Psalmii arghezieni
Autor - persoana reală care produce o operă.
Nu trebuie confundat autorul, persoana reală care semnează cartea, cu eul liric sau poetic.
În poezie, reflexul autorului este eul liric, voce delegată să exprime stări, sentimente
imaginate de autor.
Eul liric sau poetic - individualitate creatoare, care nu trebuie confundată cu
persoana reală, biografică a autorului (eul biografic, empiric sau pragmatic). Este o voce,
o mască, o ipostază a autorului
A scris 16 Psalmi, dintre care 9 sunt în Cuvinte potrivite(1927).
Eul liric are o legătură reală cu autorul deoarece crearea psalmilor a avut ca
surse de inspiraţie: cei 151 de psalmi din Psaltire; cei 4-5 ani de viaţă monahală de
la Cernica, timp în care lecturile religioase şi-au pus amprenta asupra lexicului
poetului. Eul liric reuşeşte să depăşească elementul biografic, deoarece în glasul
psalmistului ne identificăm şi noi, cititorii, adeseori oscilând între credinţă şi tăgadă.
Tema psalmilor o reprezintă condiţia umană raportată la condiţia divină.
Cele două motive centrale ale Psalmilor sunt: Divinitatea şi Psalmistul.
Ipostazele în care apare psalmistul:
- r ă zvrătit, tâlhar: “Tâlhar de ceruri îmi făcui solia/Să-ţi jefuiesc cu vulturii
tăria.”; ”Cercasem eu cu arcul meu/ Să te dobor pe Tine ,Dumnezeu.”
- O m p ă răsit de protecţia divină: “Copac pribeag uitat în câmpie/Cu fruct
amar şi cu frunziş ţepos şi aspru-n îndârjire.”
- Revoltat: “De când s-a întocmit Sfânta Scriptură,/Tu n-ai mai pus piciorun
bătătură.”
- Pelerin spiritual: «Mi-aleg poteca strâmtă ca să trec/Ducând în cârcă
muntele întreg.»
- P rotejat al Divinit ă ţii: «Şi să nu se ştie că mă dezmierdai/Şi că-n mine
însuţi Tu vei fi trăit.»
Psalmistul oscilează între evlavie şi revoltă, între credinţă şi tăgadă:
«Te caut mut, te-nchipui, te gândesc...» - credinţă
«Cercasem eu cu arcul eu/ Să te răstorn pe Tine, Dumnezeu» - tăgadă
[ Te dr ă muiesc în zgomot şi-n tăcere...]
Tema este căutarea absolutului. Poezia are structura unui monolog dialogat, adresat
Divinităţii, fiind formată din patru catrene.
Dumnezeu apare în ipostaza de şoim şi de vânat, pe care psalmistul îl caută «în
zgomot şi-n tăcere». Este prelucrat aici motivul vânătorii. Dilema interioară a
psalmistului este sugerată prin interogaţiile: «Să te ucid? Sau să-ngenunchi a cere?» El
ezită între dorinţa de a distruge orice mit sau formă de idealitate şi îngenuncherea în faţa
Stăpânului ceresc.
Strofa a doua descrie pendularea psalmistului între credinţă şi între tăgadă.
În ultima strofă, suferinţa poetului atinge paroxismul, psalmistul nedorindu-şi o încleştare
cu Dumnezeu din care să iasă biruitor, ci doar pentru a-l pipăi. Exasperarea sa atinge
apogeul în ultimul vers, când exclamă: «Vreau să te pipăi şi să urlu este.» Dorinţa celui
care caută este de a găsi ceva care să îi certifice clar existenţa Divinităţii.