O scrisoare pierdută, de I.L. Caragiale

La Caragiale, în O scrisoare pierdută, întâlnim frecvent ca modalităţi de caracterizare preferate de autor următoarele procedee fundamentale, toate indirecte:
1. prin limbaj;
2. prin nume.
Prin limbaj:
- Zaharia Trahanache are ticuri verbale, precum «aveţi puţintică răbdare», ceea ce denotă o gândire plată şi o anumită inerţie a personajului.
- Dandanache e peltic, defect de vorbire care nu se potriveşte cu statutul lui social: «Asa e, puicusorule, c-am întors-o cu politica?»
- Pristanda foloseşte frecvent termeni populari, mai ales regionalismele, iar neologismele le deformează, trădându-şi incultura şi lipsa de instrucţie: bampir, famelie, catrindală, renumeraţie. Ticul său verbal produce asociaţii comice: curat murdar, curat condei, curat constituţional.
Prin nume:
- Zaharia Trahanache – numele lui sugerează zahariseala şi capacitatea de a se modela uşor, după ordinele superiorilor: Trahanaua e o cocă moale.
- Nae Caţavencu – demagogia personajului, principala sa caracteristică, este sugerată prin numele de Caţavencu, nume ce trimite la caţă – persoană care vorbeşte mult.
- Farfurdi şi Brânzovenescu – numele lor au «rezonanţe culinare» şi sunt derivate cu sufixe onomastice greceşti şi româneşti, amestecul clientelei politice a vremii, care se bucura de aceleaşi avantaje constituţionale.
Pristanda – numele personajului este luat de la un joc moldovenesc în care se bate pasul într-o parte şi-n alta fără să se pornească niciunde, arătând şiretenia lui, ce simte că adversarul de azi poate fi prefectul de mâine.


Înapoi la rezolvari