Mişcare literară şi artistică aparută în Europa la sfârşitul secolului al XVIII-lea,
romantismul a sustinut manifestarea fanteziei creatoare şi exprimarea sentimentelor, a
originalităţii, spontaneităţii şi sincerităţii emoţionale. Altfel spus, romantismul a pledat
pentru explorarea universului interior al omului.
Considerat ultimul mare romantic european, Mihai Eminescu ilustrează în poemul
filozofic de factură romantică „Scrisoarea I” condiţia nefericită a omului de geniu –
tema proprie romantismului -, în ipostaza savantului şi în raport cu timpul, societatea în
general şi cu posteritatea, cuprinzând, totodata, în tablouri grandioase, geneza şi stingerea
universului.
“Scrisoarea I” se prezintă ca specie a genului liric sub forma poemului filozofic şi a
meditaţiei, amandouă fiind apreciate de romantici.
Primul tablou ilustrează cadrul nocturn reprezentat de lună ca astru tutelar, consacrat
motiv eminescian şi romantic:
„Luna varsa peste toate voluptoasa ei văpaie”;
„Lună, tu, stăpân-a-mării, pe a lumii boltă luneci
Şi gândirilor dând viaţă , suferinţele întuneci;”
Dintre motivele romantice apare şi motivul timpului filozofic bivalent: timpul
individual (măsurabil, curgător, ireversibil): „Doar ceasornicul urmează lunga timpului
carare” şi timpul universal (eternitatea): „Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreagă
scoate”.
Sub tutela lumii sunt prezentate imagini ale diferitelor categorii sociale văzute în
antiteză (procedeu artistic ocupând locul principal in structura poeziei romantice): ea
vede mai întai „un rege ce-mpânzeşte globu-n planuri pe un veac / Când la ziua cea de
maine abia cuget-un sărac”; unul este preocupat de aspectul sau fizic („cauta-n oglidă deşi
buclează al său păr”) în timp ce altul „căuta în lume şi în vreme adevăr”
Antitezele accentuează faptul că diferenţele între oameni nu elimină statutul de
muritor: “Fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi!”
Autorul aduce în continuare în prim plan „bătrânul dascăl”, face portretul savantului
simbolizând superioritatea omului de geniu, intreaga imagine fiind contstruită pe antiteze
între oamenii mediocri, preocupaţi de banalităţi şi bătrânul dascal , între condiţia precară
a acestuia şi preocupările lui :
“Uscativ aşa cum este, gârbovit şi de nimic
Universul fără margini e în degetul lui mic”
Romantismul are ca tema istoria, vazută în perspectiva largă, de la geneza cosmică
până la istoria diferitelor popoare. Dând frâu liber fanteziei creatoare, autorul îşi
imaginează în tabloul al III-lea o cosmogonie. Prin intermediul savantului pe care „îl
poartă gândul îndărăt cu mii de veacuri”, autorul vede haosul primordial , când „nu sascundea
nimica, deşi tot era ascuns”, când „în sine impacată stăpânea eterna pace”,
gândurile fiind generate de întrebări filozofice:
“Fu prapastie? genune?Fu noian întins de apă?
Cugetatorul îşi imaginează stingerea Universului, sub forma unei morti termice,
după care totul revine la “eterna pace”
Ironia romantică dobândeşte, adesea, accente satirice, dovada că tabloul al IV-lea se
constituie într-o satiră virulentă la adresa superficialităţii societăţii contemporane, prilej
pentru care Eminescu îşi exprimă dispreţul faţă de neputinţa acesteia de a avea idealuri,
de a se ridica deasupra intereselor meschine, mărunte, nesemnificative;

Înapoi la rezolvari