O scrisoare pierdută, de I.L. Caragiale

Comicul – categorie estetică, ce desemnează un fenomen care stârneşte râsul şi care nu periclitează existenţa celor implicaţi. Comicul provine dintr-o neconcordanţă între aparenţă şi esenţă, între adevăr şi minciună, între scop şi mijloace. Forme ale comicului : umorul, satira, ironia, sarcasmul, grotescul.
Tipuri de comic : de situaţie, de limbaj, de nume, de caracter.

Comicul de limbaj este provocat de:
- prezenţa numeroaselor greşeli de vocabular. Cuvintele sunt deformate, mai ales neologismele, din lipsă de instrucţie: famelie, renumeraţie, andrisant, plebicist (familie, remuneraţie, adresant, plebiscit).
- încalcarea regulilor gramaticale şi a logicii
- contradicţia în termeni: «După lupte seculare care au durat aproape 30 de ani.»
- asociaţii incompatibile: «Industria română e admirabilă, e sublimă, dar lipseşte cu desăvârşire.»
- nonsensul: «... ori să se revizuiască, primesc ! dar să nu se schimbe nimica...»
- ticuri verbale:
- Ghiţă Pristanda: curat murdar, curat constituţional;
- Trahanache: aveţi puţintică răbdare;

Comicul de situaţie rezultă din fapte neprevăzute şi din prezenţa unor grupuri insolite:
- triunghiul conjugal: Zoe-Tipătescu-Trahanache;
- cuplul Farfuridi- Brânzovenescu;
- încurcătura (pierderea scrisorii);
- evoluţia inversă (Caţavencu);
- quiproquo-ul (înlocuirea lui Caţavencu prin Dandanache);
- orice scenă în care apar efecte comice;