2007

"Scopul educatiei este acela de a
inlocui o minte goala cu una deschisa"
- Malcom
Acasa Subiecte
Proba Orala
Lb.Romana Engleza Franceza
Proba Scrisa
Proba A Proba C Proba D Proba E Proba F
Programa
Programe discipline
Rezolvari
Proba Orala
Lb.Romana Engleza Franceza
Proba Scrisa
Lb.Romana Matematica Geografia Romaniei Istoria Romanilor Economia Intreprinderi Economia Franceza Biologie
Suport
Romana
Limba Romana-utileIon Creanga -Basmul cult - Povestea lui Harap-AlbMihail Sadoveanu- Povestirea - Hanu AncuteiCostache Negruzzi- Nuvela istorica - Alexandru LapusneanulMircea Eliade - Nuvela fantastica - La TiganciMihai Eminescu-Nuvela fantastica - Sarmanul DionisIoan Slavici - Nuvela psihologica - Moara cu NorocIoan Slavici - Romanul traditional - MaraLiviu Rebreanu - Romanul obiectiv - IonCamil Petrescu - Romanul subiectiv - Ultima noapte de dragoste intaia..George Calinescu - Romanul realist - Enigma OtilieiMarin Preda - perioada postbelica - MorometiiI.L.Caragiale - Comedia - O scrisoare pierdutaCamil Petrescu - DramaVasile Alecsandri - pasoptismulMihai Eminescu - poezieGeorge Bacovia- simbolismVasile Voiculescu- traditionalismIon Pilat - traditionalismTudor Arghezi-modernismIon Barbu - modernismNichita Stanescu- neomodernism
Matematica Franceza Geografia Romaniei Istorie Marketing Economie
Calendar Articole Carti
Informatii
Sfaturi Practice
Evaluare Online
Geografie
Varianta 1 Varianta 2 Varianta 3 Varianta 4 Varianta 5 Varianta 6 Varianta 7 Varianta 8 Varianta 9 Varianta 10 Varianta 11 Varianta 12 Varianta 13 Varianta 14 Varianta 15 Varianta 16 Varianta 17 Varianta 18 Varianta 19 Varianta 20 Varianta 21 Varianta 22
Contact  

Reclama


Articole

Recomandari

Rezolvari variante2007 Limba Romana - Subiectul III - eseu Ptint   Scade Mareste
Varianta 18, 56: Particularităţile/aspectele prozei fantastice


Introducere :


Prozator interbelic şi contemporan, personalitate enciclopedică a culturii române şi universale, cunoscut ca cel mai mare istoric al religiilor prin Tratatul de istorie a religiilor, Mircea Eliade este şi autorul unor proze fantastice dintre care amintim nuvelele In curte la Dionis, Pe strada Mântuleasa, Un om mare sau romanul Noaptea de Sânziene.

“La ţiganci” se incadrează in categoria nuvelelor deoarece are dimensiuni medii şi un numar relativ mic de personaje, un singur fir narativ (călătoria spre moarte a lui G.), accentul punându-se pe complexitatea aventurii personajului.


Evidenţierea unor teorii asupra fantasticului :


Conform studiilor teoretice (Roger Caillois), un text este fantastic dacă firul epic este la un moment dat întrerupt de imixtiunea ruscă a unui eveniment aparent inexplicabil pe cale logică, astfel încât ordinea firească a realului suportă un dezechilibru. Aducând in discuţie şi eseul Introducere în literatura fantastică de Tzvetan Todorov, putem adăuga faptul că în acest moment, definind fantascticul nu numai la nivelul firului epic, ci şi la nivelul cititorului, lectorul intră într-o stare de ezitare între a crede şi a nu crede cele relatate. Ieşirea din această stare dilematică se poate face în două moduri, astfel încât putem distinge două tipuri de texte : pe de o parte, cele care se încadrează în categoria fantasticului straniu, cum ar fi şi La ţigănci, deoarece pentru aventura lui Gavrilescu se paote găsi la rigoare o explicaţie raţionala, respectiv moartea cauzată de căldura excesiva ; pe de altă parte, textele care ilustrează categoria fabulosului, a miraculosului tip basm, în care cititorul accptă convenţia ficţiunii, respectiv înţelege că toate evenimentele relatate sunt produse ale imaginaţiei.


Argumentele care justifică apartenenţa textului la genul fantasticsunt următoarele :


La nivel tematic, nuvela trebuie citită ca o alegorie a trecerii în moarte a personajului principal, deci aduce în prim-plan tema migraţiei sufletului; se ştie, de altfel, că literatura fantastică a apărut ca urmare a atracţiei omului către un dincolo de condiţia umană

La nivel compoziţinal, realizând o segmentare a textului în fragmente, constatăm alternarea planului real cu cel ireal, specifică literaturii fantastice. Sorin Alexandrescu propune o structurare a operei în 4 părţi şi 8 episoade: prima parte este reprezentată de călătoria personajului cu tramvaiul şi reprezintă planul real (un episod), partea a doua este constituită de intrarea lui Gavrilescu la ţiganci, respectiv într-un plan ireal (trei episoade: discuţia cu bătrâna, hora fetelor, rătăcirea labirintică), revenirea în planul real şi a doua călătorie cu tramvaiul (3 episoade: vizita la locuinţa Otiliei discuţia din tramvai despre expirarea biletelor şi a bancnotelor, vizita la propria locuinţă, întâlnirea /plecarea cu birjarul spre ţigănci), revenirea la ţigănci, într-un plan ireal (un episod). Această alternare a planului real cu cel ireal reflectă nu numai o trăsătură structurală a textelor de litertură fantastică, ci şi un concept specific eliadesc: coincidenţia oppositorum, care se defineşte ca fiind posibilitatea coexistenţei a două universuri paralele, care, în ciuda opoziţiei dintre ele, nu se exclud reciproc.

La nivelul discursului, nuvela ilustrează o tehnică a epicului dublu, deoarece sunt inserate în text detalii aparent lipsite de importanţă la prima vedere, dar care la o a doua lectură evidenţiază semnificaţiile aventurii existenţiale a protagonistului. De exemplu, incipitul nuvelei propune descrierea cadrului verosimil, Bucureştiul interbelic, surprins în detalii realiste: sunt prezentaţi indicii spaţio-temporali, dar Bucureştiul interbelic este văzut ca o “geografie mitică” (E. Simion), fără nicio legătură cu zgomotosul mic Paris din romanele citadine interbelice. Spaţiu al aventurilor de cunoaştere, Bucureştiul este loc al întâmplărilor într-o zi excesiv de călduroasă, care va decalnşa rătăcirea lui Gavrilescu. Discuţia din tramvai are de asemenea o importanţă desebită: Gavrilescu aminteşte de istoria colonelului Lawrence, « săgetat de căldură în Arabia în moalele capului », detaliu cu rol anticipativ, care dă întreaga cheie a textului. Îndreptându-se cu tramvaiul spre grădina ţigăncilor, călătorii discută despre acest spaţiu–tabu spre care « nu e bine să te grăbeşti », cum spune unul dintre pasageri, unde este multă umbră şi răcoare, ca în orice tărâm de dincolo şi unde ceasurile stau, aşa cum vom afla în partea a două a nuvelei. Coborât din tramvai la umbra nucilor (simbol al morţii) pentru a lua tramvaiul în sens invers căci îşi uitase partiturile la Otilia, Gavrilescu nu se poate mobiliza căci asupra sa acţionează stimuli care îi atenuează simţurille, având un efect narcotic : zgomotul metalic al tramvaiului, mirosul de asfalt încins, căldura excesivă. Astfel, năuceala lui Gavrilescu trebuie înţeleasă ca o anulare a memoriei ce caracterizează individul, ca o îndepărtare de planul real, căci un alt tip de memorie, cea afectivă, începe să funcţioneze din momentul în care personajul rosteşte replici în germană (« Prea târziu ! »). Aarşiţa poate simboliza afectarea fiinţei umane care nu are decât două posibilităţi: să supravieţuiască sau să moară. În plan ireal, Gavrilescu este supus tot la o probă iniţiatică despre viaţă şi moarte.

Finalul nu este nici el întâmplător, fiind tipic nuvelei fantastice, adică dechis, liber oricărei interpretări. Se sugerează ca explicaţie a evenimentelor, trecerea în vis: „Toţi visăm...aşa începe, ca-ntr-un vis” Lumea ca vis, temă universală, este frecventă în literatura lui Mircea Eliade şi poare reprezenta o altă explicaţie a relaţiei dintre sacru şi profan.

Timpul şi spaţiul sunt reprezentate ambivalent în nuvela fantastică: pe de o parte, ele au atributele lumii fireşti, pe de altă parte au atribute fantastice, ireale. Prima menţionare a cuvântului timp are loc în discuţia din tramvai dintre călători, când aceştia amplasează momentul venirii ţigăncilor într-un timp nedeterminat, mitic: „au venit de mult”. Gavrilescu semnalează timpul real, obişnuit, afirmând că e ora trei şi jumătate (el are deci o percepţie comună asupra timpului). Intrarea la ţigănci echivalează cu pierderea noţiunii de timp, cu o altă curgere temporală: „avem timp, nu e nici trei, zise bătrâna. Ceasul iar a stat”. Cuvintele bătrânei sugerează că în locul acesta, timpul exterior este împletit în jurul unei clipe excepţionale (ora trei). Amănuntul nu este întâmplător, pentru că trei este cifra magică, tipică literaturii fantastice: Gavrilescu călătoreşte cu tramvaiul de trei ori pe săptămână, intrarea la ţigănci valorează cât trei lecţii de pian, ţigăncile sunt trei. Timpul trece acum printr-un fenomen de îngheţare, iar ceasul care s-a oprit sugerează această încremenire temporală. Întoarcerea în planul real nu se afce în decurs de câteva ore, cum crede Gavrilescu, ci după doisprezece ani (durata unui an cosmic).

Gavrilescu parcurge o transgresare a timpului, adică o traversare a barierelor temporale, prin care se produce un salt în viitor, dar un viitor care-şi schimbă coordonatele. Timpul este diferit în final, când pleacă de la ţigănci, oamenii sunt alţii, lumea trece prin faţa lui şi singurul reper valabil în noul univers este, paradoxal, spaţiul ţigăncilor, unde se reîntoarce. Gavrilescu nu înţelege esenţialul: timpul trecuse, se făcuse târziu, exact cum spuseseră ţigăncile. Plecarea cu Hildegard în ireal reprezintă absenţa timpului.

Spaţiul este şi el la început unul obişnuit, comun, cu repere credibile (Bucureşti, tramvaiul, grădina). Grădina ţigăncilor este definită încă de la început ca un spaţiu tabu, misterios, este un loc magic, o poartă a irealului, situat într-o spărtură în real, la limita dintre căldura toridă a amiezii şi răcoarea inexplicabilă a grădinii. Bordeiul prin care se face intrarea la ţigănci, spaţiu arhaic, este păzit de o bătrână, ce joacă rolul unui adevărat Cerber. Camera în care Gavrilescu le întâlneşte pe ţigănci este un exemplu de spaţiu transgresat, în care dimensiunile sunt înşelătoare, fără contur. Rătăcirea lui Gavrilescu pare a fi o rătăcire într-un labirint, după ultima ratare. De fapt, el se roteşte în jurul porţilor irealului, care se închid acum pentru el, pentru că a fost incapabil să ghicească. Personajul pare a fi prins într-un giulgiu ritual, simbol al morţii. Spaţiul în care se întoarce după 12 ani este ca şi timpul, diferit, fiindurmat de intrarea definitivă în ireal, marcat de absenţa oricărui spaţiu.

La nivelul personajelor, regăsim în text particularităţi individualizatoare ale nuvelei fantastice : odata intrat la ţigănci, Gavrilescu se poate spune că descinde în Infern, ţigăncile reprezentând tipul femeii malefice; astfel, nuvela prezintă pactul personajului principal cu diavolul.

De asemenea, nuvela evidenţiaza teoria camuflării sacrului în profan (discutată de Eliade în eseul “Sacrul şi profanul”): faţă de alte personaje ale textelor fantastice eliadeşti, care înţeleg semnificaţiile aventurilor ontologice prin care trec (Secretul doctorului Honigberger sau Nopţi la Serampore), Gavrilescu face parte din categoria neiniţiaţilor, a celor îndepărtaţi de condiţia de homo religiosus ; trăsătura lui dominantă in text fiind opacitatea la semnele sacrului (rătăcirea labirintică, expirarea biletelor si a bancnotelor, mutarea Otiliei si a Elsei sunt semne ale sacrului pe care nu le percepe), Gavrilescu se încadrează in categoria personajelor mediocre/neiniţiate.

Universul populat cu obiecte şi fiinţe stranii este de asemenea o trăsătură a nuvelei fantastice: o scenă ilustrativă în acest sens este rătăcirea labirintică a lui Gavrilescu din cea de-a doua parte a nuvelei, când personajul nu mai recunoaşte contururile obiectelor, îşi simte trupul dezvelit de haine şi are senzaţia sufocării într-o draperie ca într-un giulgiu. Fiinţe stranii in acest text ar ptuea fi ţigăncile şi birjarul. Critica literară a stabilit posibile asocieri mitologice între personajele nuvelei şi personajele din mitologia greco-romană: bătrâna de la intrarea în grădina ţigăncilor poate fi considerată Cerberul care păzeşte poarta Infernului, cele trei fete pot fi considerate zeiţe ale destinului (Moire sau Parcae) sau Ielele din mitologia românească, despre care se spune că dacă le vezi, mori, birjarul este asociat cu luntraşul Charon, care trece sufletele morţilor peste apele Styxului, ce separă cele două lumi. Nu în ultimul rând, despre intrarea lui Gavrilescu în grădina ţigancilor s-a vorbit şi în asociere cu coborârea lui Orfeu in Infern în căutarea lui Euridice, căci şi Gavrilescu este tot artist, iar întâlnirea cu Hildegard va avea loc dincolo de moarte. In text se întâlnesc cifre simbolice: 3 (300 lei, 3 lecţii de pian, 3 ore petrecute la ţigănci, ora trei la care intrp Gavrilescu în grădina lor, 3 fete) şi 7 (uşa la care aşteaptă Hildegard, şapte semnificânde cele şapte trepte ale desăvârşirii urcate în vederea purificării spiritului), după cum şi vârsta lui gavrilescu este reprezentată ărintr-un număr simbolic: exprimă răgazul de care ae nevoie sufletul mortului pentr a se aşeza definitiv în noul lăcaş. Esenţiala însa în această nuvela, ca de altfel în toate textele fantastice, rămâne atmosfera.

Încheiere: Scrisă la Paris, în 1959 şi publicată 10 ani mai târziu în ţară, în volumul omonim, La ţigănci reprezintă limita iniţială a unei noi etape eliadeşti: etapa fantasticului inspirat de nuvelele filozofico-fantastice ale lui Eminescu („Sărmnul Dionis”). Mircea Eliade inovează în ceea ce priveşte fantasticul, adăugându-i elemente precum mitul, relaţia sacru-profan, hierofania (revelarea sacrului în profan), ieşirea din timp şi spaţiu, moartea ca iniţiere.