Floare albastra
Titlul poeziei este alcatuit din doua sintagme-„floare”, reprezentand
efemeritatea, delicatetea si „albastra” sugerand infinitul cosmic, dar si aspiratia. Titlul
este si o metafora simbol, un motiv romantic care apare si in alte literaturi. In literatura
germana, in lirica lui Novalis, floarea albastra se metamorfozeaza in femeie luand chipul
iubitei si tulburand inima eroului. Motivul florii albastre apare si la Leopardi, iar la
Eminescu floarea albastra reprezinta vointa, dar si nostalgia nesfarsitului sau femeia
ideala. De asemenea, albastrul simbolizeaza infinitul, departarile marii si ale cerului, iar
floarea poate fi fiinta care pastreaza dorintele
Poezia este structurata pe doua planuri, intre care se stabilesc relatii de opozitie:
planul barbatului si planul femeii. Femeia este o copila naiva, dornica de a se realiza prin
iubire. Barbatul este un contemplativ, sedus de dulceata jocului inocent, dar incrancenat
sa atinga absolutul, preocupat intr-un ceas cand putea sa cunoasca fericirea- de altceva,
mai inalt si mai intelept, dupa cum reiese din ingaduinta sa fata de preaplinul pasional al
fetei: „Eu am ras, n-am zis nimica”.
Planul feminitatii(cuprins in strofele 1-3 si 5-12) are forma unui monolog, alcatuit
in prima parte dintr-un repros, si apoi, in partea urmatoare, dintr-o provocare inocenta,
care este un act de seductie. Reprosul este expresia intuitiei feminine, care simte in
diversitatea preocuparilor abstracte ale barbatului pericolul instrainarii. Cunfundarea lui
„in stele si in nori si-n ceruri nalte”, gandirea lui plina de imaginile”campiilor Asire”, ale
„intunecatei mari” si ale „invechitelor piramide” care „urca-n cer varful lor mare” o
determina sa-l avertizeze asupra capcanei in care ar putea sa cada, confundand caile
fericirii:”Nu cata in departare/ Fericirea ta, iubite!”.
Provocarea pe care o lanseaza(strofele 5-12) izvoraste dintr-o nevoie
demonstrativa, pare o lectie de initiere intr-un segment al existentei pe care barbatul il
minimalizeaza. De aceea, proiectul ei erotic este de o mare fascinatie, poarta in el toate
atuurile tentatiei: natura este paradisiaca, iubita este frumoasa si „nebuna”, adica
dispretuitoare de conventii, dragostea este neprefacuta si totala, muta si inocenta. Cadrul
natural este insa autohtonizat : e „gura raiului” din cantecul popular, cu luminisuri, cu
stanci gata sa se pravale in prapastie, cu izvoare care plang, cu trestii inalte si foi de mure,
cu soare si luna. Autohtonizat este si limajul copilei, care se alinta in spiritul oralitatii
taranesti:”de ce m-ai uitat incalte”, „voi cerca”, „mi-oi desface”, „cine treaba are”.
Planul barbatului, foarte redus(cuprins in strofele 3 si 13-14), are dublu rol,
fixeaza „povestea” in interiorul unei amintiri si confera poeziei caracterul de meditatie.
Senzatia de poveste evocata este data de prezenta in text a unui narator, marcat de
pronumele personal „eu”, si a unor scurte precizari, care delimiteaza planurile: „Astfel
zise mititica/ Dulce netezindu-mi parul” sau „Inc-o gura-si dispare.../Ca un stalp eu stam
in luna”, apoi in final „Si te-ai dus.../Si-a murit iubirea noastra.