Neomodernismul (al doilea modernism) se referă la generaţia scriitorilor
şaizecişti. Liderul poetic al şaizeciştilor este Nichita Stănescu (1933-1983). Neomodernismul nu reprezintă o evoluţie a poeziei, ci o întârziere cu treizeci de ani faţă de experienţele Occidentului. În momentul apariţiei poeziei lui Nichita Stănescu, nicăieri în lume nu se mai scria poezie metaforică de tip modernist.

Caracteristici ale poeziei şaizeciste:
poeţii trebuie să se întoarcă la izvoarele modernităţii interbelice (Lucian Blaga, Ion Barbu, Tudor Arghezi);
cultivarea unui limbaj ambiguu;
se cultivă metafore subtile;
apar imagini insolite;
ironia;
reflecţia filosofică.

Către Galateea – 1965 – vol. Dreptul la timp

poezia valorifică un mit al Antichităţii (Galateea–Pygmalion se îndrăgosteşte de propria operă, o sculptură, Galateea, rugându-i pe zei s-o însufleţească).
Tema poeziei este iubirea creatoare (iubirea şi creaţia), legătura dintre artist şi creaţia sa. Astfel, poezia devine a artă poetică.
Eul liric subliniază, prin sugestie, ideea că nu cunoaşte doar atributele celei căreia i se adresează, ci şi ‘bătaia inimii pe care urmează s-o auzi’, ‘sfârşitul cuvântului a cărui primă silabă tocmai o spui’. Poetul foloseşte enumeraţii ample, pentru a-şi exprima sentimentul de iubire :’toate timpurile, toate mişcările, toate parfumurile...’. Personificarea ‘genunchiul pietrelor’ sugerează însufleţirea operei de artă.
Orizontul cunoaşterii e definit prin noţiuni abstracte, care sunt şi metafore: după-amiaza, după-orizontul, dincolo-de-marea. Astfel, poetul creează cuvinte noi.
Natura, universul sunt însufleţite. Copacii devin’umbre de lemn ale vinelor tale’, râurile devin ‘mişcătoare umbre ale sângelui tău’, iar pietrele rămân ‘umbre de piatră ale genunchiului meu’. Primele două metafore personificatoare exprimă vitalitatea sculpturii, iar ultima arată suferinţa, umilinţa, jertfa, rugăciunea (‘şi mă rog de tine, naşte-mă’). Natura apare ca însufleţită de operă şi nu invers, răsturnându-se conceptul tradiţional de mimesis: nu arta este o copie a lumii (o copie a copiei), ci lumea este o copie a artei. Adverbele de loc ‘departe’ şi ‘aproape’ sugerează limitele cunoaşterii de tip raţional, care nu poate să pătrundă în esenţa tainelor lumii. Poetul realizează că numai cu ajutorul raţiunii nu poate crea. Este nevoie de ceva mai mult, de cunoaşterea poetică.
‘De ce creaţia este implorată să dea naştere creatorului ?’ Este creată o ambiguitate. Creatorul şi creaţia se nasc şi se susţin reciproc. Creaţia este aceea care înveşniceşte numele autorului şi îl face să treacă dincolo de timp, iar artistul este cel care dă viaţă operei prin imaginaţia şi sensibilitatea sa.