuarie 1471, la Vaslui, care, cu sprijinul lui Radu cel Frumos, urmäreau Inläturarea de la tron şi uciderea sa. Oastea domnului muntean este Infrântä apoi de Ştefan la Soci, In martie.

PERIOADA 1471-1489

Cu o pozilie internä Intäritä şi cu influenlä mare In relaliile cu statele vecine creştine, Ştefan cel Mare retuzã plata tributului cãtre Poartã In 1471.

Sultanul, Mahomed II, nu reaclioneazä imediat, suslinând In acea perioadä räzboaie grele cu Venelia In Marea Mediteranä şi cu hanul turcoman din Asia (Iran şi Irak), Uzun-Hasan.

Ştetan intervine In Ţara Romaneascã, In eventualitatea unui räzboi cu turcii. Convins cä Intr-un asemenea conflict nu va fi sprijinit de Radu cel Frumos, Intreprinde campania pentru Inläturarea lui, mai ales cä domnul muntean susline complotul boierilor moldoveni Impotriva sa, din 1471. În noiembrie 1473, oastea moldoveanä inträ In Ţara Româneascä, Il Infrânge pe Radu cel Frumos la Vodnäu şi-l alungä de la tron. În locul säu este Inscäunat Laiotã Basarab, dar dupä retragerea moldovenilor din Ţara Româneascä, Radu cel Frumos vine cu ajutor otoman şi Işi reia tronul In decembrie 1473. În anul urmätor, Ştefan mai face douä Incercäri de Inscäunare a lui Laiotä Basarab, dar acesta nu-i susline politica antiotomanä şi trece de partea sultanului.

În fala pericolului otoman, domnul Moldovei adreseazä o scrisoare Papei, In noiembrie 1474, prin care propunea organizarea unei cruciade Impotriva „pägânilor”, apel rämas fära urmäri.

Înainte de a porni campania Impotriva Moldovei, Mahomed II a trimis un sol la Suceava pentru a-i cere lui Ştefan sä-i aducä personal tributul restant şi sä-i cedeze Chilia şi Cetatea Albä. Refuzul categoric al domnitorului moldovean l-a determinat pe padişah sä-şi trimitä oastea din Albania, condusä de Suleiman paşa, In Moldova, Oastea sultanului, cu un efectiv de 120.000 de oameni, cärora li s-au adäugat 12.000 de munteni, inträ In larä şi se Indreaptä spre Suceava.

În fala puhoiului otoman, Ştefan cel Mare a ridicat o oaste de 40.000 de oameni (boieri, cuteni, räzeşi), In ajutorul moldovenilor venind 5.000 de secui, aprox. 2.000 de transilväneni şi 2.000 de poloni. Inferioritatea numericä a fost suplinitä printr-o tacticã abilã ce a släbit capacitatea de luptä a turcilor. A poruncit retragerea locuitorilor din drumul lor, lipsindu-i sä se aprovizioneze pe seama lor, şi i-a härluit continuu. La Inceputul lunii ianuarie 1475 Ştefan, prin härluieli permanente, Ii atrage pe valea Bârladului, unde Işi crease un sistem defensiv, la sud de târgul Vaslui. Bätälia finalä s-a dat la 10 ianuarie 1475, când turcii au fost mäcelärili de

armata lui Ştefan cel Mare. Campania din 1475 se Incheiase cu un dezastru pentru sultan. Cronicarul Sa’adeddin scria cä In acestä luptä otomanii au avut mari pierderi „şi nu puţin a lipsit sá nu fie cu toţii táiaţi în bucáţi şi numai cu mare greutate Suleiman-paşa şi-a salvat viaţa prin fugá”.

Vestea victoriei de la Vaslui s-a räspândit In Europa cu repeziciune. Papa, principii şi monarhii vremii s- au Intrecut In laude la adresa domnitorului din Moldova, dar acesta nu dorea numai atât. Având In vedere verosimilitatea unei noi campanii otomane Impotriva sa şi a Moldovei, dorea sä oblinä un ajutor concret. În scrisoarea trimisä monarhilor apuseni, la 25 ianuarie 1475, Ştefan scria: „De aceea ne rugám de Domniile Voastre sá ne trimiteţi ajutor pe cápitanii Domniilor Voastre împotriva duşmanilor Creştinátáţii, pâná mai este vreme”. Aceştia, Insä, s-au mullumit sä-i trimitä numai scrisori de Incurajare şi Incredere In atotputernicia lui Dumnezeu.

Ajutorul cerut de Ştefan se dovedea cu atât mai necesar cu cât otomanii, In ofensiva din vara anului 1475, pun sub controlul lor litoralul nordic al Märii Negre pânä la Nistru, cucerind coloniile italiene de la gura Donului şi din Crimeea (Azov şi Caffa), principatul Mangop (din Crimeea), iar Hanatul tätar din Crimeea devine vasalul sultanului.

În aceste Imprejuräri grele pentru Moldova, Ştefan cel Mare Incepe negocierile pentru Incheierea unui act de aliantã cu regele Ungariei, Matei Corvin. La 12 iulie 1475, la Iaşi, domnul Işi pune pecetea pe tratatul de alianlä, prin care cei doi monarhi Işi fägäduiau ajutor reciproc Impotriva otomanilor, Indepärtarea oricärui pretendent de la tronul UngarieiIMoldovei, neInlelegerile dintre cele douä pärli sä fie rezolvate prin tratative. Încheierea tratatului punea capät vechilor duşmänii generate de räzboiul din 1467. Tot In acest an Venelia Işi numea un reprezentant permanent (ambasador) la Curtea lui Ştefan cel Mare, In persoana lui Emanuele Gerardo. Era cea dintâi reprezentanlä diplomaticä a unei puteri europene In Ţärile Române. Ambasadorul venelian avea misiunea de a informa Senatul (venelian) asupra situaliei Moldovei şi de a-l determina pe Matei Corvin sä vinä In sprijinul lui Ştefan Impotriva otomanilor, care pregäteau o nouä campanie.

La 13 mai 1476 o uriaşä armatä otomanä, cu un efectiv de 150.000 de oameni se punea In mişcare (päräsind Adrianopolul) pe lärmul Märii Negre, ajunge la 19 mai la Varna. Totodatä, flota padişahului primise poruncä sä blocheze lärmul moldovean, Intre Nistru şi gurile Dunärii. Hanul tätarilor din Crimeea, acum vasal turcilor, Işi trimise şi el cete sä-i atace pe moldoveni dinspre räsärit.

-103-

clasa a XII-a

Descarcat de pe site−ul ebacalaureat.ro

Ştefan, cu oastea sa de 16.000 de luptätori, dupä ce-i aruncä peste Nistru pe tätari şi Incearcä zadarnic sä-i opreascä pe turci sä treacä Dunärea, Işi fixeazä tabära Intr-un punct Intärit pe malul Pârâului Alb (afluent al râului Moldova), la NV de Roman. Datoritä veştilor despre o nouä invazie a cetelor de tätari, domnul trimite pe räzeşi sä-şi apere gospodäriile, astfel cä In fala turcilor a rämas numai cu boierii şi curtenii.

Padişahul, In fruntea oştirii sale, dupä ce a trecut Dunärea, a Inaintat pe valea Siretului, spre Suceava. Domnul Moldovei a adoptat aceeaşi tacticä folositä In iarna anului 1475: retragerea locuitorilor şi härluirea duşmanului prin lovituri rapide, ceea ce provoca mânia sultanului cä nu putea angaja lupta decisivä.

La 25 iulie 1476, avangarda otomanä, comandatä de Suleiman paşa, Invinsul de la Vaslui, a avut o scurtä luptä cu cavaleria moldoveanä, care se retrase In spatele fortificaliilor de la Pârâul Alb. A doua zi, vineri 26 iulie 1476, turcii atacä cu toate forlele tabära Intäritä a moldovenilor. Sunt aruncate asupra fortificaliilor trupele de elitä ale padişahului: ienicerii. Artileria moldoveanä mäturä primele rânduri ale ienicerilor, iar celelalte s-au culcat cu fala la pämânt, ceea ce n-au mai fäcut pânä atunci. Intervenlia lui Mahomed II hotäräşte soarta luptei. Ştefan se retrage cu oastea sa In desimea codrului aşteptând Intoarcerea räzeşilor, plecali sä-şi apere gospodäriile de tätari, cu ajutorul lui Matei Corvin.

Despre lupta de la Rãzboieni (Valea Albã) din 26 iulie 1476, cronicarul Grigore Ureche va scrie, aproape douä secole mai târziu, cä „turcii tot adáugându-se cu oaste proaspátá şi moldovenii obosiţi şi nevenindu- le ajutor din nicio parte, pâná la moarte se apárau, nu biruiţi de arme, ci stropşiţi de mulţimea turcilor”.

Ajuns In fala cetälii Suceava, sultanul Işi Imparte oastea In douä corpuri: unul a rämas sä asedieze cetatea de scaun, iar celälalt a fost Indreptat cätre cetatea Hotin. Ambele cetäli au rezistat asalturilor date de otomani. Cronicarul polon Jan Dlugosz consemneazä In lucrarea sa: „Se apucá apoi sultanul sá asedieze câtva timp Suceava şi Hotinul, dar fiind straşnic înfrânt sub amândouá cetáţile, fu silit sá se retragá cu ruşine”. Corpul de oaste condus de Mahomed II, pe drumul de Intoarcere a asediat şi cetatea Neamlului, dar färä succes.

Eşecul In fala cetälilor Moldovei, foametea şi ciuma care bântuiau printre turci, atacurile oastei lui Ştefan, care se refäcuse şi vestea apropierii ajutoarelor trimise de Matei Corvin, l-au silit pe padişah sä päräseascä lara şi sä se retragä peste Dunäre. Campania otomanä din 1476 s-a Incheiat cu un eşec total, Ştefan rämânând domn iar Moldova nepierzând niciun teritoriu. În Europa s-a räspândit vestea Infrângerii sultanului şi cä o bunä parte din oastea sa se Inecase In Dunäre, pe care o trecuse „In grabä”.

În anul 1477, Ştefan trimitea o nouä solie Veneliei, prin care cerea sprijin, pentru cä „turcul va veni în vara aceasta iaráşi asupra mea pentru cele douá ţinuturi, ale Chiliei şi Cetáţii Albe. Lumináţia Voastrá trebuie sá aibá în vedere cá aceste douá ţinuturi sunt Moldova toatá şi cá Moldova cu aceste ţinuturi este un zid pentru Ungaria şi pentru Polonia”. La cererile de ajutor a primit numai elogii şi Incurajäri, färä ca Venelia sä Intreprindä ceva concret.

De altfel, In 1479, Venetia Incheie pace cu sultanul, la Constantinopol, prin care, In schimbul unui tribut anual, oblinea dreptul de a face comerl In Marea Neagrä. Pacea Incheiatä cu venelienii nu a diminuat ofensiva otomanä Impotriva Ungariei. În octombrie 1479 beii de la Dunäre, Ali şi Skender, atacä, pornind din Ţara Româneascä, sudul Transilvaniei dar sunt Infrânli de voievodul Ştefan Bathory şi comitele Timişoarei, Pavel Chinezu (Cneazu), la Câmpul Pâinii (lângä Oräştie).

În anii aceştia Ştefan cel Mare a fäcut alte Incercäri de atragere Intr-o alianlä politicä a Ţärii Româneşti, sprijinind succesiv la tronul acesteia pe Vlad Ţepeş, Basarab cel Tânär (Ţepeluş), Mircea şi Vlad Cälugärul, dar toli, cum au ajuns In scaunul domnesc, s-au supus turcilor. Speranla In sprijinul Ungariei s-a spulberat In 1483, când Matei Corvin Incheie şi el pace cu turcii.

În aceste condilii are loc, In 1484, campania otomanã, condusä de noul sultan, Baiazid II (1481-1512), In urma cäreia sunt cucerite Chilia (14 iulie 1484) şi Cetatea Albã (5 august 1484). Cucerirea celor douä cetäli şi instalarea unor garnizoane otomane a Insemnat o grea loviturä pentru Ştefan, care se vedea astfel supravegheat şi ameninlat permanent. Totodatä, turcii controlau comerlul pe Marea Neagrä, care devenea „lac turcesc”.

Pierderea Chiliei şi Cetälii Albe Insemna o mare primejdie pentru sistemul defensiv al Moldovei, singurul In care Ştefan Işi mai pusese nädejdea. De la regele Ungariei nu mai putea spera ajutor, iar regele Poloniei condilionase sprijinul Impotriva turcilor de prestarea jurämântului de vasalitate. În 1485, Cazimir IV convocase Dieta de la Torun, cu scopul de a cere sfatul nobililor In privinla ajutorului cätre Moldova. Dieta a respins acest ajutor şi a pretins Incheierea tratatului de vasalitate. Ştefan cel Mare nu a avut Incotro şi la 15 septembrie 1485, la Colomeea (In Poculia), In prezenla nobilimii polone şi a boierilor säi a depus jurãmantul de vasalitate regelui polon, Cazimir IV.

Tratatul Incheiat nu s-a dovedit prea folositor, pentru cä In 1485, Ştefan cel Mare a respins cu forle proprii incursiunile turcilor In larä — Cãtlãbuga (16 noiembrie 1485) şi Şcheia (6 martie 1486).

Descurajat şi dezamägit de politica vecinilor säi creştini, Ungaria şi Polonia, domnul Moldovei Işi reorienteazä politica externä şi Incepe tratativele cu Baiazid II, pentru Incheierea pãcii. Aceasta are loc In 1489, prin care Ştefan se obligä sä pläteascä tributul anual de 3.000 de florini venelieni, In schimbul recunoaşterii suzeranitälii sultanului. În acelaşi an, Incheie un tratat de alianlä cu Matei Corvin, lucru care a produs reaclia lui Cazimir IV, acesta protestând pe lângä Papä, ce recunoscuse noul act. În schimb, Ştefan primea Ciceul (pe malurile Someşului) şi Cetatea de Baltã (pe malurile râului Târnava Micä) drept posesiuni.

-104-

clasa a XII-a

Descarcat de pe site−ul ebacalaureat.ro

Prin aceste acte, domnitorul Moldovei Işi asigura frontierele şi Inlocuia tratatul de vasalitate, nefolositor, Incheiat cu regele polon.

PERIOADA 1489-1504

Relaliile Moldovei cu Polonia s-au Inräutälit mai mult dupä moartea lui Cazimir IV, cäruia Ii succede la tron fiul säu mai mare, Ioan Albert (1492-1501). Conflictul dintre Ştefan cel Mare şi noul rege al Poloniei avea motive mai vechi. În 1490, Ştefan nu-l sprijinise la tronul Ungariei (dupä moartea lui Matei Corvin) iar In 1493 ocupase Pocutia, locuitä In mare parte de români de rit ortodox.

Ioan Albert, Incä din 1496, Incepe pregätirile pentru o campanie prin Moldova, spunea el, pentru a elibera cetälile Chilia şi Cetatea Albä de ocupalia turcä. În realitate el urmärea Indepärtarea lui Ştefan de la tron şi readucerea Moldovei sub suzeranitate polonä. Ştefan a acceptat campania, dar a cerut regelui polon sä-şi deplaseze oastea pe malul lituanian al Nistrului, promilându-i aprovizionare cu hranä.

Oastea polonä, al cärei efectiv se ridica la 80.000 de oameni, pätrunde In Moldova pe la Cernäuli şi mergând pe Valea Siretului, se Indreaptä spre Suceava. Ştefan cel Mare Işi stabileşte tabära la Roman, unde refäcuse Cetatea Nouä. Totodatä, solicitä ajutor Ungariei şi voievodului Transilvaniei, Bartolomeu Dragffy.

În septembrie 1497, Ioan Albert asediazä Suceava timp de 3 säptämâni, färä a o putea cuceri. La sugestia regelui Ungariei, Vladislav II (fratele lui Ioan Albert), voievodul Transilvaniei a Inceput negocierile pentru Incetarea luptelor dintre Moldova şi Polonia. Înlelegerea s-a Incheiat In octombrie 1497, In urma cäreia Ioan Albert a ridicat asediul Sucevei. Domnul Moldovei a cerut ca oastea polonä sä se retragä pe acelaşi drum pe care venise, pentru a se evita alte distrugeri. Ioan Albert se abate din drum la Târgu Siret, mergând spre cetatea Hotin. Ştefan cel Mare i-a atacat pe poloni In Codrii Cosminului (26 octombrie 1497), provocându-le o mare Infrângere comandantul gärzii regale, trimis In ajutor, fiind luat prizonier. La 30 octombrie 1497, Ioan Albert se afla la Liov.

Dupä alungarea polonilor din Moldova conflictul a continuat pânä In 1499, prin atacuri ale lui Ştefan In Polonia. Astfel, In iunie 1498 oştile sale ajung pânä aproape de Liov, Indreptându-se apoi cätre Halici şi Przemysl. Îndemnali de Ştefan, au fäcut incursiuni In Polonia şi tätarii, distrugând Intinse regiuni ale acesteia din sud şi räsärit. La intervenlia regelui Ungariei (Vladislav II), In aprilie 1499 Incep tratativele de pace Intre trimişii domnului Moldovei şi cei poloni (la Cracovia).

La 12 iulie 1499 se Incheie, Intre Ştefan şi Ioan Albert, tratatul de pace de la Harlãu, prin care cei doi Işi fägäduiau sprijin reciproc In caz de räzboi şi „linişte şi pace veşnicä” Intre cele douä läri. Problema Poculiei nu a fost rezolvatä datoritä refuzului regelui polon de a recunoaşte drepturile lui Ştefan asupra ei.

Datoritä acestui fapt relaliile dintre cei doi nu s-au Imbunätälit In urmätorii ani, cu toate cä se Incheiase un tratat de pace. De altfel, regele polon moare In 1501, urmat la tron de fratele säu, Alexandru (care era şi Mare cneaz al Lituaniei). Ştefan spera Intr-o reglementare a problemei Poculiei cu noul rege, dar acest fapt nu a avut loc. În octombrie 1502, Ştefan a ocupat Poculia, instalând pârcälabi In cetälile acesteia şi vameşi In târguri şi oraşe. Evenimentul a Incordat relaliile dintre domnul Moldovei şi regele Alexandru, In noiembrie 1503, Ştefan declarând solemn cä Poculia aparline Moldovei.

Ştefan cel Mare s-a stins din vialä In ziua de marli, 2 iulie 1504, „la o orä dupä räsäritul soarelui”, dupä cum scrie cronica. Cu câtva timp Inainte Işi stabilise succesorul la tron, In persoana fiului säu, Bogdan, care va domni Intre 1504-1517.

-105-

clasa a XII-a

Descarcat de pe site−ul ebacalaureat.ro

– II –

ŢĂRILE ROMÂNE ÎN SECOLUL XVI

Situaţia politică europeană în secolul al XVI-lea

•EUROPA APUSEANĂ

-confruntarea dintre Casa de Valois (Franla) şi Casa de Habsburg (Austria) = se manifestä In special In timpul „Räzboaielor pentru Italia” (1494-1559)

-Carol de Habsburg:

>1516 — rege al Spaniei

>1519 — Impärat al Imperiului Romano-German (sub numele de Carol V)

⇒Dinastia de Habsburg devine cea mai puternicä din Europa (Spania, IRG, Ţärile de Jos, Cehia, nordul Ungariei).

⇒ameninlare puternicä In epocä pentru Franla, care se orienteazä cätre o alianlä politicä şi militarä cu Imperiul Otoman.

•IMPERIUL OTOMAN

-Işi märeşte teritoriul (se Intinde pe 3 continente):

>1516 — Siria

>1517 — Egipt

Soliman Magnificul (1520-1566)

>1521 — Belgrad („cheia Europei Centrale”)

>1522 — I.Rhodos („cheia Märii Mediterane Orientale”)

>1526-1541 — campania Impotriva Ungariei => Paşalâcul de la Buda (29 aug.1541)

•POLONIA

-mare putere In timpul lui Sigismund I (1506-1548) şi Sigismund II August (1548-1572) din dinastia de Jagiello

-perioadä de maximä Intindere teritorialä (cucerite Prusia şi Lituania)

-nu s-a opus expansiunii otomane

-principal rival: dinastia de Habsburg

•RUSIA

-Incepe ridicarea ca mare putere europeanä In timpul lui Vasile III (1505-1533) şi Ivan IV (1533-1584)

-nu este Incä un rival pentru Imperiul Otoman

⇒se instituie asupra Ţärilor Române regimul suzeranitãtii otomane Manifestare:

•ştirbirea autonomiei = domni numiliIrevocali de sultan färä a consulta

lara; cumpärarea tronului

*)Ţärile Române şi-au pästrat instituliile şi politica internä proprie

•creşterea dependenţei politice = integrarea treptatä a politicii externe a Ţärilor Române In cea otomanä (domnii Ţärilor Române aveau obligalia de a nu avea iniliative In politica externä)

•pierderi teritoriale: Tighina devine raiaua Bender (1538), Brãila In 1542, iar Banatul este organizat sub forma Paşalacului de la Timişoara (1552)

•creşterea obligaţiilor materiale: tributul creşte foarte mult; noi obligalii = peşcheşuri şi mucarerul (mare şi mic); se instituie monopol otoman asupra comerlului exterior al Ţärilor Române

Domnii mai importante pânä la Mihai Viteazul:

ŢARA ROMÂNEASCĂ

1. Neagoe Basarab (1512-1521)

-1517 — ceremonia de sfinlire a mânästirii din Curtea de Argeş (invitat: Patriarhul de la Constantinopol)

-relalii bune cu: Ungaria, Venelia, Polonia, IRG

-teoretician al ştiinlei politice şi diplomaliei => lucrarea „Înväläturile lui Neagoe Basarab cätre fiul säu, Teodosie”

-106-

clasa a XII-a

Descarcat de pe site−ul ebacalaureat.ro

2.Radu de la Atumati (1522-1529, Intreruperi)

-contextul domniei: ŢR ameninlatä cu ocuparea militarä şi transformarea In paşalâc

-lupte cu Paşa de Nicopole = Mehmed-bei

-victorii: Ghibovi, Ştefeni, Clejani

-Infrângeri: Ciocäneşti => se retrage In Transilvania (martie 1522)

-decembrie 1524 — vizitä la Constantinopol:

•sultanul Il acceptä domn al ŢR

•tributul se märeşte: de la 12.000 la 14.000 de ducali

-1527-1528 — intervine In luptele pentru tronul Ungariei, sprijinindu-l pe Ferdinand de Habsburg

MOLDOVA

3.BOGDAN III (1504-1517)

-relalii paşnice cu Imperiul Otoman <= tributul creşte: de la 4.000 la 8.000 de galbeni

-relalii bune cu Ungaria (continuä stäpânirea asupra Ciceului şi Cetälii de Baltä)

-conflicte cu Polonia, prin incursiuni reciproce In zona de hotar; se Incheie pace In 1509

-conflicte cu Radu cel Mare (1507)

4.PETRU RAREŞ (1527-1538, 1541-1546)

a.prima domnie

-intervine In lupta pentru tronul Ungariei, sprijinindu-l pe Ioan Zapolya

-relaliile cu Polonia:

•Incordate

•anuleazä toate actele Incheiate cu Polonia In timpul domniei lui Ştefänilä Vodä

•1530 — inträ cu armata In Poculia

•1531 — Infrângerea de la Obertyn (oastea moldoveneascä pierde 5.000 de oameni; retragerea din Poculia)

-a dejucat acliunea prin care turcii urmäreau sä impunä influenla In Ţärile Române prin intermediul lui Aloisio Gritti

-1538 – marea campanie otomanã In Moldova

•Suceava este ocupatä de turci

•Petru Rareş se refugiazä In Transilvania, In cetatea Ciceu

•Soliman organizeazä raiaua Bender

b.a doua domnie

-s-a supus politicii otomane

-1541 — Ungaria devine Paşalâcul de la Buda => creşte ameninlarea otomanä => se impune un tribut mai mare = de la 8.000 la 12.000 de galbeni

-1542-1544 — Incearcä sä recupereze posesiunile din Transilvania din prima domniei (nu reuşeşte)

5.IOAN VODĂ CEL VITEAZ (1572-1574)

-s-a ridicat Impotriva otomanilor (motiv: cererea acestora de a dubla tributul)

-victorii: Jilişte, arderea Benderului, Bräilei, Cetälii Albe

-10 iunie 1574 — Infrângerea de la Roşcani = trädarea boierimii condusä de Ieremia Movilä; uciderea In chinuri groaznice (legat de douä cämile şi rupt In bucäli)

M I H A I V I T E A Z U L (1593-1601)

Situaţia politică europeană la sfârşitul secolului XVI

În a doua jumätate a secolului al XVI-lea, Europa räsäriteanä este regiunea unde se confruntä interesele celor trei puteri: Imperiul Otoman, Imperiul Habsburgic şi Polonia. Evolulia relaliilor dintre acestea a influenlat situalia internä şi statutul european al Ţärilor Române.

Imperiul Otoman ajunge In aceastä perioadä la maxima expansiune, mai ales In urma politicii ofensive promovatä de Soliman Magnificul. Forla militarä a Imperiului era foarte mare şi bine organizatä; dupä model european, s-au constituit unitäli specializate pe arme, cu atribulii bine stabilite In timpul operaliunilor. Astfel, dupä moartea lui Soliman (1566), Imperiul Otoman desfäşura acliuni militare In Marea Mediteranä, In Iran şi In Europa Centralä (Impotriva Habsburgilor).

Imperiul Habsburgic, dupä ce Incercase In zadar sä-i alunge pe otomani din Ungaria cu forle proprii, cäuta noi aliali care sä-i sprijine In acest efort. De aceea, In anii 1590-1592 iniliazä crearea unei alianle antiotomane, numitä Liga creştinä, care unea Spania, Venelia, Papa, şi ducatele italiene Mantua, Ferara şi Toscana. Acest lucru era necesar cu atât mai mult cu cât noul Impärat Rudolf II (1576-1612) nu se bucura de prea multä

-107-

clasa a XII-a

Descarcat de pe site−ul ebacalaureat.ro

autoritate In rândul statelor germane. Totodatä, Habsburgii urmäreau atragerea Ţärilor Române In alianla creştinä, In condiliile creşterii dependenlei lor falä de otomani.

Cealaltä putere, Polonia, aflatä Intr-o perioadä de crizä politicä, datoritä stingerii dinastiei Jagiellonilor (1572), avea bune raporturi cu Imperiul Otoman; mai mult, turcii se amestecä In criza dinasticä şi In anul 1572, la propunerea lor, principele Transilvaniei, Ştefan Bathory, credincios politicii otomane, este ales rege al Poloniei. Prin urmare, statul polon nu privea cu prea multä Ingäduinlä extinderea influenlei Habsburgilor asupra Ţärilor Române. Polonii s-au dovedit, de asemenea, ostili unui stat românesc unit, intervenlia lor fiind una din cauzele cäderii marelui voievod Mihai.

Începuturile domniei lui Mihai Viteazul

Conform obiceiului din epocä, Mihai, fost mare ban al Craiovei, Işi cumpärä domnia In 1593. Dar acest semn de fidelitate este superficial. În anul urmätor, Incepe colaborarea cu Liga Sfântä, alianlä a statelor creştine condusä de Impäratul romano-german Rudolf II de Habsburg, la care aderase şi principatul transilvänean.

Lupta antiotomană

Declanşarea luptei Impotriva Imperiului Otoman s-a fäcut In 1594, prin uciderea creditorilor turci instalali la Bucureşti In aşteptarea recuperärii sumelor cu care Il Imprumutaserä pe Mihai In vederea cumpärärii domniei.

În 1594-1595, Mihai luptä cu tätarii şi declanşeazä o campanie In sudul Dunãrii. Participarea In comun la Liga Sfântä, dar şi nevoile luptei antiotomane i-au impus lui Mihai reglementarea raporturilor cu principele Transilvaniei, Sigismund Bathory, care fusese recunoscut ca suzeran de domnii Moldovei, Petru Aron şi Ştefan Räzvan şi care se dorea conducätor al luptei comune Impotriva turcilor. Negociat de marii boieri In propriul avantaj, la Alba-Iulia se Incheie la 20 mai 1595 un tratat Intre Transilvania şi Ţara Romaneascã, care Il transforma pe domn Intr-un simplu locliitor al principelui Transilvaniei.

În august 1595, marele vizir Sinan Paşa trece Dunärea cu o armatä evaluatä la circa 100.000 de oameni. Domnitorul muntean dispunea de 16.000 de oameni, la care se adaugä 7.000 conduşi de Albert Kiraly, ca ajutor trimis din Transilvania. Lupta prin care se Incerca oprirea invaziei otomane a avut loc la Cãlugãreni, la 23 august 1595. Românii au cauzat mari pierderi armatei otomane, dar nu au putut opri Inaintarea acesteia. Bucureştiul era ocupat şi fortificat de turci, Târgoviştea, vechea capitalä, de asemenea, iar otomanii Incepeau organizarea lärii In paşalâc.

În aceste condilii, In toamnä se declanşeazä ofensiva care angrena forle din Ţara Româneascä, Transilvania şi Moldova, silindu-l pe Sinan Paşa sä se retragä spre Dunäre. La Giurgiu, Intre 15-20 octombrie, s-a dat bätälia care s-a soldat cu o mare victorie creştinä.

În primävara anului 1596, domnitorul muntean declanşeazä o campanie peste Dunäre, ajungând pânä la Plevna şi Sofia.

Datoritä schimbärii raportului de forle pe plan internalional, era nevoie de o redefinire a raporturilor internalionale ale lärii, prin Incheierea pãcii cu turcii, In condilii foarte avantajoase pentru Ţara Româneascä: In ianuarie 1597 Imperiul Otoman Ii recunoştea lui Mihai domnia pe vialä şi diminua semnificativ tributul. În 1597, raporturile cu Sigismund Bathory erau reaşezate pe picior de egalitate, anulându-se, In practicä, tratatul de la Alba-Iulia. Mihai Viteazul dorea Insä continuarea apropierii de puterile creştine In vederea reluärii luptei antiotomane, astfel cä la 9/19 iunie 1598 Incheia şi un tratat de prietenie cu Impãratul german Rudolt II, care prevedea recunoaşterea domniei ereditare a lui Mihai şi promisiunea unui ajutor financiar pentru Intrelinerea a 5.000 de lefegii. În schimb, Impäratul devenea suzeranul Ţärii Româneşti iar Mihai trebuia sä-i opreascä pe otomani la Dunäre şi sä-i ajute pe ardeleni Impotriva acestora.

Echilibrul politico-militar In care se gäsea Ţara Româneascä Intre cele douä imperii a fost Insä afectat de evenimentele din Transilvania şi din Moldova. Sigismund Bathory renunlä la tronul Transilvaniei şi revine asupra hotärârii, renunlä din nou, In favoarea värului säu, Andrei Bathory, apropiat de Polonia şi partizan al päcii cu otomanii. În Moldova, noul domn Ieremia Movilä acliona In vederea oblinerii tronului Munteniei pentru fratele säu, Simion Movilä.

Unirea de la 1600

La 18/28 octombrie 1599, Mihai oblinea la Şelimbãr victoria Impotriva lui Andrei Bathory, ceea ce Ii permitea ca In noiembrie (acelaşi an) sä-şi facä intrarea triumfalä la Alba-Iulia, capitala principatului ardelean. A urmat apoi campania Impotriva Moldovei, unde nu a Intâmpinat rezistenlä prea mare — cetatea Sucevei, care rezistä In vremea lui Ştefan otomanilor, şi-a deschis porlile In fala lui Mihai. Astfel, la 27 mai 1600, Mihai se intitula „Domn al Ţärii Româneşti, al Ardealului şi a toatä Ţara Moldovei”.

În urma unor negocieri destul de complicate, Imperiul Habsburgic, care pärea acum factorul de decizie In zonä, Ii recunoaşte domnia asupra celor trei läri române. Dar mäsurile pe care le luase In vederea consolidärii puterii centrale, iar In Transilvania şi In favoarea românilor, au declanşat reaclii ale elitelor locale.

-108-

clasa a XII-a

Descarcat de pe site−ul ebacalaureat.ro

– III –

ŢĂRILE ROMÂNE ÎN SECOLUL XVII

Situaţia politică europeană în secolul al XVII-lea

secolul XVII = perioadä In care relaliile interstatale devin tot mai complexe => modificäri In ceea ce priveşte influenla unora sau altora din marile puteri europene asupra continentului.

•EUROPA APUSEANĂ

- 1648 — pacea de la Westfalia => Franla = putere dominantä

•EUROPA RĂSĂRITEANĂ

1.Imperiul Habsburgic

-este Infrânt In Räzboiul de 30 de ani (1618-1638) => Işi reorienteazä politica de expansiune cätre räsärit

-1683 — asediul Vienei de cätre turci (victoria austriecilor asupra turcilor)

⇒se continuä politica ofensivä In perioada 1685-1697, oblinând victorii şi introducând propria administralie In Ungaria, Transilvania, Banat, Croalia şi Slovenia

⇒regresul prezenlei otomanilor

2.Polonia

-cunoaşte ultimul secol ca mare putere europeanä

-poartä räzboaie cu vecinii: Rusia, Prusia, Suedia, Imperiul Otoman

⇒Prusia Inläturä suzeranitatea polonä (dupä un secol)

⇒pierderi teritoriale:

>Ucraina -------> Rusiei şi Imperiului Otoman

>Letonia --------> Suediei

3.Imperiul Otoman

-ultima perioadä de expansiune In Europa Centralä

-1672 — asediazä, cuceresc şi anexeazä cetatea Camenila de la poloni

-1683 — asediazä Viena cu 100.000 de oameni, timp de douä luni (iulie-septembrie), dar sunt Infrânli, ca urmare a implicärii polonilor In conflict, de partea asedialilor, pe 12 septembrie

-alte Infrângeri:

>1686 — Buda

>1687 — Mohacs

>1691 — Salankemen

>1697 — Zenta

⇒1699 — Karlowitz — tratat de pace (=Inceputul „crizei orientale”)

4.Rusia

-dinastia Romanov

-Incepe expansiunea cätre vest

-o mare putere militarä In timpul lui Petru cel Mare (1682-1725) şi Ecaterina a II-a (1762-1796)

-anexeazä:

>1667 — Ucraina räsäriteanä (de la poloni)

>1696 — cetatea Azov

DOMNIILE SECOLULUI XVII ÎN ŢĂRILE ROMÂNE

-caracteristici:

•instabilitatea domniilor

•influenla crescândä a familiilor boiereşti In numirea domnilor

-domnii:

•Ţara Româneascä: 27 domnii (1601-1716)

•Moldova: 51 domnii (1600-1711)

•Transilvania: 20 de principi şi guvernatori (1601-1711)

Domnii mai importante:

TRANSILVANIA

1.GABRIEL BETHLEN (1613-1629)

-bun diplomat

-Inlelegeri cu Radu Mihnea (Ţara Româneascä) şi Ştefan Tomşa (Moldova)

-110-

clasa a XII-a

Descarcat de pe site−ul ebacalaureat.ro

-doreşte sä devinä rege al Daciei, prin unirea celor 3 läri române

-participä la Räzboiul de 30 de ani Impotriva Imperiului Habsburgic

⇒obline recunoaşterea Impäratului romano-german

⇒obline sprijin Impotriva Austriei din partea IRG

2.GHEORGHE RAKOCZY I (1630-1648)

-implicare In ultima fazä a Räzboiului de 30 de ani => Transilvania participä ca stat cu drepturi depline In cadrul päcii de la Westfalia

-tratate de alianlä cu Matei Basarab şi Vasile Lupu

3.GHEORGHE RAKOCZY II (1648-1660)

-menline relaliile cu Ţara Româneascä şi Moldova

-1651 — reInnoieşte tratatul cu Matei Basarab şi legäturile cu hatmanul cazacilor, Bogdan Hmelnilki

-1657 — Incearcä sä devinä rege al Poloniei => Intreprinde o expedilie militarä => inträ In conflict cu Imperiul Otoman (aliatul polonilor) => Infrângerile din 1659, 1660 => organizarea Paşalâcului de la Oradea (1660-1686)

ŢARA ROMÂNEASCĂ

1.RADU ŞERBAN (1602-1611)

a.relatia cu Ţãrile Romane

-Transilvania

•1603 — bätälia de lângä Braşov — este Infrânt principele Moise Secuiul (supus Porlii)

•1611 — Braşov — Infrânt Gabriel Bathory (1608-1613)

-Moldova — relalii bune cu Movileştii

b.relatia cu IRG

-relalii bune cu Rudolf II

-este numit principe al IRG

c.relatia cu otomanii

-continuä lupta antiotomanä:

•1602 — luptele de la Teişani — Infrântä o oaste otomano-tätarä

•1603 — atacä Bräila şi Hârşova

•1604-1605 — pace cu turcii, tätarii => turcii Ii recunosc domnia; tributul creşte la 32.000 galbeni

2.MATEI BASARAB (1632-1654)

-stabileşte legäturi cu Impäratul german şi cu regele Poloniei şi le propune o colaborare Impotriva Porlii

-1633 — tratat de alianlä şi sprijin reciproc cu Gheorghe Rakoczy I

-1650 — Inlelegere cu hatmanul cazacilor, Bogdan Hmelnilki

-1654 — räscoala ostaşilor

3.MIHNEA III (1658-1659)

-moment al luptei unite a celor 3 läri române Impotriva otomanilor

-octombrie 1659 — Ii ucide pe musulmanii din larä; cucereşte Giurgiu şi Bräila; atacä Silistra, Nicopole şi Rusciuc

-noiembrie 1659 — victorii Impotriva otomanilor la Fräteşti şi Cälugäreni

-decembrie 1659 — tätarii pätrund In larä; Infrângerea şi retragerea lui Mihnea III In Transilvania

4.ŞERBAN CANTACUZINO (1678-1688)

-1683 — participä la asediul Vienei (la cererea otomanilor), Ii sprijinä pe ascuns pe asediali

-dupä Infrângerea otomanilor de la Viena Intreprinde tratative cu Habsburgii:

•Ii este garantatä domnia ereditarä

•primeşte titlul de baron al imperiului

•obline ajutor de 6.000 de ostaşi

-1688 — trimite o delegalie cätre Imperiul Habsburgic pentru redactarea unui act care sä recunoascä independenla Ţärii Româneşti (tratatul nu a fost Intocmit datoritä morlii lui Şerban Cantacuzino)

5.CONSTANTIN BRÂNCOVEANU (1688-1714) (cea mai lungä domnie din perioadä)

a. relatiile cu imperialii

-Incordate Incä de la Inceput

-1689 — incursiune In ŢR a generalului austriac Heissler (alungat de C.B. cu ajutorul tätarilor)

-1690 — oştile muntene şi otomane Infrâng armata austriacä la Zärneşti

-111-

clasa a XII-a

Descarcat de pe site−ul ebacalaureat.ro

b.relatiile cu Polonia

-se caracterizeazä prin Incercarea de a stabili contacteIangajamente concrete Impotriva otomanilor

-se dovedesc a fi imposibile datoritä lipsei unei forle militare polone capabilä sä intervinä Intr-un conflict de anvergurä

c.relatiile cu Moldova

-Incordate — motiv: adversitälile cu familia Cantemireştilor

-1693 — Il sprijinä pe Constantin Duca Impotriva lui Dimitrie Cantemir

d.relatiile cu Poarta

-1699 — otomanii Il recunosc domn pe vialä

-1703 — chemat la Poartä datoritä plângerilor boierilor; Işi pästreazä atât viala, cât şi domnia

-1709 — convenlie secretä cu Rusia Impotriva Imperiului Otoman

MOLDOVA

DIMITRIE CANTEMIR (1710-1711)

-numit de sultan Intr-o perioadä In care IO avea nevoie de un om credincios In Moldova (datoritä expansiunii Rusiei In räsärit)

-14 aprilie 1711 – Tratatul de la Lutk (In Polonia)

•Incheiat Intre Petru cel Mare şi Dimitrie Cantemir

•scopul: Inläturarea suzeranitälii otomane

•prevederi:

>recunoaşterea domniei ereditare In familia lui Cantemir

>garantarea hotarelor

>sprijin militar reciproc Impotriva IO

-iulie 1711 – bãtãlia de la Stãnileşti

•oştile ruso-moldovene sunt Invinse de otomani

•Dimitrie Cantemir se refugiazä la curtea lui Petru I

-112-

clasa a XII-a

Descarcat de pe site−ul ebacalaureat.ro

răului în sine).

1apr. 1933 – Ziua boicotului. Operaţiunea este în primul rând îndreptată

împotriva proprietarilor de magazine, a profesorilor universitari, de gimnaziu, a studenţilor, a evreilor, împotriva avocaţilor şi medicilor evrei. Cererile lui Hitler din „Mein Kampf” sunt sistematic realizate prin:

15 sept. 1935 – „Legile de la Nürnberg”:

1.„Legile cetăţeniei”: evreii pierd egalitatea înaintea legii, de vreme ce populaţia este împărţită în „supuşi ai statului” şi „cetăţeni ai Reichului sau statului”.

2.„Lege de protecţie a poporului german şi a onoarei germane”: interzicerea căsătoriilor prin „amestec rasial” şi a „raporturilor extramaritale dintre evrei şi membri ai comunităţii naţionale a germanilor sau celor înrudiţi ca sânge”. Evreilor li se interzice să înalţe drapelul german sau să angajeze femei neevreice sub 45 de ani.

În următorii ani se emit alte 13 decrete suplimentare la „Legile de cetăţenie”: excluderea evreilor din comunitatea statală.

1938 – Punctul culminant al politicii antievreieşti naţional-socialiste înainte de Al II-lea Război Mondial. Asociaţiile culturale evreieşti devin „asociaţii înregistrate” (28 mart.), averea personală mai mare de 5 000 de mărci trebuie să fie declarată (26 apr.), întreprinderile evreieşti trebuie să fie marcate (14 iun.), anularea aprobării de liberă practică a tuturor medicilor evrei (25 iul.), schimbarea numelor de familie şi a prenumelor (17 aug.), anularea licenţelor avocaţilor evrei (5 oct. paşapoarte noi, care sunt prevăzute cu un „J”), expulzarea a cca. 17 000 evrei polonezi cu domiciliul în Germania (28 oct.).

7 nov. 1938 – Asasinarea secretarului 3 al legaţiei germane din Paris, Ernst von Rath, de către un tânăr evreu de 17 ani.

9/10 nov. 1938 – pogromuri organizate în întreaga Germanie („Noaptea de cristal”): incendierea sinagogilor, violarea cimitirelor, distrugerea locuinţelor evreilor, cca. 26.000 de bărbaţi evrei arestaţi.

12 nov. 1938 – Reichul pretinde 1 miliard de mărci despăgubire, repararea distrugerilor provocate de turbulenţi, returnarea despăgubirilor plătite de firmele de asigurare. „Excluderea” evreilor din viaţa economică germană („arianizare forţată”), interdicţia vizitării locurilor de cult şi a folosirii mijloacelor de transport în comun. Interdicţia frecventării instituţiilor de învăţământ superior.

„Soluţia finală”

1939 Din cauza situaţiei tot mai dificile a evreilor germani, creşte masiv emigrarea, care este totuşi adesea împiedicată de sprijinul insuficient al potenţialelor ţări de destinaţie, de confiscarea proprietăţii evreilor din Germania şi de imposibilitatea transferării de fonduri. După izbucnirea războiului, forţa poliţienească din teritoriile ocupate se află în mâinile lui Himmler şi ale organelor din subordinea sa (SS, SD). Exterminarea din Polonia se face în 3 etape:

1.Ghetoizarea (concentrarea evreilor în ghetouri şi lagăre de muncă), urmată de lichidarea pe loc (până în 1941), respectiv transport în lagăre de concentrare (din 1942).

2.Arestări şi execuţii în masă.

3.Razii, pogromuri cu ajutorul miliţiilor locale.

În Rusia, exterminare prin grupuri de acţiune.

31 iul. 1941 – Göring îl însărcinează pe SS-Obergruppenführerul Reinhard Heydrich cu împlinirea „soluţiei finale a chestiunii evreieşti”, distrugerea biologică a evreilor.

20ian. 1942 – „Conferinţa de la Wannsee”. Stabilirea programului: prestarea de muncă în brigăzi (despărţirea pe sexe; decimarea prin muncă forţată, fără hrană suficientă; „tratarea” corespunzătoare a „restului”). Transportarea tuturor evreilor europeni spre est. Internarea evreilor cu răni grave din război şi a celor cu decoraţii

la Terezin.

5,29 milioane (cel puţin) de evrei europeni sunt ucişi sau pier prin gazare în lagărele de exterminare de la Auschwitz-Birkenau, Treblinka, Chelmno,

Belzec, Sobibor, Maidanek.

-117-

clasa a XII-a