Nivelul morfologic si sintactic

Nivelul morfologic şi sintactic

 

Mijloacele lingvistice de realizare a subiectivităţii vorbitorului pot fi:

-formele pronominale sau verbale de persoana întâi;

-adjectivele folosite pentru evaluare şi gradul de comparaţie la care se află;

 

-mărcile prezenţei interlocutorului (forme verbale şi pronominale de persoana a doua, substantive la vocativ, verbe la imperativ) care trebuie convins, adus aproape de context;

-referirile la timpul şi locul emiterii mesajului (timpurile verbale, pronumele / adjectivele demonstrative, adverbele de loc şi de timp etc.)

 

Valorile expresive ale părţilor de vorbire:

 

Substantivul- parte de vorbire care, denumindobiecte, creează, în general, imagini.- participă la constituirea:

 

-epitetelor (ex: pădurea de aramă)-,

-personificărilor (ex: voioşia pădurii);

-metaforelor (ex: soarele iubirii)

-hiperbolelor (ex: „Şi vodă-i un munte" - G. Coşbuc)

 

-comparaţiilor (ex: „O lumină cât un sâmbure de mac" - M. Eminescu) -etc.

 

Adjectivul- parte de vorbire, care denumindînsuşiri ale obiectelor, creează, în general, imagini (vizuale, auditive, motoriietc.).

 

Este folosit, de obicei, în descrieri, alături de substantiv.

 

Valoarea lui stilistică este dată şi de formele superlativului absolut, obţinute cu mijloace afective: Ex: Era frumoasă-frumoasă / frumoasa frumoaselor!

 

Era frrumoasă / frumoaaasă! Ce frumoasă erai Era dată naibii de frumoasă / frumoasă foc. Era o preafrumoasă fată etc.

 

Valoare expresivă au şi locuţiunile adjectivale precum:

 

din topor (necioplit),de nimic (netrebnic, josnic),de căpetenie (fundamental, esenţial),într-o ureche (nebun),cu stea în frunte (excepţional, deosebit) etc.

 

Pronumelegenerează construcţii afective precum:-dativul etic („Vor să mi te-omoare" - Mioriţa)

-dativul posesiv („Dară ochiu-nchis afară, înăuntru-i se deşteaptă" - M. Eminescu)

-stilul ceremonios rezultat din utilizarea pronumelor de politeţe („Dumnealui loniţă comisul avea o pungă destul de grea în chimir." - M. Sadoveanu)

 

-expresii pronominale: care mai de care, nu ştiu care, nu ştiu cine, care pe care, te miri cine etc.

 

Verbul

 

Rolul de predicat face ca verbul să fie partea de vorbire cea mai importantă în cadrul comunicării. Exprimă -acţiuni reale - indicativul (merge; trecea; văzuse etc.)

 

-acţiuni realizabile, posibile - conjunctivul (să arate etc.) -acţiuni dorite - condiţional-optativul (aş începe etc.)

 

-acţiuni privite ca îndemn, rugăminte etc. - imperativul (scrie! poftiţi!) -acţiuni în desfăşurare, continuitatea - gerunziul (urmând etc.) -numele acţiunii - infinitivul, supinul (a şti, de ştiut etc.)

 

Este folosit, cu precădere, în naraţiune, pentru posibilitatea de a sugera mişcarea, dinamismul, agitaţia, frământarea, iureşul etc. Verbele onomatopeice oferă şi ele sugestii sonore sau de mişcare.

 

Prezentul etern sau istoric capătă valoare stilistică; perfectul simplul şi imperfectul sunt timpuri narative. Verbul ajută la constituirea diferitelor figuri de stil:

 

-repetiţia Ex: „De-atâtea nopţi aud plouând Aud materia plângând..." (G. Bacovia) -enumeraţia Ex: „A cunoaşte, a iubi, înc-o dată iar şi iară..." (L. Blaga)

 

-antiteza Ex: „Ce bine că eşti, ce mirare că sunt..." (N. Stănescu)

- metafora Ex: „Soarele, lacrima Domnului / Cade în mările somnului." (L. Blaga)

 

Locuţiunile / expresiile verbale marchează stilistic contextul în care sunt plasate: a o lăsa baltă, a trage pe sfoară, a o lua razna etc.

 

Adverbulprimeşte valori expresive în cazulformelor diminutivale (depărtişor, linişor), în cazullocuţiunilor rimate (calea-valea, treacă-meargă) sau cu acelaşi radical (vrând-nevrând, câine-câineşte) precum şi în cazul interogaţiilor retorice.

Funcţie expresivă au şi substantivele întrebuinţate adverbial.

Exemple:

 

S-a îndreptat glonţ spre casă. Doarme buştean.

S-a prăbuşit grămadă în faţa uşii.

 

Interjecţia

 

Fiind specifică limbii vorbite (în scris e întâlnită doar în stilul beletristic şi ocazional, în cel publicistic), interjecţia poate fi folosită singură sau împreună cu substantivul şi verbul, pentru a exprima o adresare, o chemare. Exemple: Uf! ce ciudă mi-e! Măi omule, nu înţelegi?! la apropie-te puţin!

 

Valoare expresivă au locuţiunile interjecţionale (ex: Doamne fereşte! / La naiba!) ca şi construcţiile în care interjecţiile capătă valoare predicativă: Exemple: El hop! în spinarea mea. Copilul ţuşti! pe uşă.

 

Onomatopeele lasă impresia de naturaleţe a exprimării, rezultată din contactul direct cu lumea înconjurătoare. Exemplu: Şi pupăza pu-pu-pu din copac.

 

Având în vedere varietatea stărilor pe care le pot sugera, interjecţile devin un mijloc de exprimare afectivă. Exemple:

 

uf! (ciudă); oh! (nemulţumire); hm! (îndoială) aa! (surpriză); o! (admiraţie) etc.

 

___________________________________________________________________

 

Elemente de acord gramatical

 

Acordul este o modalitate de exprimare a raporturilor sintactice prin mijloace morfologice şi constă în concordanţa deformă a unor cuvinte ce funcţionează ca părţi de propoziţie.

 

Acordul dintre subiect şi predicatse face astfel:

- verbul prin care se exprimă predicatul verbal se acordă în persoană şi în număr cu partea de vorbire prin care se exprimă subiectul. (Ex: El vorbeşte întruna.)

 

- când verbul este la diateza pasivă, participiul verbului de conjugat se acordă în gen şi număr cu partea de vorbire prin care se exprimă subiectul. (Ex: Maria a fost lăudată).

 

- pronumele nehotărât fiecare, pronumele negativ niciunul, nimeni, nimic impun verbului din care este alcătuit predicatul numărul singular, chiar dacă alcătuiesc un subiect multiplu. (Ex: Fiecare doarme în camera sa. Nimeni şi nimic nu mă poate convinge).

 

- când subiectul multiplu se exprimă prin pronume de persoane diferite, persoana I are preponderenţă faţă de persoana a II-a şi a lll-a, iar persoana a ll-a domină asupra persoanei a lll-a. (Ex: Eu şi tu plecăm chiar acum. Eu şi el plecăm chiar acum.

Tu şi ea plecaţi imediat.)

- când subiectul multiplu are termenii coordonaţi disjunctiv (prin sau, ori, fie, ba), acordul verbului prin care se exprimă predicatul se face la singular. (Ex: George sau Maria trece diseară pe la mine.) Observaţie: Când conjuncţiile disjunctive au valoare copulativă (valoarea lui şi), dispărând raportul de excludere dintre subiecte, acordul se face la plural.

(Ex: Contabilul sau administratorul ie pot ajuta).

- predicatul nominal se acordă cu subiectul, după cum urmează: -verbul copulativ, în persoană şi număr;

 

-numele predicativ, în categorii gramaticale comu-ne cu subiectul (gen, număr, caz), dacă acestea există. Ex: Maria este harnică / profesoară (acord în gen, număr, caz)

 

Maria este ministru (acord în număr şi caz). Bomboanele sunt pentru Maria (acordul nu mai există)

 

Observaţie: Cândpredicatul este nominal, cunume predicativ exprimat prin adjectiv, iarsubiectul este multiplu, acordul seface astfel:

 

a) subiectele sunt nume de fiinţe masc. + fem.= masculin (sg./pl.) pl.

 

Ex: Ion şi Maria sunt cuminţi. masc. + neutru = masculin

(sg./pl.)         pl.

Ex: Cerşetorul şi animalul sunt bolnavi.

 

fem. + neutru - feminin (= neutru) (sg./pl.) pl.

 

Ex: Femeia şi animalul sunt tăcute.

 

b)subiectele sunt nume de lucruri

 

-ambele la singular, acordul este impus de termenul cel mai apropiat de predicat. Ex: Pantoful şi gheata erau murdare de noroi.

Gheata şi pantoful erau plini de noroi.

-unul la singular şi celălalt la plural; acordul se face cu termenul la plural Ex: Munţii şi văzduhul sunt albi.

 

Câmpiile şi văzduhul sunt senine. Câmpiile şi muntele sunt senine.

-ambele la plural; acordul se face cu termenul cel mai apropiat de predicat. Ex: Câmpiile şi munţii sunt înneguraţi. Munţii şi câmpiile sunt înnegurate.

 

c)subiectele sunt nume de fiinţe şi nume de lucruri

Acordul este impus de numele de fiinţă. Ex: Copilul şi jucăria sunt veseli.

 

Acordul după înţelesapare atunci când subiectul este exprimat printr-un substantiv colectiv şi predicatul - printr-unverb la plural.

 

Ex: Echipa de muncitori au întârziat (corect: a întârziat) Observaţie: în construcţiile:

 

(1) Majoritatea femeilor au protestat (2) Majoritatea femeilor a protestat.

sunt admise ambele modalităţi de acord, dar se preferă acordul la singular (2).

 

Cu numeralele fracţionare sfert, jumătate etc., când au determinanţi atributivi şi îndeplinesc funcţia sintactică de subiect, se face acordul numai la plural.

 

Ex: Un sfert dintre ei au plecat deja.

 

Acordul prin atracţieeste o greşeală sintactică ce constă în acordul cu un termen apropiat şi nu cu acela care ar trebuisă impună acordul (sau cu subiectul multiplu).

 

Ex: Rezultatul sondajelor nu au fost concludente, (corect: nu a fost...) Ce-s cu oamenii aceştia? (corect: ce este...) A fost dată un moş şi o babă.

 

 

Anacolutuleste o greşeală sintactică ce constă în întreruperea continuităţii unei unităţi sintactice (propoziţie sau trază), din

 

cauza schimbării tipului de construcţie începută. Apare în următoarele situaţii:

 

a) suspendarea subiectului

 

Ex: Omul, când a ajuns acasă, i s-a părut ceva schimbat. b) neconservarea persoanei

 

Ex: Mie, cu toate explicaţiile, a fost imposibil să cred. c) folosirea unor termeni corelativi improprii

Ex: Mă încântă nu atât preţul, ci calitatea produsului, (corect: nu atât... cât; nu ... ci)

 

Hipercorectitudinea(hiperurbanismul) se manifestă la nivelul morfosintactic prin forme precum:-clasa doua (corect: clasa a doua);

 

-partea a întâia (corect: partea întâi / întâia, după DOOM2) -sănătatea noi născuţilor (corect: nou-născuţilor); -soluţiile cele mai bine alese (corect: cel mai bine)

 

-etapele trebuiesc parcurse (corect: trebuie) etc.

 

 

 

 

 

Nivelul stilistic

 

 

 

Stilul (fr.style, lat.stylus„condei", „compoziţie", gr.stylos„băţul cu care se scria pe tăbliţele de ceară") însemna, pânăîn epoca modernă, modul de exprimare verbală sau scrisă. Critica modernă distinge în stil expresia individualităţii.

 

Se poate vorbi despre un stil al unui gen literar (stil epic, dramatic, liric), al unei specii literare (stil elegiac, stil nuvelistic) sau al unui curent literar (stil realist, romantic etc.).

 

Există totodată un stil naţional, un ansamblu de trăsături particulare ale unei culturi, în contextul celei universale, dar şi un stil al unei epoci constituit din elementele ce definesc operele unei perioade, în raport cu alte epoci.

 

Calităţile generale ale stilului sunt cerinţele fundamentale ale vorbirii şi ale scrierii cultivate,impuse de normele limbiiliterare. Ele sunt obligatorii pentru toţi vorbitorii unei limbi. Claritatea presupune formularea limpede, logică şi coerentă a ideilor.

Abateri: obscuritatea, nonsensul, echivocul, pleonasmul, tautologia, ermetismul etc.

 

-Corectitudinea înseamnă respectarea normelor limbii, în comunicare. Abateri: dezacordul, anacolutul etc. - Proprietatea se referă la selectarea termenilor şi a construcţiilor potrivite, pentru exprimarea ideilor.

 

-Precizia rezultă din exprimarea la obiect, fără divagaţii, a ideilor. Ea nu exclude totuşi bogăţia vocabularului, nici utilizarea mijloacelor artistice. Opusă preciziei este prolixitatea.

 

-Puritatea constă în utilizarea termenilor şi a expresiilor consacrate de uzul general al limbii, evitarea regionalismelor, a arhaismelor şi chiar a abuzului de neologisme.

 

 

Calităţile particulare ale stilului

 

Trăsăturile individului (temperament, instruire, profesie, mediu social etc.) reflectate în limbaj devin particularităţi ale stilului, determinând originalitatea de expresie a fiecărui vorbitor.

 

-Naturaleţea constă în exprimarea firească, degajată. Opuse naturaleţii sunt afectarea şi emfaza, stilul preţios, bombastic. -Simplitatea se obţine prin valorificarea mijloacelor lingvistice uzuale, dar cu valoare expresivă.

 

-Armonia se produce prin acordul perfect al părţilor în cadrul întregului, prin obţinerea unei structuri fluente (cursivitate). Armonia poate avea ca sursă aliteraţiile şi asonanţele, cadenţa melodică a enunţului etc. (eufonie = sonoritate plăcută, agreabilă, opusă cacofoniei).

 

-Demnitatea este rezultatul folosirii doar a mijloacelor lingvistice admise de simţul cultivat al limbii şi al evitării cuvintelor / expresiilor vulgare, grosolane.

 

-Retorismul ţine de tonul entuziast, avântat al exprimării capabile să-i convingă sau să-i însufleţească pe cititori / ascultători. -Fineţea presupune subtilitatea în exprimarea ideilor, limbajul sugestiv, aluziv, expresiile delicate, elegante, solicitând un cititor / ascultător pe măsură - atent, rafinat, abil în descifrarea sensurilor.

 

-Ironia reprezintă o modalitate de distantare faţă de aspectele negative ale caracterului uman sau ale societăţii. Distanţarea se face nu prin negarea directă, ci prin disimularea intenţiilor batjocoritoare ale emiţătorului.

 

-Concizia rezultă din exprimarea sintetică a ideii şi decurge din calitatea generală a stilului numită precizie. -Oralitatea înseamnă folosirea particularităţilor de expresie ale limbii vorbite, cum ar fi:

 

-cuvinte şi expresii populare; -regionalisme;

-interjecţii;

 

-exclamaţii şi interogaţii; -structuri eliptice; -repetiţii;

 

-construcţii tautologice; -vocative şi imperative; -diminutive;

 

-structura orală a frazei;

 

-preponderenţa raporturilor de coordonare; -proverbe şi zicători etc.

 

Stilurile funcţionale sunt variante ale limbii care imprimă specificul comunicării într-un anumit domeniu sociocultural.

 

- Stilul tehnico-ştiinţific apare în lucrări şi intervenţii din diversele domenii ale ştiinţei sau ale tehnicii.Variante: monolog scris, monolog oral, dialog oral.

Trăsături:

-predomină funcţia cognitivă şi cea informativă;

-claritate, obiectivitate, precizie;

-termeni folosiţi cu sens denotativ, monosemantici, adeseori definiţi în prealabil; -frecvenţa neologismelor, de obicei, cu circulaţie internaţională;

-limbaj specializat pentru fiecare domeniu în parte;

 

-elemente de compunere savantă; -substantive abstracte-

 

-folosirea persoanei a treia (emiţătorul comunică despre o realitate exterioară sieşi) sau a persoanei întâi plural (pluralul autorului / pluralul solidarităţii);

 

-infinitivul, conjunctivul, supinul pot apărea cu valoare de imperativ;

-predomină timpul prezent al modului indicativ (informaţia este mereu actuală, are caracter general valabil); -mijloace auxiliare, extralingvistice (scheme, tabele, hărţi, fotografii etc.)

-citatul-ca punct de plecare într-o demonstraţie;

-explicaţie suplimentară sub formă de: note, paranteze, note de subsol;

-coordonarea ia forma enumeraţiei, repetiţiei, paralelismului, antitezei',

-predomină raportul de subordonare (sprijină argumentaţia);

-intonaţia este neutră',

 

-respectă cu stricteţe normele limbii literare.

 

- Stilul oficial (juridic-administrativ) este întâlnit în relaţiile oficiale dintre instituţii, indivizi, instituţii şi indivizi.

 

Variante: monolog scris, monolog oral, dialog scris (corespondenţă oficială), dialog oral (în relaţiile oficiale dintre indivizii reprezentând instituţii publice).

 

Trăsături:

-predomină funcţia informativă; -accesibilitate, claritate, precizie;

-absenţa oricărei nuanţe afective', caracterul impersonal şi rigid al exprimării;

-terminologie specifică (administrativă sau juridică);

-forme verbale impersonale, substantive provenite din infinitive lungi, viitor cu valoare de imperativ;

 

-adverbe, locuţiuni, prepoziţii, expresii caracteristice (conform, conform cu, datorită, în conformitate cu, dat fiind, având în vedere etc.)

 

-clişeele (stereotipiile, formulele fixe)',

-reguli de prezentare grafică (ordonare pe capitole, subcapitole, paragrafe, articole etc.);

-respectă cu stricteţe normele limbii literare.

 

- Stilul artistic (beletristic) ţine de domeniul esteticului şi se situează la interferenţa sistemului limbii cu sistemul artei (D.Irimia).

 

Variante: monolog scris, monolog oral (literatura populară)

Trăsături:

 

-transmite informaţii, dar pune accentul nu pe conţinut, ci pe forma enunţului, destinată transmiterii către lector a unei emoţii artistice;

 

-forma este unică şi irepetabilă; -puternic subiectivism;

-limbaj bogat şi variat,

-folosirea sensului conotativ al cuvintelor;

-specularea virtuţilor expresive ale contextului; -intonaţie afectivă',

 

-utilizarea imaginilor artistice şi a figurilor de stil

;-valorificarea tuturor resurselor limbii (termeni populari, regionali, arhaici, de argou, de jargon etc.).

-permite orice abatere de la normele limbii literare, dacă ea produce un efect expresiv;

 

-presupune un anumit grad de convenţionalitate, atât la nivelul conţinutului cât şi la nivelul formei, întrucât lectorul acceptă ideea de ficţiune.

 

 

- Stilul publicistic (jurnalistic) comunicăpuncte de vedere cu privire laactualitatea socială, politică,economică, stiinţifică,artistică etc.

 

Variante: monolog scris, monolog oral, dialog scris, dialog oral.

Trăsături:

-funcfia de informare şi propagandistică; -transmite o opinie;

 

-urmăreşte influenţarea opiniei receptorului; -caracter persuasiv (de convingere);

 

-procedee de contactare emoţională (sens conotativ, umor, ironie); -lexic bogat, variat,

-sensibilitate fată de tendinţa de inovaţie lingvistică a diferitelor pături sociale;

-citatul ca argument;

-mijloace extralingvistice (fotografii, caricaturi, hărţi, filme);

-nota polemică;

-limbaj neomogen (de la termenul popular la neologismul strident, neadaptat fonetic); -normele limbii literare sunt, în general, respectate (abaterile au valoare expresivă); -varietate de forme (articol, cronică, interviu, reportaj, ştire, comentariu, corespondenţă etc.)

 

 

Planurile vorbirii

 

a. Vorbirea directă (stilul direct) reproduce exact, într-un proces de comunicare, replica altui personaj sau a naratorului însuşiaflat într-o altă împrejurare, anterioară momentului vorbirii.

Trăsături

-e introdusă printr-un verb dicendi (de declaraţie);

Ex: a spune, a zice, a întreba, a răspunde, a murmura etc.

-independenţa sintactică (nu este subordonată unei alte propoziţii şi nu este introdusă prin conjuncţii subordonatoare); -duce la apariţia unei replici în interiorul povestirii;

-păstrează intonaţia replicii reproduse;

-e anunţată de două puncte ce urmează verbului dicendi;

 

-verbul de declaraţie poate fi situat în interiorul replicii relatate, izolat prin linii de pauză sau virgule împreună cu alte cuvinte care îl însoţesc;

 

-înaintea replicii redate se pune linie de dialog sau, uneori, ea este plasată toată între ghilimele.

Ex: „Şuţul i-a spus:

-Mai învaţă, puişorule!" (E. Barbu)

 

b. Vorbirea indirectă (stilul indirect) constituie o transpunere a replicii unui alt personaj sau a naratorului aflat într-o altăîmprejurare, anterioară emiterii mesajului, prin subordonarea faţă de un verb dicendi.

Trăsături

-prezenţa unui verb de declaraţie urmat, de obicei, de o conjuncţie subordonatoare şi de o propoziţie subordonată care este însăşi replica relatată;

-determină păstrarea continuităţii povestirii;

-elimină intonaţia interogativă / exclamativă a replicii reproduse.

 

Ex: „Deşi zicea, sfătuindu-se cu nevastă-sa, că el n-a năpăstuit pe nimeni şi a ajutat unde a putut (...) adăuga că ţăranii când o pornesc razna nu mai ţin socoteală de nimic." (L. Rebreanu)

 

Transpunerea unui text din vorbire directă în vorbire indirectăimpune următoarele modificări:

 

- eliminarea liniei de dialog / ghilimelelor

-propoziţia incidenţă devine propoziţie regentă, conţinând un verb dicendi; -pronumele şi verbele trec de la persoanele I şi a ll-a la persoana a lll-a; -construcţiile în vocativ şi verbele la imperativ dispar;

 

-se modifică intonaţia enunţurilor prime.

 

c. Vorbirea indirectă liberă (stilul indirect liber) este un amestec al vorbirii directe cu vorbirea indirectă, prezentândcaracteristici ale ambelor stiluri.

 

Trăsături

-reproduce replicile sau gândurile unui personaj, fără să utilizeze verbe de declaraţie şi elemente de relaţie subordonatoare;

 

-transpune enunţurile de la persoana întâi / a doua la persoana a treia;

-păstrează nuanţele intonaţionale, elementele lexicale şi gramaticale cu valoare afectivă; -determină unitatea povestirii;

 

-are ca efect ambiguizarea vocii narative prin interferarea / suprapunerea planului naratorului cu planul personajelor.

în proza modernă este folosită în cadrul monologului interior şi constituie o modalitate de pătrundere în universul lăuntric al personajelor, de investigaţie psihologică.

 

Ex: „Veşnica lui istorie cu dusul la munte de care erau acum sătui după ce toată tinereţea îşi bătuse joc de ei că nu sunt în stare de nimic şi că să fie el muntele ăla de aur şi degeaba se duce Paraschiv cu căruţa, că trece pe lângă el şi nu-l vede. Ei, acum ce mai vrea ? (M. Preda -Moromeţii)

 

Registrele stilistice ale limbii

 

Orice variantă a limbii selectată de vorbitor şi adaptată la situaţia de comunicare constituie un registru (un limbaj).

 

a. Registrul standardeste o variantă stilistică a limbii literare utilizată în circumstanţe obişnuite de comunicare, fără mărciafective. Este utilizat în şcoală, în mass-media.

Caracteristici:

-pierderea expresivităţii; -absenţa implicării afective;

-folosirea sensului denotativ;

 

-eliminarea regionalismelor, a termenilor populari, argotici sau de jargon şi înlocuirea lor cu termeni aparţinând limbii literare.

b.Registrul literar reprezintă aspectul normat, elaborat şi cel mai îngrijit al unei limbi. Este constituit în conformitate strictă cu regulile de întrebuinţare corectă. El cuprinde limbajele specializate (stilurile funcţionale) şi se caracterizează prin stabilitate şiunitate.Este legat nemijlocit de manifestarea în scris, dar nu exclude varianta vorbită.

c.Registrul populareste varianta neelaborată a limbii care acoperă tot teritoriul ţării, cu o manifestare mai ales orală.

Trăsături

-respectă regulile de bază ale limbii; -spontaneitate, plasticitate, expresivitate; -folosirea cuvintelor cu sens concret; -larga dezvoltare a polisemiei; -simplitate şi uniformitate în sintaxă.

 

Cunoaşte trei tipuri de manifestări: -vorbirea uzuală;

-stilul solemn (din el derivă limbajul creaţiilor folclorice);

 

-formele rudimentare ale limbajelor tehnice (terminologii ale unor ocupaţii şi meşteşuguri tradiţionale).

d) Registrul arhaiccuprinde fonetisme, cuvinte, forme, sensuri, structuri ieşite din uz, datorită evoluţiei limbii odată cu

evoluţia societăţii.

 

Arhaismele sunt:

-fonetice (fonetisme): a îmbla; a rumpe; samă; -lexicale (cuvinte): armie; postelnic; paloş;

-morfologice (forme): s-a fost deschis; inime, palaturi, ruinuri;

-semantice (sensuri): carte (cu sensul „scrisoare"), a tăbărî (cu sensul „a-şi aşeza tabăra"); moşie (cu sensul „patrie") etc.

-sintactice (structuri): dativul cu funcţie de atribut (ex: domn Moldovei)

Pentru momentul în care ei se foloseau în limbă, termenii aceştia nu pot fi consideraţi arhaici, ci aparţinând limbajului standard.

Raportaţi la epoca noastră, ei reprezintă registrul arhaic al limbii şi, utilizaţi în operele literare, primesc valoare expresivă, au rol evocator pentru o epocă, un eveniment, nişte obiceiuri etc.

e.Registrul regionalcuprinde fonetisme, cuvinte, forme, sensuri, structuri specifice graiului dintr-o anumită zonă geografică a ţării.

 

Regionalismele sunt:

-fonetice (fonetisme): hire (fire), şerpe (şarpe), ghine (bine); -lexicale (cuvinte): colb (praf), clop (pălărie), lele (mătuşă) etc;

-morfologice (forme gramaticale): a merge (va merge), în Moldova; lucră, mâncă (lucrează, mănâncă), în Transilvania; ăsta, ăla, în Muntenia;

-semantice (sensuri): ginere are, în sud, sensul „mire" (ginerică); -sintactice (structuri): Ei a mers / Ei zice, în Muntenia.

 

f.Registrul colocvial defineşte comunicarea orală în cadrul grupurilor mici alcătuite din persoane cu un statut social apropiat sau între care există un anumit grad de familiaritate.

Caracteristici:

-naturaleţea, degajarea în exprimare;

-informaţia lipsită de contururi ferme (aproximări, ticuri verbale, cuvinte cumulative, apte a fi folosite în numeroase situaţii - cum, ce, lucru, poveste, treabă etc.)

- oscilaţia între economie şi abundenţă în exprimare.

 

economia                                                        abundenţa

- clişee lingvistice; mimică, gestică etc.                   -repetiţie;

-tautologie;

-pleonasm;

- zicale, expresii / locuţiuni etc.

 

-încărcătura afectivă concretizată în:

-diminutive;

-augmentative;

-cuvinte peiorative;

-superlative cu mijloace afective;

-interjecţii;

-mijloace de apel afective (formule de adresare, vocative, imperative);

-interjecţii.

 

-înclinaţia către satiră şi umormanifestată prin:

-porecle;

-stridenţe lexicale şi gramaticale;

-elemente de jargon etc

 

G.Argoul este un limbaj codificat utilizat de anumite grupuri sociale (elevi, studenţi, soldaţi, delincvenţi). In cazul celor dintâi,cuvintele uzuale folosite intenţionat cu sensuri lipsite de legătură cu înţelesul lor de bază au ca explicaţie teribilismul,

dorinţa de a epata.

Exemple: boboc (elev / student în anul I); boabă (examen restant); foaie (bancnotă); felicitare (mustrare) etc.

In cazul ultim, fiind vorba de paria societăţii, argoul devine un limbaj încifrat ce nu trebuie înţeles de restul vorbitorilor şi mai ales de oamenii legii. Exemple: şuţ (hoţ); universitate (închisoare); lunetist (informator); streptomicină (coniac); gabor (poliţist) etc.

Este un limbaj dinamic, în continuă schimbare, a cărui valoare expresivă a fost sesizată de scriitori încă din Antichitate (ex: Satyriconul lui Petroniu), continuând cu autorii medievali (Baladele lui Frangois Villon), cu prozatorii din epoca romantică (Mizerabilii lui Victor Hugo) etc.

In literatura română există numeroase exemple de valorificare artistică a argoului: -Ţiganiada de I. Budai-Deleanu;

-Flori de mucigai de Tudor Arghezi;

-Cântece ţigăneşti de Miron Radu Paraschivescu; -Argotice de Nichita Stănescu;

-Groapa de Eugen Barbu etc.

 

H. Jargonuleste un limbaj cu elemente împrumutate din limbile străine (franceză, anglo-americană, spaniolă etc.) şi folositepână la abuz, cu scopul vădit al emiţătorului de a se diferenţia de alţi vorbitori.

Resursele expresive ale jargonului au fost exploatate de V. Alecsandri şi de I. L. Caragiale în comediile lor, cu scop satiric.

Elementele de jargon sunt des utilizate şi în stilul publicistic, mai ales în revistele de modă şi de scandal, ca mod emfatic, preţios de exprimare.

Exemple: madam, demoazelă, şarmant, mersi, high-life, full, part-time, trend, cool, job, malşansă, O.K. etc.

Alte Lectii din romana