2007

"Scopul educatiei este acela de a
inlocui o minte goala cu una deschisa"
- Malcom
Acasa Subiecte
Proba Orala
Lb.Romana Engleza Franceza
Proba Scrisa
Proba A Proba C Proba D Proba E Proba F
Programa
Programe discipline
Rezolvari
Proba Orala
Lb.Romana Engleza Franceza
Proba Scrisa
Lb.Romana Matematica Geografia Romaniei Istoria Romanilor Economia Intreprinderi Economia Franceza Biologie
Suport
Romana
Limba Romana-utileIon Creanga -Basmul cult - Povestea lui Harap-AlbMihail Sadoveanu- Povestirea - Hanu AncuteiCostache Negruzzi- Nuvela istorica - Alexandru LapusneanulMircea Eliade - Nuvela fantastica - La TiganciMihai Eminescu-Nuvela fantastica - Sarmanul DionisIoan Slavici - Nuvela psihologica - Moara cu NorocIoan Slavici - Romanul traditional - MaraLiviu Rebreanu - Romanul obiectiv - IonCamil Petrescu - Romanul subiectiv - Ultima noapte de dragoste intaia..George Calinescu - Romanul realist - Enigma OtilieiMarin Preda - perioada postbelica - MorometiiI.L.Caragiale - Comedia - O scrisoare pierdutaCamil Petrescu - DramaVasile Alecsandri - pasoptismulMihai Eminescu - poezieGeorge Bacovia- simbolismVasile Voiculescu- traditionalismIon Pilat - traditionalismTudor Arghezi-modernismIon Barbu - modernismNichita Stanescu- neomodernism
Matematica Franceza Geografia Romaniei Istorie Marketing Economie
Calendar Articole Carti
Informatii
Sfaturi Practice
Evaluare Online
Geografie
Varianta 1 Varianta 2 Varianta 3 Varianta 4 Varianta 5 Varianta 6 Varianta 7 Varianta 8 Varianta 9 Varianta 10 Varianta 11 Varianta 12 Varianta 13 Varianta 14 Varianta 15 Varianta 16 Varianta 17 Varianta 18 Varianta 19 Varianta 20 Varianta 21 Varianta 22
Contact  

Reclama


Articole

Recomandari

Rezolvari variante2007 Limba Romana - Subiectul III - eseu Ptint   Scade Mareste
Varianta 52, 86: ION LUCA CARAGIALE -limbaj - trasaturi ale comediei

COMEDIA

Varianta 52, 86: ION LUCA CARAGIALE – O SCRISOARE PIERDUTĂ

Evidenţierea trăsăturilor unei comedii studiate

Prezentarea structurii textului dramatic, a limbajului dramatic şi a expresivităţii textului dramatic


Citatul criticului Adrian Marino surprinde, într-adevăr elementele definitorii ale textului dramatic, în particular ale comediei, prin tipizarea, esenţializarea personajelor acestei opere literare, ceea ce determină valoarea ei mereu actulă.

Ion Luca Caragiale, unul dintre cei patru mari clasici ai literaturii române, autor al volumului “Momente şi  schiţe”, precum şi al numeroaselor nuvele,  fie că sunt fantastice (“La hanul lui Manjoală”), psihologice (“Kir Ianulea”, “O faclie de Paşte”) sau realiste  (“Două loturi”), rămâne formatorul opiniei dramatice.

Comediile sale (“O scrisoare pierdută”, “Conu Leonida faţă cu reacţiunea”, “D’ale carnavalului”, “O noapte furtunoasă”), înlătură prejudecata conform căreia comedia era un gen literar facil, destinat divertismentului naiv. Prima dintre acestea reprezintă capodopera dramaturgului, reunind toate trăsăturile esenţiale ale acestei specii literare: prezentarea unor personaje schematizate, inferioare din punct de vedere moral, intelectual, social, rolul de amuzament prin diferite forme ale comicului, finalul fericit.

Un prim argument care justifică observaţiile criticului Adran Marino, de la care porneşte acest demers, vizând actualitatea operei este tema acesteia. Fiind o comedie de moravuri, opera are ca temă prezentarea vieţii politice a capitalei unui judeţ de munte, în preajma alegerilor. De asemenea, ea poate fi considerată şi o comedie de caractere prin multitudinea tipurilor umane ilustrate, o comedie politică prin surprinderea reacţiilor personajelor aflate în situaţii-limită, sau o comedie sentimentală din perspectiva cuplului Zoe-Tipătescu. Titlul sugereaza pe de o parte intriga textului : pierderea unei scrisori compromitatoare pentru inalta societate dintr-un oras de munte ; pe de alta parte prin articolul nehotarat din titlu se exprima faptul ca santajul politic prin instrumente precum documentele intime este un morav des intalnit in epoca, scrisoarea pierduta de Zoe fiind doar una dintre multele de acest tip ratacite atunci.

În al doilea rând, textul este structurat în 4 acte, delimitate în scene, iar elementele spaţio – temporale corespund acestui tip de text, prin limitare şi precizare exactă: primele două acte au ca fundal salonul lui Tipatescu, actul 3 surprinde decorul primariei, iar actul 4 - gradina lui Trahanache. Textul este scris pentru a fi pus in scena, in acest sens evenimentele evoluând direct in fata spectatorilor sau fiind relatate de personaje in secvente narative . De pildă,  în primul act, secvenţa numărării steagurilor este evidenţiată prin relatarea lui Tipătescu despre plimbarea făcută cu Zoe în oraş. Singurele interventii in text ale autorului sunt didascaliile, indicatiile scenice prin care sunt prezentate detaliile de decor, vestimentatia personajelor, mimica, gestica si miscarea lor scenica: „Trahanache: (oprindu-se şi privind la Tipătescu, care se plimbă cu pumnii încleştaţi, cu mirare şi ciudă)”.

Un alt element care pune în evidenţă expresivitatea textului dramatic este conflictul,  ce consta in confruntarea dintre doua sau mai multe personaje care au interese sau mentalitati diferite asupra unei realitati. Piesa aşează în prim-plan doua conflicte. Primul,  principal, opune cele 2 partide politice care isi disputa postul de deputat (partidul aflat la la putere, alcătuit din Tipatescu, Trahanache, Farfuridi si Branzovenescu şi partidul din opozitie, reprezentat de Catavencu, Ionescu, Popescu.) Conflictul secundar se produce in sanul partidului aflat la putereşi este generat de temerile de tradare din partea prefectului ale lui Farfuridi si Branzovenescu. Meritele lui Caragiale in constructia conflictului si a subiectului dramatic sunt acelea că a acordat roluri importante unor personaje secundare (Agamemnon Dandanache - elementul-surpriza si Cetateanul turmentat - elementul hazardului) şi că a eliminat finalul previzibil si schematic, rezolvand conflictul in mod neasteptat, printr-o solutie de compromis (sosirea lui Agamiţă Dandanache).

De asemenea, personajele au rol esenţial , pentru că prin ele sunt evocate acele tipuri şi moravuri contemporane, despre care vorbea Adrian Marino în studiul despre comedie din « Dicţionar de idei literare ». Ele au trăsături standardizate, fiind reduse la scheme morale, abstracte, cu funcţie comică. Prin faptul că nu evoluează, la nivel psihologic, că sunt dominate de o trăsătură de caracter, că nu-şi modifică statutul, ele ar putea fi considerate personaje plate, conform delimitării lui E. Forster. Personajele comediei ilustrează aşadar, tipuri umane, inventariate de criticul Pompiliu Constantinescu în „Comediile lui Caragiale”: Zoe–adulterina cochetă, Trahanache-încornoratul ticait, Catavencu-demagogul, Pristanda-functionarul slugarnic, Dandanache-decrepitul, Farfuridi şi Brânzovenescu-prostul fudul, Tipătescu-amorezul donjuan. Toţi aceştia ilustrează, în plus şi tipul politicianului corupt, demagog. Totuşi, meritul lui Caragiale este că personajele sale au complexitate psihologică, se individualizează prin atitudine, nume, limbaj. Astfel, Zoe este femeia cocheta, dar si voluntara, Trahanache reprezintă ticăitul înşelat, însă toate faptele sale dezvăluie resursele abilităţii lui, spiritul său diplomatic, subordonat uni singur scop : menţinerea unui anumit statut social şi politic.

Aceste personaje sunt prezentate cu ajutorul mijloacelor tradiţionale de caracterizare (directă şi indirectă), dar şi prin folosirea resurselor comicului, categorie estetica ce rezulta din contrastul dintre aparenta si esenta, dintre ceea ce cred personajele despre sine si ceea ce sunt in realitate. Comicul de caracter este cel mai important în piesă, fiind evidenţiat prin caracteristicile definitorii ale fiecărui tip de personaj. De asemenea, comicul de moravuri reiese din satirizarea unor defecte ale societatii : adulterul, minciuna, demagogia, coruptia, santajul, tradarea in prietenie. Comicul de situaţie este mai puţin folosit de Caragiale şi apare  prin crearea unor circumstante ridicole care evidentiaza decaderea morala sau intelectuala a personajelor : triunghiul conjugal, cuplul Farfuridi –Brânzovenescu,  intrarile si iesirile Cetăţeanului Turmentat, evolutia inversa si motivul pacalitorului pacalit (Catavencu), echivocul(Trahanache). Resurse expresive generează şi comicul de nume, care nu sunt alese întâmplător, ci ilustreaza  o trasatura dominanta a personajelor. De pildă, Pristanda este numele unui joc moldovenesc în care se bate pasul la stânga si la dreapta, în funcţie de indicaţiile unui conducător de joc, ceea ce sugereaza cameleonismul si sluganicia personajului. Trahanache, derivat de la substantivul trahana-coca moale, sugereaza caracterul usor manipulabil al prezidentului. Farfuridi şi Brânzovenescu inspiră râsul prin numele cu rezonanţe culinare, iar Caţavencu, derivat de la caţă, trădează o persoană care vorbeşte mult şi repede. Comicul de intentie trădează atitudinea satirica a autorului. De pildă, în « lista cu persoane » de la inceputul textului, Zoe este prezentata ca sotia celui de sus – modalitate de satirizare a abuzului de putere al personajului feminin.

Comicul de limbaj este un prilej pentru autor de a satiriza incultura personajelor sale, care deformează neologismele (famelie, bampir), confundă sensul unor cuvinte-etimologia populara (renumeratie, honeste bibere), construiesc enunţuri lipsite de sens (intr-o sotietate fara printipuri, care va sa zica ca nu le are), pline de clişee, truisme (un popor care nu merge inainte stă pe loc), cu contradicţii in termeni ( lupte seculare care au durat vreo 30 de ani). Farfuridi este un personaj în cazul căruia limbajul este definitoriu pentru ilustrarea tipului prostului solemn, el fiind conceput ca o sumă de automatisme. Astfel, ocupaţiile cotidiene sunt riguros cronometrate, dând impresia stabilităţii, dacă n-ar apărea paradoxul : Am, n-am clienţi acasă, la unsprezece trecute fix, mă-ntorc din târg.  În discursul electoral, deprinderea de a invoca date şi nume ale trecutului, moştenită de la paşoptişti, îi adaugă o trăsătură de epigonism caricatural, iar respectarea strictă a uzanţelor limbajului oratoric determină anticiparea succesiunii elementelor de către auditoriu: eu gândesc că nu ar fi rău să sărim la 48..., mai bine la 64...  Convingerea gravă a personajului că participă la evenimente istorice determină o funcţionare mecanică a limbajului său, care îi sugerează reducţia intelectuală. Lipsa de logică din fraza „Industria română e admirabilă, e sublimă, putem zice, dar lipseşte cu desăvârşire”, este completată de contradicţiile în termeni, de tautologii: ”când zicem 64, zicem plebicist, când zicem plebicist, zicem 64” şi contrucţii pleonastice: „un popor care nu merge înainte, stă pe loc”. Un alt personaj la care limbajul devine o sursă a expresivităţii este Pristanda. Caracterul pur mecanic al replicilor sale aprobative este evidenţiat încă de la început, personajul fiind incapabil de a fi convingător: „caraghioz! ...Curat caraghioz!...bampir! Curat bampir!...Să iertaţi, coane Fănică, că-ntreb: bampir...ce-i aia bampir!”. Prin urmare, deşi acceptă fără rezerve concluzia şefului, el nu cunoşte sensul acesteia. Prin analogie, exclamaţia „Curat plastograf!” se produce într-un moment, când, întors în scenă după o lungă absenţă, Pristanda nici nu ştie despre ce era vorba. El foloseşte frecvent termeni populari, regionalisme („scoţ, văz, auz”), pe care le îmbină cu forme ale limbajului vremii, franţuzisme, de pildă: ( „pardon”, „onorabilul”). Utilizează, de asemenea, forme care îl caracterizează pe el şi categoria din care face parte, cum ar fi diminutivul modestiei, „minuţel”, care nu exprimă atât durata scurtă a momentului, cât mai ales mica libertate pe care, trebuie să recunoască, şi-a îngăduit-o. Sintagma „ce-mi dă prin gând, ideea...?” şi clişeul „coane Fănică” trădează vorbirea tipică a funcţionarului servil şi umil, semidoct, neinstruit. De altfel, majoritatea personajelor comediei au ticuri verbale, ceea ce sugerează limitarea acestora. Formula lui Trahanache „Aveţi puţintică răbdare” fixează omul cu moderaţia vârstei, cu liniştea şi înţelepciunea lui sumară, iar ticul lui Farfuridi „Daţi-mi voie!” exprimă nevoia permanentă de a i se acorda atenţie. De asemenea, clişeul lui Pristanda „curat!” sau al Cetăţeanului Turmentat „eu cu cine votez?” sugerează  gândirea mecanică, repetitivă, plată a acestora.

În plus, ca elemente de construcţie a textului dramatic, principalul mod de expunere este dialogul, prin care personajele îşi dezvăluie intenţiile, opiniile, dar monologul (în discursurile electorale) şi aparte-ul (intervenţiile lui Pristanda) completează funcţiile acestuia, realizându-se astfel, atât caracterizarea personajelor, cât şi prezentarea evoluţiei acţiunii.

Prin urmare, O scrisoare pierdută reprezintă o operă complexă, o frântură din complexitatea vieţii sociale şi politice din marea fresca a societăţii urbane româneşti din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, care-şi păstrează actualitatea tocmai prin evocarea unor tipuri şi moravuri mereu contemporane.