2007

"Scopul educatiei este acela de a
inlocui o minte goala cu una deschisa"
- Malcom
Acasa Subiecte
Proba Orala
Lb.Romana Engleza Franceza
Proba Scrisa
Proba A Proba C Proba D Proba E Proba F
Programa
Programe discipline
Rezolvari
Proba Orala
Lb.Romana Engleza Franceza
Proba Scrisa
Lb.Romana Matematica Geografia Romaniei Istoria Romanilor Economia Intreprinderi Economia Franceza Biologie
Suport
Romana
Limba Romana-utileIon Creanga -Basmul cult - Povestea lui Harap-AlbMihail Sadoveanu- Povestirea - Hanu AncuteiCostache Negruzzi- Nuvela istorica - Alexandru LapusneanulMircea Eliade - Nuvela fantastica - La TiganciMihai Eminescu-Nuvela fantastica - Sarmanul DionisIoan Slavici - Nuvela psihologica - Moara cu NorocIoan Slavici - Romanul traditional - MaraLiviu Rebreanu - Romanul obiectiv - IonCamil Petrescu - Romanul subiectiv - Ultima noapte de dragoste intaia..George Calinescu - Romanul realist - Enigma OtilieiMarin Preda - perioada postbelica - MorometiiI.L.Caragiale - Comedia - O scrisoare pierdutaCamil Petrescu - DramaVasile Alecsandri - pasoptismulMihai Eminescu - poezieGeorge Bacovia- simbolismVasile Voiculescu- traditionalismIon Pilat - traditionalismTudor Arghezi-modernismIon Barbu - modernismNichita Stanescu- neomodernism
Matematica Franceza Geografia Romaniei Istorie Marketing Economie
Calendar Articole Carti
Informatii
Sfaturi Practice
Evaluare Online
Geografie
Varianta 1 Varianta 2 Varianta 3 Varianta 4 Varianta 5 Varianta 6 Varianta 7 Varianta 8 Varianta 9 Varianta 10 Varianta 11 Varianta 12 Varianta 13 Varianta 14 Varianta 15 Varianta 16 Varianta 17 Varianta 18 Varianta 19 Varianta 20 Varianta 21 Varianta 22
Contact  

Reclama


Articole

Recomandari

Rezolvari variante2007 Limba Romana - Subiectul III - eseu Ptint   Scade Mareste
Variantele 95, 97 particularitatile romantismului

Variantele 95, 97: Prezentarea particularităţilor romantismului în două poezii studiate/ Paralelă între două poezii romantice studiate:

Floare albastră şi Luceafărul

de Mihai Eminescu


 


Romantismul este o mişcare literară apărută în Anglia la începutul secolului al XIX-lea, de unde se răspândeşte mai întâi în Franţa şi în Germania, apoi în toată Europa. Această mişcare apare ca o reacţie la stricteţea regulilor clasice, ffind prima foemă de modernism în cultura universală. Curentul are următoarele trăsături principale: expansiunea eului, cultul individualismului, redescoperirea folclorului şi a istoriei naţionale, cultivarea stărilor onirice, interesul pentru mituri şi simboluri, crearea de lumi fantastice, contemplarea trecutului şi a figurilor istorice, triumful sentimentalismului asupra raţiunii, al imaginaţiei asupra logicii şi judecăţii, spirit dinamic, tensiune, deschidere (versus echilibrul şi cultul formelor închise din clasicism), viziunea globală asupra universului (totalitatea, nu detaliul, sinteza, nu analiza), interesul pentru particular, individual, original (nu tipicul/caracterul), cultivarea melancoliei, a unei stări oximoronice în care durerea se asociază cu plăcerea, pesimismul cu speranţa.

Romanismul eminescian reprezintă un moment esenţial în evoluţia poeziei şi a literaturii române.  Elementele definitorii pentru estetica acestui current se regăsesc în opera poetului atât la nivelul conţinutului, cât şi la nivelul compoziţional prin preferinţa pentru anumite figuri de condtrucţie sau de gândire, dintre care cel mai des întâlnită este antiteza.


            Trăsături ale romantismului în cele două opere, teme şi motive:


Floare albastră şi Lucefărul reprezintă două dintre poeziile romantice eminesciene ce ilustrează tema iubirii în semnificaţiile ei cele mai profunde, fiind corelată cu o altă supratemă eminesciană, respectiv cea a condiţiei omului de geniu. Prima dintre cele două poezii citate prezintă ipostaza iubirii terestre, între un eu masculin ce întruchipează geniul prin aspiraţia sa de a cuprinde, spiritual, universal, şi o feminitate ce se defineşte prin idelaul dionisiac, hedonist, de tip carpe diem. Capodoperă a liricii eminesciene, Luceafărul este o algorie a condiţiei omului de geniu, văzut inclusive în raporturile sale cu dragostea, aşadar poemul prezintă tema iubirii în două ipostaze, pe de o parte cea dintre două entităţi ce aparţin unor lumi incompatibile, fata de împărat şi Luceafăr în primul tablou, pe de altă parte iubirea pământeană, lecţia de iubire dionisiacă a lui Cătălin către un corespondent din ordinea umană, Cătălina.

Ca specie, Floare albastră este o eglogă, o idilă cu dialog plasată într-un cadru rustic, iar Luceafărul este un poem epic alegoric, sinteză a mai multor specii dintre care amintim pastelul cosmic (zborul uranic al lui Hyperion), pastelul terestru (tabloul erotic din final) sau  meditaţia cu caracter filozofic (replica Demiurgului). Ambele poezii ilustreaza tipul de lirism obiectiv, având un vag fir epic şi ca modalitate de expunere alternarea replicilor mai multor “măşti”(Tudor Vianu) ale eului liric.

Elemente de romantism se regăsesc în ambele poeme la nivelul motivelor literare, dintre care amintim codrul ca spaţiu protector al iubirii, aspiraţia spre o stea sau spre alte elemente ale planului cosmic, luna ca astru tutelar. De asemenea, antitezele terestru-cosmic, efemeritatea şi fragilitatea condiţiei umane-eternitatea spaţiului cosmic, vis-realitate, masculin-feminin şi construirea poemelor din tablori care alternează fie replicile eului masculine cu cele ale eului feminine în Floare albastră, fie planul uman-terstru cu cel cosmic în Luceafărul reprezintă argumente în plus ce evidenţiază caracterul romantic alm celor două texte.


Relevarea, prin comparaţie, a particularităţilor structurale, stilistice şi prozodice:


În Floare albastră, analiza celor patru secvenţe evidenţiază portretele şi atitudinile îndrăgostiţilor.Incipitul este constituit din primele 3 strofe, respectiv replica fetei, ce reprezintă o chemare la împărtaşirea sentimentului de dragoste. Analiza motivelor din aceste strofe depăşeşte încadrarea poeziei în tema naturii, anticipând antiteza dintre aspiraţia spre înalt a eului masculin, ipostază a omului de geniu, şi idealul de tip "carpe diem" al omului comun, reprezentat de eul feminin. Motivele ilustrează fie depărtarea în înălţime ("ceruri 'nalte", "soare"), fie în plan orizontal ("campii asire", "intunecata mare"), fie în plan temporal ("piramidele-nvechite"), pentru a accentua aspiraţia geniului de a cuprinde spiritual tot universul. De asemenea, se evidenţiază două atitudini contrastante: căutarea împlinirii la nivel intelectual a eului masculin şi căutarea fericirii la nivel afectiv a eului feminin. Strofa a IV-a constituie a doua parte a poemului şi reprezintă o completare a atitudinii eului masculin printr-o dublă raportare: pe de o parte el desconsideră idealul hedonist (dionisiac) al fetei, idee exprimată prin folosirea diminutivului  "mititica" (cu sens peiorativ, dar şi cu sens afectiv) sau prin versurile "eu am ras, n-am zis nimica". Pe de altă parte, privind retrospectiv povestea de dragoste, el regretă refuzul său, conştientizând că fericirea nu este de găsit decât în plan afectiv: "Ah! ea spuse adevarul".

 În Luceafărul, iubirea atrage în primul tablou un reprezentant al ordinii cosmice şi o muritoare, personaje excepţionale în situaţii excepţionale. Fata de împărat, „mândră-n toate cele”, este o ipostază superioară a destinului uman prin unicitate, sacralitate (comparaţia „Cum e fecioara între sfinţi”), aspiraţia spre cunoaşterea univrsală (prin echivalenţa cu luna, simbol al cunoaşterii), fiind perdestinată unei experienţe de cunoaştere („Luceafărul aşteaptă”, „Ea trebui de el în somn /Aminte să-şi aducă”). Spirit problematizant şi contemplativ, ea este predispusă la visare, elemente ce o încadrează într-o tipologie romantică. Venirea Luceafărului în visul ei este descrisă prin sinatgme precum „I-atinge mâinile pe piept,/ I-nchide geana dulce”, „faţa ei întoarsă”, „ochii mari, bătând închişi”, ce amintesc de un ritual mortuar, căci iubirea celor două entităţi nu este posibilă decât dincolo de limitele existenţei tersetre, întrucât aparţin unor lumi incompatibile. Cele două invocaţii ale fetei, prin care Luceafărul este chemat ca un  dublu în vederea constituirii cuplului („Viaţa-mi luminează!”), sunt urmate de două metamorfozări succesive ale Luceafărului, în înger şi în demon. Cele două metamorfozări se pot analiza paralel: Luceafărul alege în ambele cazuri ipostaze terestre sociale superioare („Părea un tânăr voievod”), are însemne ale puterii „toiag/încununat cu trestii”, „Coroana-i arde pare”), înfăţişarea frumoasă („mândru tânăr”/”mândru chip”), se naşte din principii primordiale (cer şi mare, respectiv aer şi apă) sau contrare (soare şi noapte, respectiv întuneric şi lumină), dar nu are atributele umanităţii („umbra feţei străvezii / E albă ca de ceară”, „marmoreele braţă”, „palid e la faţă”), ci aparţine mai degrabă altei lumi („vânăt giulgi”, „negru giulgi”, „um mort frumos cu ochii vii”).

În antiteză cu registrul grav al iubirii din primul tablou, în strofele 44-64 are loc apropierea între doi exponenţi ai aceleiaşi lumi: Cătălin are o origine socială inferioară („împle cupele cu vin/Mesenilor la masă”, „un paj ce poartă pas cu pas / A-mpărătesei rochii”) şi o paternitate incertă („băiat din flor şi de pripas”), este chipeş („cu obrăjori ca doi bujori”), dar percepe dragostea la nivel instinctual („pânditor”, „îndrăzneţ cu ochii”). El o iniţiază pe Cătălina înr-un ritual erotic de tip carpe diem, care însă u are nicio notăde vulgaritate. Cătălina trebuie pusă în relaţie cu fata de împărat din tabloul întâi: ea abandonează registrul liric, literar din prima parte în favoarea unuia popular, regional („ia du-t’ de-ţi vezi de treabă”, „ce vrei, mări Cătălin”), iar idila cu un paj pune sub semnul întrebării statutul de fată de împărat din prima parte a poemului. Prin urmare, Cătălina reprezintă ipostaza diurnă a fetei de împărat, care este de fapt ipostaza nocturnă ce implică aspiraţia de a depăşi limitele condiţiei umane.

Ambele poeme cuprind tablouri feerice ale unei nature protectoare în care cuplul adamic se reface. În Floare albastră, partea a treia cuprinde următoarele opt strofe, iar replica eului feminin recompune scenariul erotic tipic eminescian, intimitatea cuplului, redusă la gesturi ludice ("Eu pe-un fir de romaniţă/ Voi cerca de mă iubeşti") sau nevinovate. Acest spaţiu terestru este conturat prin motive eminesciene: "codrul de verdeata", "ochiul de padure", "izvoare" ce alcătuiesc natura salbatică. Pe de altă parte, motive precum "trestia cea lina", "fir de romaniţă"  ilustrează vulnerabilitatea şi fragilitatea iubirii şi a omului comun, în antiteză cu motivele din incipit. Prin analogie, în Luceafărul cadrul cu o uşoară tentă de vulgaritate al întâlnirii dintre Cătălin şi Cătălina din tabloul al II-lea este înlocuit de unul natural, sălbatic, feeric, asemănător celui din Floare albastră, imaginarul romantic reunind de asemenea motive specific eminesciene: seara, luna, codrul, teiul, lacul; cuplul este o idee mito-poetică ce reface puritatea adamică a perechii primordiale într-o natură protectoare. Cea de-a treia invocaţie a fetei adresată Luceafărului nu mai vizeză însă iubirea dintre două entităţi incompatibile, căci de data aceasta ea se adresează astrului ca unei stele aducătoare de noroc („Pătrunde-viaţă şi în gând / Norocu-mi luminează”).


Semnificaţii:


Finalul celor două poezii confirmă aceeaşi viziune asupra iubirii: drama geniului constă în faptul că el nu se poate împlini afectiv, deci nu poate accede la cunoaşterea totală. Ultimele doua strofe din Floare albastră reprezintă replica eului masculin, ce sintetizează, pe de o parte, regretul epuizării poveştii de dragoste, pe de altă parte, atitudinea sceptică a geniului, condamnat la singurătate şi nefericire. Versul final "Totusi este trist in lume!" are valoare gnomică şi ilustrează totodată influenţa filozofiei lui Schopenhauer, pentru care egoismul şi răul sunt singurele realităţi care guvernează lumea. În mod similar, ultimele şase versuri din Luceafărul cuprind, în aceeaşi tonalitate axiomatică, formularea antitezei dintre destinul omului mediocru, supus hazardului („Trăind în cercul vostru strâmt/ norocul vă petrece”) şi omul de geniu,  sustras devenirii, lipsit de afect, apolinic şi totodată resemnat, invulnerabil („Ci eu în lumea mea mă simt/ nemuritor şi rece”).


Încheiere:


Romantismul eminescian se poate demonstra, aşadar, pe mai multe niveluri: prin nivelul tematic, sustinut de motive ce compun un imaginar tipic poetului (luna, codrul, marea, stele), prin exploatarea influentelor filozofice si folclorice, dar si la nivel compozitional prin structurarea poemului în replici ce accentuează antiteze precum masculin-feminin, erestru-cosmic. Astfel, operele precum Floare albastră şi Luceafărul justifică autoîncadrarea în această orientare estetica din Eu nu cred nici in Iehova: "Toate-mi sunt deopotriva/Eu rămân ce-am fost: romantic."