Romanul balzacian este în esenţă un roman doric care releva un anume tip de valorificare a formulei realiste. Altfel spus, balzacianismul sau balzacianism realist cunoscut şi sub numele de realism critic are 2 valenţe estetice: romantică şi dorică, fapt ce a dat naştere unui fenomen literar complex care a avut drept model romanul lui Honore de Balzac. Cu alte cuvinte balzacianismul = epoca în care individul burghez, rapace şi însetat de avere vrea să parvină cu o exuberantă explozie de energie, violenţă şi individualism. Apar in imaginarul romanesc intrigi tenebroase, conflicte violente, pasiuni atroce dezlanţuite în jurul zeului epocii – banul.

Într-o epocă în care în literatura romană se remarcă romanul ionic de analiză psihologică, subiectiv, feminin. G Calinescu pare a opta pt formula balzaciană. Astfel Constantinescu remarca că romancierul apelează la formula balzaciană a faptelor comune, fixând nişte cadre sociale bine precizate, o frescă din viaţa burgheziei bucureştene; Crohmălniceanu aşează romanul “Enigma Otiliei” sub semnul reconstituirii balzaciene şi clasificării caracterologice.

Aceste note definitirii sunt evidente şi în romanul Enigma Otiliei care este un roman doric, realist balzacian, obiectiv.

- semnificaţia titlului

- geneza romanului

- structura operei şi compoziţia.

Perspectiva narativă :

Evenimentele sunt relatate din perspectiva unui narator omniscient si omniprezent, heterodiegetic, perspectivă din afară, focalizare neutră, viziune auctorială. Perspectiva naratorului este completată de cea a personajului martor – Felix – prin intermediul caruia sunt introduse în scenă celelalte personaje.

1) Tema romanului – nomenclatorul tematic este reprezentativ pentru romanul balzacian.

2) Alt element specific este incipitul– fixarea atentă a personajului; incipitul este simetric cu desinitul / epilogul romanului pentru că opera debutează şi se încheie prin tehnica circularităţii epice cu imaginea lui Felix Sima care după întâlnirea cu Pascalopol şi după contemplarea fotografiei Otiliei revine pe str Antim rememorând cuvintele lui moş Costache “aici nu stă nimeni”. În plus desinitul nu coincide cu deznodământul, pt că deznodământul = moartea lui moş Costache, determinând plecarea Otiliei şi despărţirea celor 2 tineri.

3) Un alt element specific balzacian este conflictul – istoria moştenirii lui moş Costache şi generat de acumularea de tensiuni între familiile Tulea şi Giurgiuveanu, pe fondul agravării bolii lui moş Costache.

4) Intenţia de reconstituire a unei epoci şi a unui mediu social : începutul secolului XX, mediul citadin bucureştean.

5) Punerea în comun a caracterelor cu mediul social în care trăiesc.

6) Folosirea spaţiului ca mijloc de caracterizare a personajelor (descrierea unei case)

7) Formule narative de aspect balzacian: expoziţiunea cu fixarea exactă a timpului şi personajul martor Felix care rezolvă de la început problema instalării cititorului într-un mediu fictiv străin.

8) Tehnica circularităţii epice

9) Încercarea de a descoperii scheme tipologice universale – tipologia personajelor (!exemplu Giurgiveanu!).

Este însă evident faptul că deşi pare a fi scris în registrul canonic balzacian, la o lectură eficientă, Enigma Otiliei este o scriere polemică la adresa balzacianismului. Această idee este susţinută de critica literară prin opiniile lui N.Manolescu “Arca lui Noe”, Nicolae Balotă “De la Ion la Ioanide” şi Ion Negoiţescu “În istoria literaturii române moderne”. Ei dezbat elemente polemice ale romanului, după cum urmează.

Subscriem evident opiniile lui N.Manolescu potrivit căreia la G.Călinescu “este un balzacianism fără Balzac”. Romanul descoperă polemic o formulă ce nu mai saisface orizontul de aşeptare al cititorului. Argumentele ar putea fi că “Balzac are vocaţia de a creea viaţa în timp. G.Călinescu o are pe aceea de a o comenta”.

Manolescu şi Negoiţescu identifică în Enigma Otiliei un roman comic. O jucărie perfectă de un epic “prea pur, prea tehnic şi fără altă motivaţie decât gravitatea şi estetică prea evidentă.

Personajele nu sunt doar tipuri realist balzaciene, ci,ca intr-o comedie a automatismelor, par a fi lipsite de moralitate, schematice, vidate de conţinut sufletesc asemeni eroilor lui Caragiale care trăiesc doar prin cuvânt. Ca în comediile caragialiene nici un personaj nu evoluează, iar evoluţia se resimte numai la nivel actorial, căci dacă personajul nu se schimbă dau impresia unor “păpuşi mecanice al caror arc a fost întors până la capăt”.

Astfel spus unitatea in romanul Enigma Otiliei permite raportarea la “commedia dell arte”.

Nicolae Balotă consideră că personajul romanului reprezintă o faună romanescă “o mulţime caricaturală înconjoară o fiinţă sau un cuplu de nevinovaţi, căci Satyriconul are nevoie de un ochi al nevinovăţiei”.

(roman latin scris de Petronius, nobil roman contemporan cu Nero).

Efectul acestei perspective e dualitatea planurilor narative pe care sunt situate personajele: pe un plan apar ca pe o scenă “santimbanci” - “La ora12ziua” : Costache, Titi, Aurica, Aglae, Stănică; pe de altă parte remarcăm inocenţii (homonovus): Felix, Otilia, care urmăresc spectacolul.

Spre deosebire de clasicii care au viziunea unităţii, Călinescu are viziunea umanităţii în ruptură (se poate observa în deznodământ destrămarea clanului Tulea prin intermeidul a ceea ce Sdamian numea opoziţia dintre forţele centripete şi centrifuge – unele repr perspectiva unificatoare iar celelalte perspectivă dezbinatoare, mai puternică în roman. Arta formării unor chipuri umane se asociază cu o intenţie marcată de deformarea prin grotesc.

Grotescul este o dimensiune estetică fundamentală in Enigma Otiliei care nu apare in clasicism. Surse ale grotescului după Nbalotă sunt :

a) deformarea monumentalului şi grandiosului în arhitectură; casa lui moş Costache este un amestec de stiluri, kitchul cu imitaţii în conturarea salonului casei: faimoasele adulterări donateliene, salonul casei e definit drept “o anticameră a morţii”.

b) portretul personajului e grotesc şi vizează comicul. Stănică se vaită de inimă, il trage pe sfoară când pe Felix, când pe Costache, aduce la căpătâiul bolnavului un doctor fals.

c) limbajul este situat în registrul comic, căci subtilitatea romanului e de natură estetică, nu psihologică. Relevant e cazul lui Stănică, un Caţavencu şi la nivelul discursului, când doctorul e chemat la căpătâiul lui Costache îl declară pe acesta în afara pericolului Stănică simulă entuziasmul “ddomnule doctor sunteţi providenţa noastră. Încă odată aţi savârşit o minune ridicându-ne pe bunul nostru unchi. Va suntem în veci recunoscători”; în continuarea replicii escrocul subliniază printr-un aparte: “mama ta de pesevenchi, gândi Stănică in sinea lui, te-a adus grecoteiul să strici viitorul meu.”

d) deformarea discursului dialogat – dialogul e deformat de bârfă “bârfa vă adună şi ea vă împrăştie”. În roman bârfa este o artă de conversaţie de la simpla transmitere de veşti la clevetire şi calomnie. Aici e cazul babei absolute şi al domnişoarei bătrâne care utilizeaza cuvinte răutăcioase prin raportare la Otilia “dezmăţată, o fată fără căpătâi”. În consecinţă Balotă vorbeşte despre arta”bârfei” în romanul călinescian.

e) grotescul rezultă din ignorarea oricăror valori morale, deoarece clasicismul este un curent al virtuţilor, al elementelor moralizatoare în timp ce Călinescu evocă o lume indiferentă la orice aspect moral.

În consecinţă se poate afirma că G. Călinescu a aplicat arta balzacianismului în roman.