Povestea lui Harap Alb, de Ion Creanga
Mărci ale prezenţei naratorului:
- prezenţa formulelor specifice:
a. Formulele iniţiale au rolul de a introduce cititorul în lumea basmului. Creangă renunţă la tradiţionalul „a fost odată ca niciodată”, folosind un enunţ ca „Amu cică a fost odată”, după care se străduieşte să ne explice de ce rudele nu se cunoşteau între ele (Craiul şi Verde Împărat). Formula iniţială are rolul de a introduce cititorul în lumea basmului, în lumea ficţiunii, unde totul este posibil şi nu ne mai mirăm de nimic. Cuvântul „cică”, sugerează ideea că povestitorul n-a fost martor la evenimente şi aruncă asupra lor o umbră de îndoială.
b. Formulele mediane sunt menite să întreţină atenţia cititorului. „Dumnezeu să ne ţie, că cuvântul din poveste, înainte mult mai este.”
c. Formulele finale au rolul de a scoate ascultătorul/cititorul din lumea ficţiunii şi de a-l duce în lumea reală în care binele nu mai învinge întotdeauna, pentru că aici se joacă alte reguli: „Şi a ţinut veselia ani întregi, şi acum mai ţine încă; cine se duce acolo bea şi mănâncă. Iar pe la noi, cine are bani, bea şi mănâncă, iar cine nu, se uită şi rabdă.” Formula are un umor amar şi ascunde o obsesie ancestrală (din vechime, străveche): procurarea hranei. În lumea poveştilor, fericirea e asimilată şi cu belşugul gastronomic, dar cititorul trebuie să se trezească la realitatea în care banul e stăpânul absolut.
Stilul este sentenţios; naratorul bazat pe înţelepciunea populară dă sentinţe, maxime: «Lumea asta e pe dos, toate merg cu capu-n jos...»
«La unul fără suflet, trebuie unul fără de lege.»
«Cine poate oase roade, cine nu, nici carne moale.»
Surpriza cea mai mare o aduce finalul; naratorul se detaşează de povestea lui (“Ce-mi pasă mie?”) şi se consideră responsabil numai cu discursul; evenimentele s-au întâmplat oricum fără el, de aceea consideră că singura lui obligaţie e să spună povestea, invitându-i pe cititori să-şi facă şi ei datoria lor („şi vă rog să ascultaţi”).
Registrul stilistic folosit în basm este cel popular. Limba folosită de autor reprezintă chintesenţa vorbirii noastre populare din aceeaşi epocă.
Apar fonetisme moldoveneşti: aista, aiasta, hălăgie pt. gălăgie.
Trăsătura cea mai caracteristică a scriitorului popular este oralitatea; tot ce spune el poartă pecetea stilului vorbit.
Caracteristici ale stilului oral:
- dativul etic: ...şi mi ţi-l înşfăcă;
- expresii onomatopeice: măi, zbîrr;
- imprecaţii (înjurături);
- proverbe şi zicători;
- adresarea directă către cititor;
- fraze ritmate: « Acesta-i vestitul Ochilă, frate cu Orbilă, din sat de la Chitilă. »; „De-ar şti omul ce-ar păţi,/ Dinainte s-ar păzi.”
- expresii narative tipice: şi odată, şi atunci, în sfârşit, şi apoi, după aceea.
- Întrebări şi exclamări: „înţeles-aţi?”, „Ptiu, drace!”.