Principiile politicii externe a Romaniei dupa Marea Unire

România în relaţiile internaţionale în secolul al XX-lea
Principiile politicii externe a României după Marea Unire.

În urma semnării tratatelor de la Conferinţa de pace de la Paris, 1919-1920 (cu Germania, Austria, Bulgaria, Ungaria şi Turcia), graniţele României au fost recunoscute pe plan internaţional.
Membră a Societăţii Naţiunilor, România a acţionat pentru menţinerea păcii, stabilităţii pe continent şi în lume şi pentru păstrarea statu-quo-ului teritorial.
În perioada interbelică, au fost semnate tratate de alianţă cu diferite state (precum cel cu Franţa, din anul 1926, prin care se garanta sprijinul acesteia în cazul unui conflict împotriva României).
De asemenea, au fost încheiate tratate şi alianţe regionale cu Polonia, Cehoslovacia şi Regatul Sârbo-Croato-Sloven (din 1929, denumit Iugoslavia). Cu ultimele două, România a constituit, în anul 1921, alianţa Mica Înţelegere.
Pentru instituirea unui climat de încredere şi colaborare internaţională, statul român a semnat Pactul Briand-Kellogg, propus în 1928 de Franţa şi S.U.A., de interzicere a războiului pentru rezolvarea conflictelor internaţionale; în anul 1929, a semnat Protocolul de la Moscova, prin care România, U.R.S.S., Polonia şi Letonia se angajau să pună imediat în vigoare, în relaţiile dintre ele, prevederile Pactului Briand-Kellogg; a participat, cu diferite propuneri, la pregătirea Conferinţei asupra dezarmării (1926 – 1932) şi la lucrările acesteia, la Geneva, în anii 1932 – 1935.