ROMANUL INTERBELIC OBIECTIV: Enigma Otiliei de G.Călinescu





ROMANUL  INTERBELIC  OBIECTIV

                                                Enigma Otiliei

                                                                        de G.Călinescu

 

(Roman interbelic;  roman obiectiv;  tema familiei;  tema banului/a înavuțirii;  condiția femeii.)

 

1.      Condiția femeii; semnificația titlului.

2.      Perspectiva narativă; romanul balzacian.

3.      Tema și viziunea.

4.      Particularități de construcție a personajului.

5.      Relațiile dintre două personaje.

                                   

G.Călinescu a fost unul dintre cei mai importanți critici și istorici literari din cultura română, de asemenea romancier, poet, dramaturg și eseist.

„Enigma Otiliei” este, din punct de vedere cronologic, cel de-al doilea roman al său, primul fiind „Cartea nunții”, iar următoarele, „Bietul Ioanide” și „Scrinul negru”.

 

1.      Condiția femeii; semnificația titlului.

Autorul intenționa să-și intituleze romanul „Părinții Otiliei”, pentru că aproape toate personajele importante se erijează în părinți ai orfanei Otilia. Titlul „Enigma Otiliei” i-a fost sugerat de autor din rațiuni comerciale. Dar acest titlu reflectă și o temă esențială a romanului: condiția femeii, întrucât enigma Otiliei este însăși enigma feminității, după cum afirma chiar G.Călinescu.

Otilia este o enigmă pentru felix și pentru Pascalopol, deoarece, deși îl iubește pe primul, se căsătorește cu al doilea. Cheia enigmei o oferă chiar Otilia, dezvăluindu-și concepția despre viață într-un dialog final cu Felix. Ea consideră că rostul femeii este să placă bărbatului și că o femeie începe să îmbătrânească la 30 de ani, având de trăit cu adevărat doar câțiva ani. Ea își dorește să trăiască din plin această perioadă, să cutreiere lumea și să-și satisfacă toate capriciile, dar nu vrea să fie o piedică pentru Felix, nu vrea să stea în calea realizării idealului acestuia de a deveni un medic și un om de știință celebru. Ea se mărită cu Pascalopol pentru că acesta îi poate oferi, datorită situației lui materiale, viața pe care ea și-o dorește. De asemenea, bărbatul matur îi dă un sentiment de siguranță, de protecție, reprezentând, pentru ea, și un substitut al tatălui, de care fusese lipsită.

Concepția Otiliei despre feminitate, care este și aceea a autorului, reflectă mentalitatea epocii de la începutul secolului al XX-lea, când se petrece acțiunea romanului. Atunci femeile aveau arareori o profesie, iar viața lor socială depindea de soț.

 

2.      Perspectiva narativă; romanul balzacian.

„Enigma Otiliei” este un roman obiectiv, realist, de tip balzacian.


Modelul balzacian presupune perspectiva unui narator obiectiv, omniscient, personaje reprezentând tipice reprezentând caractere, indici spațio-temporali preciși, veridicitate și o importanță deosebită acordată factorilor economici și sociali.

G.Călinescu scrie roman balzacian la o sută de ani după Balzac, când alți romancieri români luau ca model creatori contemporani lor din literatura universală, precum Proust, Gide sau Joyce. Călinescu era însă de părere că tipul de roman balzacian este o etapă obligatorie în evoluția oricărei literaturi. Dat fiind că, între literatura română și cea europeană existase un decalaj important și că literatura română nu realizase până atunci romane balzaciene cu adevărat reprezentative, Călinescu dorește să suplinească această lacună scriind un asemenea roman pentru ca dezvoltarea în continuare a acestei specii literare în cultura românească să nu fie lipsită de fundamentul necesar.

Caracterul balzacian este vizibil încă din incipitul romanului. Ca și Balzac, G.Călinescu prezintă mai întâi orașul, apoi cartierul, strada și, în cele din urmă, personajul. Indicii spațio-temporali sunt prezentați încă de la început: „Într-o seară de la începutul lui iulie 1909, cu puțin înainte de orele 10”, pe strada Antim. Naratorul omniscient prezintă identitatea personajului pe care îl caracterizează mai întâi prin fizionomie și prin vestimentație. Balzac acordă și el o deosebită atenție fizionomiei, din care deducea caracterul, sub influența frenologiei, o pseudo-știință răspândită în vremea lui.

Felix este caracterizat de la început prin vestimentație și fizionomie. Uniforma de licean îi indică statutul, iar pletele îi dădeau un aspect feminin. Nasul drept sugera voința puternică.

Un alt procedeu narativ specific romanului realist de tip balzacian este expozițiunea ce reunește, sub un anumit pretext, personajele principale, pentru ca naratorul să le poată prezenta de la început cititorilor. În „Enigma Otiliei”, acest pretext este constituit de jocul de table și de cărți. Personajele întâlnite cu această ocazie de Felix în casa lui Costache Giurgiuveanu (Aglae, Aurica, Pascalopol) sunt și ele caracterizate de la început prin fizionomie și vestimentație.

În construcția personajelor, Balzac preia modelul din clasicism, în care acestea sunt tipice din punctul de vedere al trăsăturilor de caracter (avarul, ipocritul etc.). Scriitor realist, Balzac le adaugă acestor personaje o dimensiune socială, încadrându-le în mediul în care trăiesc și de care sunt influențați. La fel procedează și G.Călinescu.

 

3.      Tema și viziunea.

În romanul „Enigma Otiliei”, tema feminității, la care se referă chiar titlul, se împletește cu tema paternității și cu tema moștenirii, caracteristice romanului balzacian.

Tema paternității este o constantă a creației lui G.Călinescu, ea apărând în toate romanele sale. La Balzac, paternitatea este tema centrală a romanului „Moș Goriot”. În „Enigma Otiliei”, care inițial ar fi trebuit să se intituleze „Părinții Otiliei”, majoritatea personajelor se erijează în părinți ai orfanei Otilia. Costache Giurgiuveanu are față de ea sentimente paterne, deși îi este doar tată adoptiv, dar aceste sentimente intră în conflict cu avariția lui și cu caracterul său influențabil în raport cu Aglae. Astfel, el întârzie să treacă banii pe numele Otiliei, în ciuda intervenției lui Pascalopol, iar pentru casa pe care i-o construiește cumpără, din zgârcenie, materiale ieftine și de proastă calitate.

Pascalopol, care o cunoaște pe Otilia de mică, nu reușește să discearnă cât este dragoste paternă și cât, dragoste virilă, în sentimentele lui față de ea. Pascalopol întruchipează, compensatoriu, imaginea tatălui, oferindu-i protecție cu tact și cu delicatețe și asigurându-i mijloace pentru ca ea să-și poată satisface capriciile.

Aglae se comportă cu Otilia ca o mamă vitregă ce o consideră o concurentă a fiicei ei, Aurica.

Tema moștenirii scoate în evidență o viziune sumbră asupra oamenilor care pun lăcomia de bani mai presus de orice alte sentimente. Pentru moștenirea lui Costache Giurgiuveanu se luptă clanul Tulea, condus de Aglae, și din care face parte și Stănică Rațiu, până ce acesta, obținând prin furt banii lui Costache, divorțează de Olimpia, fiica Aglaei și a lui Simion. Clanul Tulea vânează moștenirea lui Costache fără niciun scrupul și fără nicio preocupare pentru soarta rudei lor. Când Costache suferă primul atac cerebral, Aglae și familia ei îi ocupă casa „manu militari” (militărește), veghind să nu dispară niciun obiect. Ei încearcă, printr-un medic corupt, prieten al lui Stănică, să-l declare pe Costache iresponsabil, pentru a-l pune sub interdicție și a-i administra ei averea. În cele din urmă, Stănică, obținând prin furt banii lui Costache, divorțează de Olimpia, fiica Aglaei și a lui Simion.

 

4.      Particularități de construcție a personajului.

Ca și Balzac, G.Călinescu realizează personaje care, după modelul clasicismului, au o trăsătură de caracter dominantă și care, în același timp, după modelul realist, sunt tipice pentru o anumită categorie socială și integrate într-un mediu bine determinat.

Costache Giurgiuveanu întruchipează avarul, putând fi comparat, din acest punct de vedere, cu Harpagon al lui Molière, cu Grandet al lui Balzac sau cu Hagi Tudose al lui Delavrancea. Costache Giurgiuveanu este tatăl vitreg al Otiliei și tutorele lui Felix.

Priceperea în afaceri și zgârcenia i-au permis lui Giurgiuveanu să strângă o avere însemnată, pe care i-o vânează rudele, în frunte cu sora lui, Aglae.

Apariția personajului, în expozițiune, este pregătită, în spirit balzacian, de descrierea casei, între personaj și mediu existând o strânsă legătură. Aspectul decrepit (degradat prin îmbătrânire) al casei anunță bătrânețea personajului, iar faptul că locuința lui este neîngrijită se va explica mai târziu nu prin lipsa de mijloace materiale, ci prin zgârcenie.

Costache îi apare personajului-reflector, Felix, ca un bătrânel ciudat, „un omuleț subțire și puțin încovoiat”, cu capul atins „de o calviție totală”, cu o față aproape spână, cu buzele galbene de fumat, acoperind „numai doi dinți vizibili, ca niște așchii de os” și clipind ca „bufnițele supărate de o lumină bruscă”. Această caracterizare directă de către narator este urmată de replica surprinzătoare a lui Costache adresată lui Felix: „Nu stă nimeni aici.”, reacție care îl caracterizează indirect ca suspicios față de oricine i-ar putea intra în casă, potențial pericol la adresa averii sale, care pentru el, ca avar, reprezintă suprema preocupare.

Avariția reiese, indirect, din multiple acțiuni ale personajului: ezită să-i dea Marinei bani pentru mâncare; când Pascalopol îi dă, din greșeală, o sumă mai mare decât era necesar, Costache nici nu se gândește să-i dea banii înapoi, primind cu stupoare sugestia Otiliei în acest sens. De asemenea, Costache cheltuiește în folosul propriu bani din averea lui Felix, pe care o administra, pretextând cumpărături imaginare.

În caracterizarea lui Costache, autorul folosește procedeul personajului-martor. Cititorul află de la naratorul omniscient informații despre ocupațiile lui Giurgiuveanu, despre sursele averii lui, doar pe măsură ce Felix însuși le află cu surprindere: faptul că bătrânul poseda un imobil de raport ale cărui camere le închiria de preferință la studenți cărora le confisca obiectele, atunci când nu puteau plăti chiria; existența restaurantului pe care intenționa să-l vândă și faptul ca dădea bani cu camătă.

 

5.      Relațiile dintre două personaje.

   Relația dintre două personaje: Costache Giurgiuveanu și Otilia.

Relația dintre cele două personaje ilustrează tema paternității, temă centrală a romanului, reflectată și în intenția inițială a lui G.Călinescu de a intitula romanul „Părinții Otiliei”.

Costache Giurgiuveanu este tatăl vitreg al Otiliei, ea fiind fiica din prima căsătorie a soției lui Giurgiuveanu. De aceea, ea poartă numele de Mărculescu. Fata i se adresează totuși lui Giurgiuveanu cu apelativul „papa”. Afecțiunea dintre ei este cea dintre părinte și copil. Costache o numește „fetița” lui, iar Otilia are pentru el gesturi de gingășie și, în anumite situații, îl ocrotește cu grație, Giurgiuveanu fiind sensibil la aceste manifestări sentimentale.

Otilia este studentă la Conservator, fără să fie preocupată de o carieră artistică. Ea este o fată cu preocupări culturale (cântă la pian, în camera ei se găsesc romane franțuzești și nemțești), dar este, în același timp, și ușor frivolă.                                                         

În seara sosirii în casa lui Giurgiuveanu, Felix este cazat temporar în camera Otiliei, pentru că nu i se pregătise încă o altă încăpere, deși se știa că va sosi. Imaginea camerei îi sugerează de la început lui Felixceva din felul de a fi al Otiliei. În cameră domnește o dezordine grațioasă, ce sugerează fata capricioasă, care deschide toate sertarele, hotărându-se cu greu asupra toaletei sau asupra accesoriilor, pe care le lasă apoi risipite. Recunoaștem aici procedeul balzacian al caracterizării personajului prin mediul în care trăiește. Temperament de artistă, Otilia este lipsită de simț  practic; ea nu se gândește, de exemplu, să-i pregătească tânărului așternut pentru prima noapte petrecută de acesta în casa lor.

Când Costache Giurgiuveanu îi spune lui Felix, la sosirea acestuia, că acolo nu stă nimeni, Otilia intervine, amintindu-i tatălui ei vitreg identitatea tânărului și înțelegerea prealabilă ca acesta să locuiască la ei. Otilia este conștientă de  defectele lui Costache, pe care încearcă să le remedieze cu dragoste filială, dar și cu un sentiment de jenă. De exemplu, când Giurgiuveanu nu se gândește să-i restituie lui Pascalopol banii pe care acesta i-i dăduse din greșeală, Otilia îl convinge să-i înapoieze.

În opinia mea, finalul este caracteristic pentru întreaga relație dintre Costache și Otilia. Banii bătrânului sunt sustrași de către Stănică, întrucât Costache nu se putea hotărî să se despartă de ei, depunându-i la bancă pe numele Otiliei, așa cum îl sfătuia Pascalopol. Avariția a fost, deci, mai tare decât dragostea paternă. În schimb, Otilia își manifestă până la sfârșit dragostea dezinteresată față de tatăl ei vitreg; pe când clanul Tulea este preocupat numai de moștenire, de bunurile materiale, ea părăsește casa fără să ia niciun obiect de acolo, în afara lucrutilor strict necesare. Relația dintre Otilia și Costache Giurgiuveanu scoate în evidență trăsături care întregesc trăsăturile personajelor, evidențiind complexitatea acestora, într-unul dintre cele mai importante romane realiste din literatura română.

Please enable / Bitte aktiviere JavaScript!
Veuillez activer / Por favor activa el Javascript![ ? ]